~Alexandru Nemoianu: „Ispita unanimităţii“

Visul dement al tuturor şi fiecăreia dintre “puteri” şi încă mai vârtos “ocupaţii”, a fost şi a rămas cel al “unanimităţii”. Realizarea unui sistem în care o singură ideologie să fie acceptată, un singur sistem de valori, o sin­gură structura de împărţire în “bine” şi rău. Acest vis a însemnat încercarea de face cutare sistem de “putere” sau “ocupaţie” veşnic, fără putinţa de a fi clintit. Este fără îndoiala ca orice om cu minimal bun simţ ar trebui să suspecteze încercările de aşezare a unei “unanimităţi” şi ar trebui să ştie bine că în spatele şi la capătul oricărei încercări de “u-nanimitate” va răsuna sinistrul cor al celor încătuşaţi, un cor care în secolul care a trecut, întunecatul şi sângerosul veac douăzeci, a zbierat ba “Sieg Heil”, ba “Stalin, Stalin”, ba “Ceauşescu, PCR”. La capătul campaniilor de impunere a “unanimităţii”, a ideologiei unice, ne aşteaptă puşcăriile şi lecţiile de îndoc­trinare.

Prin “unanimitate” de gând “puterile” şi “ocupaţiile” decăzute, cel mai adesea având în frunte zugravi, pantofari, marinari dubio - i şi întotdeauna cretini, au neputincioasa în drăznire de a crede că vor putea obţine legi­timitate. Aplauzele sicofanţilor, aceste “put­eri”, le consideră sentimente naţionale, în lu­mina celor spuse mai sus cu atâta mai sin­istră apare “unanimitatea” ideologică impusă în România prin “elita de mahala”, condeierii mercenari, fripturiştii din vocaţie, modi-ocrităţile patente, al căror singur vis este accesul la bugetul de stat. Cei care dau nume rău, prin asociere, intelectualităţii româneşti, sunt cei care, pur şi simplu, au păstrat slo-ganele comuniste; insulta tradiţiilor româ­neşti, insulta Ortodoxiei şi au înlocuit lauda Uniunii Sovietice cu lauda noului “imperiu” şi a celor ce îi reprezintă, “Piaţa Comuna” sau NATO.

Ispita unanimităţii este una dintre cele mai degradante încercări dată fiecărei generaţii. În această privinţă, încă în veacul al III-lea d.H. limpede avertiza Sfântul Antonie cel Mare, “va veni o vreme când oamenii vor înnebuni, iar pe cel care nu va înnebuni îl vor uri, căci nu va fi ca dânşii”.

ALEXANDRU NEMOIANU