Prof.Dr. Iulian Lalescu:,,Controverse şi ipoteze privind legimitatea Guvernului Dr.Petru Groza”

(urmare din numarul precedent)

Într-adevăr, strada făcea legea (istoricii anticomunişti condamnă asemenea acţiuni, din anul 1945, dar sunt solidari în aprecierea acţiunilor de stradă din decembrie 1989!). Ocuparea sub presiunea străzii a diferitelor verigi ale aparatului de stat (primării, prefecturi) era un aspect al acţiunilor pornite de “jos”, împotriva regulilor rigide ale democraţiei clasice. Dar, ne întrebăm, atâta vreme cât nu există un organ legislativ (imposibilitatea organizării unor alegeri libere în condiţiile participării la război), a păstrării structurii vechii administraţii antonesciene, nu era firesc să se găsească mijloacele pentru curăţarea aparatului de stat? Legitimitatea era conferită de masele nemulţumite de tergiversarea luării unor măsuri radicale.

Indiscutabil că s-au comis şi greşeli sau abuzuri. Dar puteau fi învinuiţi cei care înfăptuiau măsurile de curăţire, atâta vreme cât în guvern se duceau aprige dispute în problema epurărilor, inclusă şi în Convenţia de Armistiţiu? Dacă PCR se situa pe poziţia înlăturării elementelor fasciste, vinovate de dezastrul ţării, PNŢ extindea epurarea cât şi pedepsirea celor care au colaborat cu puterea în perioada 1938-1940 (deci toţi cei care au trădat “linia” Maniu şi s-au alăturat lui Carol al II-lea). Era aceasta o doleanţă de purificare a societăţii româneşti sau o răzbunare? Înclinăm spre a doua variantă.

În ceea ce priveşte rolul trupelor sovietice de ocupaţie în evenimentele din România se cuvine precizarea că documentele de arhivă nu dovedesc participarea acestora la luptele politice. Este drept că în unele oraşe (Craiova) în timpul asaltului asupra prefecturii au avut loc pe străzile lăturalnice unele marşuri, fără însă a se apropia de prefecturi sau primării. Consilierii sovietici sau Comisia Aliată se arătau îngrijorate de eventualitatea izbucnirii unui război civil, cu consecinţe grave pentru operaţiunile de pe câmpul de luptă împotriva Germaniei. Nu este de mirare că ele au sprijinit forţele prosovietice, mai ales că aveau acest drept, rezultat din împărţirea sferelor de influenţă cu aliaţii occidentali.

Într-o asemenea conjunctură, Regelui îi revenea la sfârşitul lunii februarie 1945 dificila misiune de a desemna, conform Constituţiei, primul ministru şi miniştrii noului Cabinet. Se vorbeşte mult despre vizitele lui A. Vasinski în România. Şi despre gestul brutal de a trânti uşa (deocamdată nu sunt prezentate alte documente în afara mărturiilor regelui). Normal ar fi fost ca Mihai să-şi anunţe abdicarea, dar, se spune că n-a făcut-o la rugămintea lui Maniu şi Brătianu. În aceste condiţii l-a desemnat pe dr. Petru Groza să formeze guvernul. Dar unii istorici nu iau în consideraţie că regele nu putea numi discreţionar guvernul. Există un precedent: în anul 1931 Carol al II-lea, mult mai inteligent, abil politician, n-a putut sa-l desemneze pe N. Titulescu prim-ministru. Ca urmare a refuzului partidelor politice a fost nevoit să-l investească pe N. Iorga. În noile împrejurări, Mihai n-a reuşit să-l impună pe Barbu Ştirbei şi a fost obligat să-l numească pe dr. Petru Groza, în urma refuzului Frontului Naţional Democrat (F.N.D), cea mai puternică forţă politică a ţării, de a accepta o altă personalitate.

Dacă Dinu Brătianu şi Constantin Titel Petrescu au acceptat guvernul Groza în condiţiile unei repartizări echitabile a portofoliilor ministeriale, Iuliu Maniu se opunea categoric, susţinând că normele constituţionale impuneau ca formarea guvernului să se dea partidului cu ponderea populară cea mai largă, care era PNŢ (sic!), iar primul ministru să fie dr. N. Lupu. În faţa acestor deziderate dr. Petru Groza a propus lui I. Maniu ca în guvernul condus de el să fie nominalizaţi 2-3 miniştri PNŢ, oferta însă respinsă. În această situaţie a fost alcătuit noul guvern care, prin compoziţia sa era un guvern democratic, incluzând un spectru larg al forţelor politice şi democratice dispuse să îşi concentreze eforturile pentru redresarea ţării. Dintre cei 18 miniştri, 4 reprezentau Partidul Comunist Român, 3 – Partidul Social Democrat, 3 – Frontul Plugarilor, 1 – Uniunea Patriotică, 1- Confederaţia Generală a Muncii (sindicatele), 1 – Uniunea Preoţilor Democraţi, 3 – Partidul Naţional Liberal (aripa Gh. Tătărăscu), 1 – Partidul Naţional Ţărănesc (Anton Alexandrescu), 1 – Armata.

Iuliu Maniu (cea mai controversată figură politica a vremii, caracterizat fie “fascist”, “hitlerist” de Gh. Gheorghiu-Dej, “un nebun care vorbeşte prostii” de vicemareşalul Aerului Stevenson din cadrul Comisiei Aliate de Control, sau “om politic care se bucură de un respect desăvârşit în ţară” de Burton Berry) şi Dinu Brătianu îşi pregăteau strategia pentru răsturnarea guvernului Groza cu sprijinul Angliei, dar Londra a respins un asemenea plan, limitându-se în acordarea azilului pentru generalul N. Rădescu, dar refuzând un tratament similar pentru regele Mihai.

În această ordine de idei, se cuvine a fi amintite acţiunile întreprinse de dr. Petru Groza şi de Partidul Comunist Român (nucleul de fibră naţională, care a activat în ţară în anii interbelici, pentru reinstaurarea administraţiei româneşti în Transilvania de Nord (9 martie) şi legiferarea reformei agrare prin care au fost împroprietăriţi 918.000 de ţărani cu 1.448.000 ha, măsuri care au condus la creşterea încrederii populaţiei în noul guvern şi i-au consolidat autoritatea.

În concluzie, instaurarea guvernului dr. Petru Groza – la 6 martie 1945 – a fost rezultatul unor profunde prefaceri interne. Fără a nega în totalitate factorul extern, constatăm, pe de o parte, neimplicarea Angliei şi a SUA, iar pe de altă parte, interesul crescut al URSS de a avea în România un guvern aliat. Ca să-i satisfacem totuşi pe istoricii care “rescriu” istoria României de pe poziţii anticomuniste, putem afirma că documentele de primă mână n-au fost încă date la iveala, aşa că trebuie să cedeze şi să admită că în România a avut loc un fel de lovitură de stat sovietică “nedovedită”.

Prof.Dr. Iulian Lalescu