Constantin Vlaicu:,,Cum gândeau şi simţeau strămoşii noştri”

Mai deunăzi, prin bunăvoinţa doamnei Neli Fenesan, ce locuieşte în prezent la Deva, împreună cu familia, deşi sufletul ei este mereu la Mehadia, am intrat în posesia unei cărţulii editată în anul 1927 la Editura Casei şcoalelor având titlul: „Cum trăiau strămoşii noştri” scrisă de Cronicarul Cremene. Pot să spun că lecturarea ei m-a emoţionat şi impresionat profund. Frazele simple în formulare, dar cu implicaţie profundă în elementele spiritului naţional, mi-au dat în final sentimentul unei lecturi pasionante şi plină de învăţăminte despre cum simţeau şi înţelegeau strămoşii noştri ideea de popor, de naţiune.

Iată că din 1927 au trecut peste neamul nostru multe evenimente care au reuşit să ne schimbe foarte mult modul de a gândi şi aici mă refer la percepţia, în special în rândul tineretului, a înţelegerii importanţei păstrării tradiţiilor şi a valorilor culturale locale, elemente vitale în conservarea spiritului naţional, care astăzi este pus în faţa acestui pericol al globalizării, care prin efectele sale pune sub semnul întrebării însăşi existenţa ideii de naţiune.

Pentru a pătrunde sensul celor de mai sus prezentăm în cele ce urmează un text:

*

„Un sat de acum 6-700 de ani ni-l închipuim astfel: O risipă de 30-40 de case şi bordeie, făcute din bârne sau gard lipit. Se înveleau cu paie sau stuf. O fereastră cât bagi capul, acoperită cu o băşică de bou. În mijlocul odăii era vatra. În curte: un plug de lemn, o râşniţă, un car tot de lemn cu două oişti (cele mai multe); iar în loc de magazie, gropi de ascuns bucatele mai sigur. În mijlocul satului, o căsuţă lunguiaţă fără turn, era biserica unde toaca de lemn ţinea loc de clopot.

Cele dintâi sate s-au aşezat pe văi, după coturile dosite ale dealurilor, în poienile ascunse, în preajma pădurilor, ca să fie în fereala năvălitorilor prădalnici.

Noi n-am avut timpul să facem case de apărare cu ziduri de piatră, pe dealuri, ca în ţările Apusului, căci ţara noastră era numai o pânză de păduri, cari ne dăruiau un adăpost repede şi sigur. Era destul numai ca străjile dela gura văilor să aprindă focul pe movili, pentru ca satele să-şi strângă avutul în grabă şi încărcate în care cu o oişte înainte şi alta înapoi, să apuce potecile tăinuite ale codrului până trecea primejdia. Poate că nefiind aceste păduri ocrotitoare, cine ştie dacă neamul nostru mai era în numărul de azi: aşa de multe valuri au trecut peste pământul românesc. Mărturiseşte chiar un strămoş, un vornic de la Câmpulung, către un călător din Asia Mică, ce se întâmplase să fie la noi într’o vreme de bejenie pe la mijlocul veacului al 17-lea, către sfârşitul zilelor lui Mateiu Basarab: „Mulţumită lui Dumnezeu că nu avem castele în ţara noastră. În loc de castele şi cetăţi, avem aceşti munţi şi aceste păduri, împotriva cărora nici un duşman nu poate birui. Iar dacă am fi avut castele pe pământul nostru, duşmanul demult ne-ar fi gonit din ele. Iată din ce pricină năvălitorul n’a putut niciodată să ne cucerească sau să rămâie în ţara noastră.”

pentru conformitate, C. Vlaicu