~N.D. Petniceanu: „Moare soacră-mea! Moare, moare!…“ (povestire adevărată)

Soacră-mea, Cătărina, la 62 de ani ai ei, trecuţi binişor, pusese scara în mâtca unui măr ionatan de-o seamă cu ea şi cu firizul în mână îşi propuse să urce să taie o creangă uscată. Pusese piciorul pe un fuştei, îl pusese şi pe al doilea, ba chiar şi pe al treilea îl atinsese, dar scara, îmbătrânită de ani şi ploi, i-a făcut figura, s-a răsucit în mâtcă, s-a răsucit şi pe pământ şi zdup cu bătrâna, bătrână şi nu prea, de pământ, acolo în spatele casei, pe un teren pietros. S-a lovit la cap! A renunţat la cre­anga uscată şi, simţindu-se rău, uşor ameţită, s-a dus în casă şi s-a lungit pe pat. Acolo a rămas ţin­tuită! Fusese găsită de prietenul ei din tinereţe, Mircea Martin, fante de cartier, subinginer, şef secţia curăţătorie la turnătoria „Magheru” Topleţ.

Bătrâna nu putea vorbi! Privea inocent, cum privesc copiii care nu au început a vorbi. Pe lângă ea mirosea urât. Nu răspundea la chemări, la între­bări, nici la cele şăgalnice. Mircea Martin cu telefon în casă, avea unica fiică ingineră la Timişoara, când Nina, nevastă-sa, ieşise prin obor să închidă găinile, a sunat la Timişoara, îmi ştia telefonul şi veste rea: „Veniţi urgent! Moare Cătărina! Moare, moare! Nu-i timp de pierdut!”

Plânsete, vaiete, durere, eu ca eu, nev-astă-mea se da de ceasul morţii, deh, mama rămâne mamă. Copiii Caius şi Mircea scânceau că moare bunica! Moare şi moare! Îi priveam şi se răsucea inima în mine, nu după soacră-mea, ci după durerea copiilor mei.

- Fugi, Nicule, fugi după mama şi nu mai sta, se căina doamna mea.

- Ce mă fac?! Mâine am lansarea roma­nului „Cantonul galben”, în amfiteatru, sunt programat cu Vali Tamaş, nu mă pot duce, mă duc după lansare, încerc să amân ple­carea.

- Pe dracu, doamne iartă-mă! Fugi după mamacă altfel nu mai împart patul cu tine, veni ameninţarea Anei, prinţesa mea cu ochi asiatici. Auzind că e vorba de pat, am renunţat la lansare, am dat un telefon, am minţit ceva, uneori şi minciuna e bună la ceva.

Am făcut rost de un I.M.S. (un fel de ARO) şi direcţia Mehadia, am pornit în miezul nopţii din Timişoara. Cerul sticlea de stele, părea nituit ca în seara de Moş Ajun.

(Pe drum mă gândeam la soacră şi la prietenul ei din tinereţe, la Mircea Martin pe care-l cunoscusem pe vremea când eu eram elev de liceu, la Reşiţa, iar el era trimis de Combinatul Siderurgic la Politehnica din Timişoara, ca să dev­ină inginer siderurg sau metalurg, fusese un student de excepţie şi asta până în ultimul an, când a buctat!… Se încurcase cu Niculiţa, o ţigancă din Armeniş.)

Am ajuns la Mehadia, cu IMS-ul, cu şoferul năimit s-o aducă pe soacră-mea la Timişoara, la un spital mare, cu doctori unul şi unul. Şi am adus-o şi la ora opt doctorul Borza, în prag de pensionare, asistat de doi tineri în halate albe, unul se nimerise a fi doctorul Goga, ardelean, aşa că, soacră-mea a stat trei ore în operaţie. O desfă-cuse la cutia craniană, avusese un cheag de sânge pe creier, ce îi fusese absorbit cu un aspirator spe­cial. După operaţia la cap, zăcuse în Spitalul Judeţean şase săptămâni în cap, între moarte şi viaţă, o chinuise straşnic pe prinţesa mea, pe fiica ei, care o veghease noapte de noapte, ca nu cumva să-şi dea duhul fără muc de lumânare.

În final, doctorul Borza, om cu experienţă, cu sute şi sute de operaţii, ne-a dat-o acasă şi ne-a cricit să ne grijim de moarte că într-o lună, două îşi va da obştescul sfârşit. Plânsete şi gemete pe capul Anei. Pe capul meu cheltuială cu carul! Cumpără prosoape din cele mari de la Magazinul „Victoria”, mari ca să nu fim de ruşine, cumpără-i trusou, ţoale, totul nou, din cap şi până-n picioare, du-te la Catedrală şi cumpără lumânări din cele mari şi din cele mici, du-te şi dă comandă la copârşeu şi du-o cu taxiul de la Timişoara la Mehadia. Pregăteşte-te pentru înmormântarea soacrei, care în curând îşi va da ortul popii.

Cu sicriul fusese mai greu, nu i-a plăcut că era din brad şi ea, soacră-mea, nu voia să putrezească aşa de repede, mi-a cerut să-i fac copârşeu din gorun, din lemn tare. L-am făcut la maistrul Hrelescu din Mehadia, altă comandă, altă cheltu­ială. Am urcat „lemnul” şi crucea în pod, asta s-a întâmplat în noiembrie - decembrie 1983!

Încet, încet, cu lapte şi miere de albine soacră-mea s-a pus pe picioare, dar tot la pat a stat până în primăvara lui 1984, când s-a sculat din pat şi se mişca uşor prin casă, am plătit o femeie, pe Măriţi, văduvă, ca să aibă grijă de ea.

În iulie 1984 am venit la nedeie, ruga ca-n Banat, muzică şi mâncare bună, goşti şi plimbăreţi fără căpătâi. După masă, horă şi lume, intrasem şi eu în horă, muierea îmi face semn să ies din horă şi să vin urgent până-n casă. Mă gân­deam că-i vreun rău cu pruncii mei, mari şi nu prea, la zece respectiv şapte ani. La soacră-mea încetasem să mă mai gândesc.

- Care-i necazul? fac eu numai ochi.

- Nu-i nici un necaz, face Ana, moale.

- Atunci, de ce m-ai scos din horă?

- Ca să-ţi spun o noutate… se repetă Ana, ca mai sus.

- Spune odată ce-ai de spus, fac eu cam nervos.

- Mama are peţitori…

- Ce are?!

- Dora de la Orşova, prietena mamei, a murit şi bărbatul ei o cere pe mama…

- Şi maică-ta ce zice? fac eu curios.

- Mama ar cam vrea, dacă vrei tu să vină aici, la Mehadia…

- Ce vorbeşti?! Eu aştept să moară şi ei i s-a făcut de bărbat?!

După nedeie, plecasem la Timişoara, la slujbă şi primul gând a fost să-l văd pe doc­torul Borza. Nu l-am întâlnit, în schimb l-am întâlnit pe doctorul Goga, asistentul său. Întreb:

- Unde-l pot găsi pe domnul doctor Borza?

- La cimitir, Nicule, a dat în primire acum o lună şi mai bine. Ce-ţi face soacra? A dat şi ea în primire?

- Nu, umblă să se mărite.

- Ce vorbeşti, dom-le?! face doctorul Goga, holbând ochii.

Nu i-am mai zis ceva, gândul meu era la copârşeul din pod, care începuse să putrezească pe sec… Vreme de 24 de ani!

N.D. PETNICEANU