Alexandru Nemoianu (SUA) : „Despre transhumanţă şi vetrele unde se coace pâine”

“Interzicerea” ei, de cãtre funcţionari cretini şi necinstiþi, o primisem ca pe o loviturã personalã. Nu am avut nici o îndoialã cã acea prostie nu se va aplica. (În termeni practici pur şi simplu nu era cu putinţã ca brânza cea mai bunã din lume sã fie “interzisã”. Asta nu se poate! Dar “revenirea” asupra deciziei cretine dovedeşte clar ceea ce spuneaţi. Cã trebuiesc aflate cãile de a merge “împrejurul” formei impuse de stãpânire.) În acest domeniu nu îmi fac mari griji. De mii de ani ştim sã facem asta. Aş putea zice cã o facem cu “manierism”. Dar acest eşafodaj “eurocaca” va dura aşa de puţin încât nici nu trebuie fãcute planuri de lunga duratã. Mai degrabã trebuie gândit la ce va fi dupã “eurocaca”. Actuala stãpânire a fãcut enorm de mult rãu şi nu în ultimul rând, practicând un rusofobism idiot. De fapt în ultima vreme mã tot gândesc la modul în care gândirea politicã a celorde dinainte de 1848 ar putea fi valorificatã. Sunteţi familiari cu “Amintirile Maiorului Grigore Locuşteanu”? (…)
Fãrã îndoialã cã satele, prin care foarte adesea înţelegem vetrele unde se coace pâine dar se pãstreazã forma veşnic româneascã, se preschimbã azi aşa cum s-au preschimbat întotdeauna.
În locul de baştinã al familiei Boldea (în Borloveni), un loc numit “Sfârleac”, am cãutat urma “colibei”, de fapt locuinþa strãmoşeascã pãstratã din memorie, refãcutã mereu şi mereu, ultima datã prin anii 30. Din fotografii şi povestiri ştiam cã fusese o casã solidã, cu pivniţã, fântânã, acareturi. Am fãcut cãutarea însoţit de un localnic care ştia bine casa, robotise pe lângã ea. Nu am mai putut gãsi nimic. Nici o urmã. Doar bauiala clãdirii se mai afla acoperitã de salcâmi. Ştiu ca sentimentul pe care lam avut a fost nu de dezamãgire, ci al unei “luminãri”. Important era nu urma a ceea ce fusese o casã ,ci faptul cã eu nu o uitasem şi o cãutam. Uneori trec prin momente de îndoialã, ştiu bine, ispite, privind rostul încãpãþânãrii mele pentru ce ar trebui sã fie.Sunt valuri care vin şi trec, urcã şi coboarã, uneori în funcţie de ceasurile zilei. În jur sunt încã pomi înfloriţi şi aer proaspãt.
Evident cã “satul” românesc are viitor. Cele spuse sunt câteva soluţii şi în întregul sãu eseul este un îndemn la o “sistematizare” a bunului simt. (Din nou sunt câteva “divagãri” (“jab”-uri” cum se spune în partea locului) suculente. Spre exemplu expozeul despre atitudinea faþã de “ţãranul prost”.)
În esenþã ar trebui oprit jaful şi deliberata secãtuire a satelor de oameni şi resurse. (Expozeul despre “apa curentã” este eminent. Din nou vin cu “cazul Borloveni”. şi acolo au bãgat ţevi în pãmânt şi chiar au ridicat un soi de “dig” pentru un bazin de acumulare. Atâta cã cimentul a fost furat şi “digul” era un morman nisipos pe care prima ploaie mai zdravãnã l-a ras. Dar în context mã gândesc la modul încãpãţânat în care am insistat pentru pãstrarea fântânii casei ca principalã sursa de apã. Şi principala sursã de apã a rãmas ca şi acuma douã sute de ani!) Iar ploaia care a venit, dacã mai era nevoia, aratã rãspicat cã Dumnezeu este cu noi.