„Prietenia este unul dintre cele mai minunate lucruri de pe faţa pământului”.

Ion Marin Almăjan,

scriitor

În context cu cele spuse de scriitorul Almăjan, aşa adăuga că prietenia este un sentiment nobil, ce înnobilează fiinţa umană întru sublim, altruism şi iubire de neam românesc şi nu numai românesc; prietenie şi iubire de neam a însemnat şi invitaţia primită de la Vasile Barbu, preşedintele Societăţii literar-artistice „Tibiscus” din Uzdin (Voivodina-Serbia) de-a participa la Simpozionul „Personalităţi bănăţene şi faptele lor”, care a avut loc în satul său, la data de 19 aprilie 2008.

Am fost primiţi noi, un grup de cărturari din Mehadia, de către Vasile Barbu şi confraţii săi, intelectuali şi ţărani, cu braţele deschise, cu seninătate în ochi şi soare în inimă, cu o adevărată prietenie, dezinteresată, aşa cum sunt primiţi fraţii când se revăd după o călătorie în alte tărâmuri. La Uzdin ne-am simţit ca acasă, poate chiar mai mult şi aceasta datorită modului omenesc cum am fost întâmpinaţi, înconjuraţi, trataţi.

Seara, prin grija lui Vasile Barbu, am fost găzduiţi, eu şi NDP, la familia Viorica şi Trifu Soşdeanu, români cu inima în palmă şi cu zâmbetul pe buze, am simţit că sunt omenoşi, prietenoşi şi adevăraţi români, aş zice dornici şi iubitori de neam românesc. A doua zi, la plecare ne-am despărţit cum ne-am fi despărţit de părinţii noştri! Şi aceasta datorită sentimentelor lor curate, părinteşti, sentimente nobile de prietenie sacră. Aşa, ca mine şi NDP, au trăit aceleaşi sentimente>>>>Iancu Panduru>>>>

Paşi… paşi… Răsună pe potecile pădurilor, pe Valea Cernei, pe uliţele Mehadiei. Ascult prin timp paşii lui Nicolae Stoica de Haţeg, primul cronicar al Banatului, paşii istoricului italian Francesco Grisellini cu admiraţie pentru acest neam, înrudit cu cetăţenii Romei, paşii lui Vasile Alecsandri, care descoperise un izvor pentru “Fântâna Blanduziei”, paşii lui Nicolae Iorga…

Într-o vară m-am întâlnit pe malul Cernei, cu Mihail Sadoveanu, care îndrăgise, aceste locuri si oamenii lor. Într-un interviu, la întrebarea dacă vede asemănări între Banat şi Moldova, a răspuns:

- Da, adânci asemănări. Am scris, mai demult, un articol în “Viaţa Românească” în care arătam cuvinte şi datini comune…

Mai este apoi delicateţia şi poeticul care în Moldova a tâşnit în literatură, iar la dumneavoastră s-a cristalizat în neîntrecutele creaţii muzicale.

Din Mehadia a plecat şi criticul de artă, ziaristul şi profesorul Grigore Ion, consecventul prieten al lui Camil Petrescu, primul redactor al revistei “Banatul”, care îl avusese colaborator şi pe Lucian Blaga.

Vuitoare Cerna, de la poetul anonim, rare a cântat pe Iovan Iorgovan întruchipat în celebre sculpturi de cărăşeanul Romul Ladea, câţi cântăreţi ai mai avut? Îmi amintesc de Ion Minulescu, cu nelipsitul lui fular şi cu gesturi teatrale. Ţi-a recitat aci, pe mal, versuri patetice, regăsindu-şi lângă Cerna, pacea sufletească, atunci când războiul>>>>Alexandru Jebeleanu>>>>

La Herculane – un regal de poezie

S-a întâmplat pe 15 mai a.c., după amiază, în Salonul Lux al primăriei din umbra Muntelui Domoglet şi în ocrotirea primarului ing. Ion Oprescu, mulţumim şi Muntelui, mulţumim şi Primarului amfitrion, unul de excepţie, înfrăţit cu frumosul autentic.

Dimitrie Grama, băştinaş din Reşiţa de Foc, de odinioară, nu cea de Fum de astăzi, cu rădăcina maternă în ancestrala Ilidie a doctorului Ion Ţeicu, a voit şi i s-a dat satisfacţie să-şi lanseze ultimele sale apariţii editoriale la Herculane şi la Timişoara: „Culoarea vântului” (carte antologică de poezii) şi „Magul” (carte de proză).

Dimitrie Grama s-a prezentat la sărbătoarea sa însoţit de un domn, anume Stefan, ungur din Germania, un tip formidabil, inginer, trăitor în Germania, originar din Cluj, odinioară campion al României la suliţă, cum campion al României fusese şi Dimitrie Grama la 110 metri garduri, pe vremea studiilor universitare clujene.

Prezentarea scriitorului Dimitrie Grama a fost făcută de NDP, organizatorul manifestării, în faţa unei impresionante asistenţe, ce nu mai avusese loc în salon, prezenţi fuseseră: dr. Dana Bălănescu şi soţul domniei sale, cândva subprefect de Caraş, dr. Viorel Roman, profesor universitar la Bremen, în Germania, Florian Copcea, scriitor, ziarist la Rompres, magistrat (scriitor) Mihail Rădulescu>>>>

(Comunicare ţinută de N.D.P. la Simpozionul Internaţional de la Şopotul Vechi din 24 mai 200

În delegaţia celor trei sute de intelectuali români (preoţi, dascăli, avocaţi etc.), care au prezentat „Memorandul” împăratului de la Viena, în 1892, prin care românii ardeleni şi bănăţeni cereau drepturi egale cu ungurii, saşii şi secuii, se aflase şi preotul Ioan Chendi, protopopul Tractului Mediaş.

Plicul cu doleanţele românilor nu fusese măcar deschis, el va fi găsit intact, în Cancelaria din Budapesta, în iarna lui 1919, de către armata română. Desigur, faţă de indolenţa împăratului şi a Cancelariei de la Budapesta, „Memorandul” fusese publicat în presa vremii, fapt pentru care liderii românilor fuseseră acuzaţi de „agitaţie” contra imperiului şi a Regatului maghiar” şi în consecinţă judecaţi şi condamnaţi în aprilie-mai 1895. Au fost condamnaţi la ani de temniţă un număr de 14 lideri, redau câteva nume cunoscute: dr. Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, dr. Vasile Lucaciu, Danilă Pop, Popovici Barcianu, dr. Teodor Mihaly, Aurel Suciu, Petre Barbu.

Condamnarea cea mai aspră o primise dr. Vasile Lucaciu, membru în Comitetul de iniţiativă, condamnat la cinci ani temniţă grea, la Vaţ, închisoarea maghiară pe malul stâng al Dunării. În contrast, cea mai mică pedeapsă o primise dr. Petru Barbu, profesor la Institutul Teologic-Pedagogic>>>>Nicolae Danciu Petniceanu>>>>

„Iancule mare”

(revista presei)

Ne-a sosit la redacţie publicaţia „Iancule Mare”, editată de Societatea Avram Iancu” din România (Cluj-Napoca, str. Năsăud 2), a sosit graţie domnului inginer Ion Ciama, preşedintele Societăţii „Avram Iancu” – Filiala Timişoara, al cărei membru este şi redactorul gazetei „Vestea” din Mehadia.

Publicaţia este număr de număr un pios omagiu adus voievodului Munţilor Apuseni, Măriei Sale, Avram Iancu, stăpânul acestor munţi, în care şi astăzi, după atâta amar de vreme, românii simt duhul său pogorând din ceruri şi călărind pe un cal alb cu stea în frunte, chemând românimea de pretutindeni să-i apere împotriva vrăjmaşului din Vest.

Desigur, „Iancul Mare”, ca orice revistă omagială, ce se respectă în conţinut şi formă, însumează o serie de articole de cultură, de poezie, datini şi obiceiuri moţeşti, în ajunul unor praznice împărăteşti, precum Naştere Domnului, Sărbătoarea Crăciunului, Învierea şi alte date memoriale. Un spaţiu important ocupă însemnările despre Casa Memorială „Avram Iancu” din Târgu-Mureş, precum şi cele despre Reuniunea Moţilor din Banat, întâlnirea de la Sălciua Nouă, articolele semnate>>>>Nicolae Danciu Petniceanu>>>>

Mehadia - străvechi centru cultural al Banatului de munte, loc al unor energii uriaşe - este binecuvântat cu un relief mirific, la care se adaugă frumuseţea sufletească a locuitorilor din care a ieşit o tainică luminiţă în constelaţia de suflet a românilor, purtată de spumoasele ape ale Belarecăi spre Dunăre şi Mare - asigurând veşnicia.

Spaţiu al fericirii şi liniştii depline, unde sufletul găseşte iluminarea.

Loc al etnogenezei româneşti - de aici au răsărit ca florile boieri ai minţii ce au contribuit la formarea Europei moderne şi a culturii româneşti, creându-se o tradiţie românească şi creştină. Ei au iubit mai presus de orice neamul şi libertatea şi s-au jertfit pentru ele. De aceea noi nu-i putem uita cât lumea o fi lume.

Una din aceste minţi luminate a fost preotul Iosif Coriolan Buracu -paroh al bisericii din Mehadia în perioada 1912 - 1924 - care, cu armele credinţei şi ale iubirii, a desfăşurat o serie de activităţi culturale, făcând din „limba română patria sa” (Nichita Stănescu).

Despre aceste fapte ne vorbeşte cartea „Preot Iosif Coriolan Buracu - Amintiri”, apărută la Editura Învierea - Episcopia Timişoarei 2007 - cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului>>>>Pavel Panduru>>>>

Ziarul „Vestea” e un act cultural, social aproape unic în ţară, deoarece apare în mediul rural, prin efortul unui om de litere – NDP şi al unui primar – Iancu Panduru, al Consiliului Popular Local, cu un efort financiar considerabil. Ziarul este apreciat în ţară, dar şi în străinătate (SUA), pentru valoarea articolelor. Actul cultural în sine nu este luat în seamă de localnici (de unii), ba, dimpotrivă, se găsesc o droaie de cârtitori, ca de altfel pentru fiecare gest de cultură al celor amintiţi. Întâlnirea din vară, cu „Fiii satului”, „Simpozionul Cetăţii”, „Simpozionul Datini şi Obiceiuri”, aşezarea de plăci comemorative pe casele oamenilor valoroşi ai comunei – sunt acte de cultură cu care nu se poate mândri orice comună, acte ce deranjează. De ce?! Plăcile comemorative sporesc valoarea satului, a comunei, şi mai ales a casei. Omul nu-şi pierde casa, cum se duce vorba, ci, dimpotrivă, casa îşi sporeşte valoarea, proprietarul având şi unele facilităţi.

De ce cârtitorii din Mehadia, Petnic şi de aiurea nu se informează?! „Monitorul Oficial” e accesibil şi i-ar lumina pe toţi. Dar… mai bine cârtim, în loc să ne informăm, să ne civilizăm prin litera scrisă, tipărită.

Pe cârcotaşi, şi după ei şi alţii, e drept, puţini la număr, îi interesează originea, trecutul (lipsit de păcate şi ruşine) al lui NDP şi nu ce a scris>>>>Miruna Şchiopu>>>>

“Interzicerea” ei, de cãtre funcţionari cretini şi necinstiþi, o primisem ca pe o loviturã personalã. Nu am avut nici o îndoialã cã acea prostie nu se va aplica. (În termeni practici pur şi simplu nu era cu putinţã ca brânza cea mai bunã din lume sã fie “interzisã”. Asta nu se poate! Dar “revenirea” asupra deciziei cretine dovedeşte clar ceea ce spuneaţi. Cã trebuiesc aflate cãile de a merge “împrejurul” formei impuse de stãpânire.)

În acest domeniu nu îmi fac mari griji. De mii de ani ştim sã facem asta. Aş putea zice cã o facem cu “manierism”. Dar acest eşafodaj “eurocaca” va dura aşa de puţin încât nici nu trebuie fãcute planuri de lunga duratã. Mai degrabã trebuie gândit la ce va fi dupã “eurocaca”. Actuala stãpânire a fãcut enorm de mult rãu şi nu în ultimul rând, practicând un rusofobism idiot.

De fapt în ultima vreme mã tot gândesc la modul în care gândirea politicã a celorde dinainte de 1848 ar putea fi valorificatã. Sunteţi familiari cu “Amintirile Maiorului Grigore Locuşteanu”? (…)

Fãrã îndoialã cã satele, prin care foarte adesea>>>>Alexandru Nemoianu>>>>

S-a stins lumina LUMINÃTORULUI, GLIGOR POPI, în ultima zi din ianuarie 2008, lumina românilor din Banatul sârbesc, din oraşul Vârşeţ, oraş cândva românesc.
L-am cunoscut, în graniţa românã, în Punctul de Control Frontierã Moraviţa (rutier), într-o vreme când sâmbãtã de sâmbãtã, în „Ficia” sa (maşina Zastava, una modestã) cãlãtorea, însoţit de doamna sa, doamna Ileana, cãlãtorea la bãnãţenii lui dragi (avea în Timişoara familia surorii sale), aducea ziarul Libertatea şi revista Lumina, în limba românã, editate la Vârşeţ şi la Panciova.
Din aceste publicaţii, şi altele în limba românã, pãstram contactul cu mediul românesc din Iugoslavia, ştiam cum o duc, în orice caz o duceau mai bine decât românii din România, ei, fãrã prejudecãţi, aveau paşapoarte şi libertatea de-a cãlãtori în Vest. Apoi magazinele lor erau burduşite cu mãrfuri de calitate, în mare parte importate. Ei de ei cãlcau, vorba aceea pe banane şi portocale, în timp ce la noi se aflau doar la Cantina Partidului Unic. Dacã beneficiau de aceste importante avantaje, în schimb erau lipsiţi de drepturi de altã naturã, cu precãdere românii din Valea Timocului nu aveau bisericã, nu aveau şcoalã, nu aveau presã în limba românã, nu aveau o viaţã româneascã, dupã care tânjeau, se plângeau, se cãinau, însã nu-i lua nimeni în seamã>>>>N.D.Petniceanu>>>>

„Pecetea identităţii de neam este expresia intenţiei din veşnicie.”

Alexandru Nemoianu

„Nu ştiu de ce mă domină gândul că atât de puternici şi netulburaţi, în misiunea lor de ultimi străjeri ai neamului, în orizontul dinspre vest, românii din Uzdin, încât dacă, printr-o absurdă catastrofă, nouă, românilor dintre graniţele de azi, ni s-ar întâmpla ceva, de la ei, românii din Uzdin, ar putea reîncepe neamul românesc. Ceea ce trebuie să ştie, ei ştiu; ceea ce trebuie să simtă, ei simt; ceea ce trebuie să facă, ei fac.”

Aceste cuvinte aparţinând lui Adrian Păunescu, marele nostru poet, participant, ca atâtea alte personalităţi ale culturii româneşti, la manifestările românilor de aici, din această oază de românitate, numită Uzdin, te întâmpină azi scrise pe unul din pereţii de la intrarea în „Casa Românească”. Dintre aceste manifestări nu putem să nu amintim Festivalul Internaţional de Poezie „Drumuri de spice” printre ai cărui laureaţi s-au numărat, de-a lungul anilor, nume mari ale culturii române ca: Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Leonida Lari, Vasile Tărâţeanu, Petre Cârdu, Slavko Almăjan, prima ediţie a acestui festival desfăşurându-se în anul 1994 cu ocazia dezvelirii şi sfinţirii bustului lui Mihai Eminescu în faţa Căminului Cultural „Doina” din Uzdin. De asemenea o altă manifestare a spiritului românesc este Simpozionul Internaţional „Oameni de seamă ai Banatului”, ce se desfăşoară anual la Uzdin cu participarea unor personalităţi ale vieţii româneşti atât din ţară cât şi din comunităţile româneşti ce trăiesc>>>>Costel Vlaicu>>>>

1918, noiembrie 11(24), Plugova

PROTOCOL

Luat la 11-lea Noemvrie 1918 s.v. în adunarea naţională a locuitorilor români din comuna Plugova

Adunarea naţională a locuitorilor din Plugova adunându-se sub cerul liber înaintea sfintei biserici unde neobositul preot al Mehadiei, Coriolan Buracu în absenta preotului local care e bolnav ţine o vorbire plină de însufleţire în care arată adunării naţionale hotărârile înaltei noastre stăpâniri naţionale române din Ungaria şi Transilvania purcede la sfinţirea drapelului naţional român, apoi provoacă adunarea a să constitui în Consiliul naţional român.

Adunarea naţională cu unanimitate alege de preşedinte al consiliului român pre preotul locului Trifon Adamescu iar de notar pre învăţătoriul Nicolae Vlăducean iar ca membri ai consiliului pre Domnul Ioan Rădulescu, Dănilă Tabugan, Luca Drăgulescu, Ilie Grozavescu şi Constantin Adamescu.

Consiliul ales de adunarea naţională depune jurăment prescris de consiliul naţional român central înaintea adunării naţional locale sub salvele gardei din Mehadia.

Fiind defaţiă garda naţională din Mehadia dinpreună cu viteazul ei comandant Grigorie Ion, dânsul explică adunării naţionale ord. ce să refer la înfiinţarea gardelor naţionale române în urma cărei explicări să alege garda naţională româna a com. Plugova cu comandanţii ei locali subofiţeri Pau Drăgan şi Iancu Grozăvescu, care vor primi ord. comandanţilor superiori Iovan Domilescu sau direct prin comandantul gardei naţionale rom. Al Mehadiei.

Garda se compune>>>>Gheorghe Mirulescu>>>>

Scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu, omul care „arde” pentru pãstrarea şi valorificarea culturii din „aretul” Almãj, Craina, Mehadia,dar şi alte zone din Banat, mi-a cerut sã fac nişte însemnãri despre o „broşurã”.

Nu ştiam nimic despre „prinţul popular”, protopopul colonel K.u.K. Pavel Boldea din Borlovenii Vechi. În cele 32 de pagini „documentarul iniţiat şi prefaţat de Artur Silvestri” reuşeşte sã spunã multe în cuvinte puţine. „Eroul” este vãzut în oglinzi paralele de cãtre oameni ai locului (Pavel Panduru, Gheorghe Rancu, Pavel Verindeanu, Iancu Panduru, Nicolae Andrei, Iosif Bãcilã, Petricã Zamela, Pavel Gârjoabã, Constantin Vlaicu, Nicolae Danciu Petniceanu) sau de cei mai de departe (Nicolae Sârbu, din „imediata noastrã apropiere”, ori Alexandru Nemoianu de peste ocean).

Toate articolele sunt scrise cu talent, bine documentate (din informaţia oferitã de documente sau pãstratã în memoria colectivã) cu referiri directe la un mare patriot.

Oare în mult trâmbiţata „globalizare”, cuvântul patriotism va deveni arhaic?! Nu vreau sã cred aceasta, fiindcã fiecare naţiune va aduna „la zestrea europeanã”, fapte şi oameni fãuritori>>>>

O realitate este faptul cã noi, românii în general, şi bãnãţenii în mod special, prin muzica şi portul popular am reuşit de-a lungul timpului crearea unei simbioze, simbiozã ce prin efectele sale a creat în sufletele înaintaşilor noştri elementele care au dat naştere acelui sentiment de mândrie naţionalã, a dragostei pentru locul natal, pentru casa strãmoşeascã, a respectului faţã de semeni şi de tradiţie, ce au creat şi au modelat sufletele înaintaşilor noştri.

Aceste elemente le gãsim astãzi ca fiind componente esenţiale ale culturii populare româneşti ce definesc puternica personalitate a poporului roman. Transmiterea lor s-a realizat prin educaţie şi manifestãri populare colective de o anumitã forţã şi eleganţã, etalându-se cu mândrie cântul şi portul popular care, preluat din generaţie în generaţie, s-a transmis pânã în zilele noastre. Astãzi toate acestea dau poporului român o anumitã originalitate şi o relativã unicitate faţã de alte popoare, cãci, aşa cum afirma Alexandru Tzigara Samurcaş , marele istoric al artei populare, autor a numeroase studii>>>>

Un sat mic cu un trecut mare. Un punct strategic mult disputat, asu­pra originii căruia istoricii nu sunt încă edificaţi nici în ziua de azi.
Dar aceasta n-o observăm la mica aşezare românească. Aşeza­tă în trecătoarea Orşova - Timişoa­ra, în imediata apropiere a Băilor Herculane, împreună cu care purta până nu de mult acelaşi nume şi era adesea confundată, obscură, murdară; într-un cuvânt, un sat. Pe malul stâng al Belarecăi se întind casele. Situat pe o coastă de deal, risipit, cu străzi abrupte şi case din piatră crudă, toate la fel: un fronton înalt, un gang deschis, o fundaţie înaltă care ascunde pivniţa şi graj­dul. Curtea murdară, îngustă, cu găini, porci, unelte agricole, care, lemne şi fân. în spate se află livada cu pruni. Şi multă vie, care la vre­mea ei era aici superioară, dar după afurisita de Philoxeră se cul­tivă acum mai mult accidental… Căci ţăranul este aici inert, crede încă în minuni, într-o devenire prin sine însuşi. Munca pentru el nu constituie o necesitate, ci o oblig­aţie incomodă, fiind mai eroic s-o eviţi decât să o stăpâneşti.
Cu totul altfel este românul de la munte, valahul izolat din pitoreştile sate Cornereva, Rusca şi altele a-semenea, situate în trecătorile de­părtate. >>>>>

Generalul francez Berthelot cãlãtorea cu un eşalon feroviar de la Bucureşti la Timişoara. A oprit în gara Mehadia pentru a rãspunde ovaţiilor sutelor de români, mobilizaţi de preotul Coriolan Buracu, luptãtor pentru reîntregirea neamului românesc.

Generalul francez Berthelot a împiedecat ca armata germanã sã urce în Moldova, la Iaşi, unde se refugiase guvernul român. Apoi, el va pune la respect armata sârbã, ce mişuna prin Banat, inclusiv la Mehadia, preocupatã de-a împiedica Unirea Banatului cu Patria Mamã. Sârbii voiau întregul Banat istoric! Sfatul Ţãrii, în semn de mulţumire, i-a dãruit generalului o moşie în Judeţul Hunedoara, ca sã-i fie loc de odihnã pe timp de varã. La Tribunalul din Bucureşti este înscrisã pe numele sãu proprietatea din localitatea Fãrcãdin, moşia avea: 166 jugãre din care: 79 jugãre „arãtor” (arabil), 17 jugãre fâneţe ºi pãşune, 13 jugãre „pomet” (pomiculturã), 7 jugãre vie şi 50 jugãre pãdure, precum şi un rând de case şi o grãdinã. „Moşia e frumoasã şi îi urãm sã o stãpâneascã în fericire şi sãnãtate”, conchide actul de împroprietãrire. (Manuscris aflat în arhiva NDP).

Prin aceastã donaţie se cãuta, între altele, cultivarea relaţiilor de prietenie cu sora noastrã mare, Franţa, care de fiecare datã, la greu, a fost alãturi>>>>

Visul dement al tuturor şi fiecăreia dintre “puteri” şi încă mai vârtos “ocupaţii”, a fost şi a rămas cel al “unanimităţii”. Realizarea unui sistem în care o singură ideologie să fie acceptată, un singur sistem de valori, o sin­gură structura de împărţire în “bine” şi rău. Acest vis a însemnat încercarea de face cutare sistem de “putere” sau “ocupaţie” veşnic, fără putinţa de a fi clintit. Este fără îndoiala ca orice om cu minimal bun simţ ar trebui să suspecteze încercările de aşezare a unei “unanimităţi” şi ar trebui să ştie bine că în spatele şi la capătul oricărei încercări de “u-nanimitate” va răsuna sinistrul cor al celor încătuşaţi, un cor care în secolul care a trecut, întunecatul şi sângerosul veac douăzeci, a zbierat ba “Sieg Heil”, ba “Stalin, Stalin”, ba “Ceauşescu, PCR”. La capătul campaniilor de impunere a “unanimităţii”, a ideologiei unice, ne aşteaptă puşcăriile şi lecţiile de îndoc­trinare.
Prin “unanimitate” de gând “puterile” şi “ocupaţiile” decăzute, cel mai adesea având în frunte zugravi, pantofari, marinari dubio - i şi întotdeauna cretini, au neputincioasa în drăznire de a crede că vor putea obţine legi­timitate. >>>>

Sunt trei litere care apar sub unele articole din periodicul „Vestea”. Ştim cu toţii ce semnifică aceste litere şi de asemenea cu toţii îl apreciem pe cel ce poartă acest nume pentru efortul pe care-l depune pentru a face cunoscute valorile, de orice natură, ale comunei Mehadia.
Am avut deosebita plăcere de a-l cunoaşte într-o seară de iulie 2007, când m-a vizitat, împreună cu primarul Iancu Panduru, având plăcuta sur­priză să constat că este un vechi prieten al tatălui meu.
Imediat mi-am dat seama că este o enciclopedie de date şi fapte, de nume, amintiri şi că are o memorie foarte fină, dis­cutând de întâmplări şi per­soane de acum 30 40 de ani împreună cu prietenul său Drăgan Ion, de parcă acestea au fost ieri. Am aflat de perioa­da când a fost ofiţer activ la Serviciul paşapoarte din Timiş, a ajutat foarte multă lume, care a apelat la dânsul, fapt ce demonstrează că totdeauna a avut un suflet mare. >>>Nica Drăgan>>>

Profesorul Pavel Panduru, delicat, compe­tent, congener de excepţie, n-a uitat că în vara ce a trecut a fost oaspete de onoare la mani­festările culturale de la Mehadia, unde a ţinut un expozeu despre protopopul Iosif Coriolan Buracu, cu prilejul dezvelirii plăcii comemora­tive pe faţada liceului „Nicolae Stoica de Haţeg”, aşadar, oaspete şi amfitrion de excepţie, a lansat invitaţia ca domnul primar Iancu Panduru, N.D. Petniceanu şi Constantin Vlaicu să participe la un eveniment similar, iniţiat şi organizat de domnia-sa în localitatea Borlovenii-Vechi, sat aparţinător de comuna strănepotul marelui preot Pavel Boldea.
După serviciul divin, a urmat o vizită la manifestărilor de la Borlovenii-Vechi, a creat o ambianţă plăcută prin aducerea în scenă a domnilor rapsozi cântăreţi: Iosif Ciocloda (fiul satului) şi Iosif Puşchiţă (din Petnic, vechi colaborator la „Doina Prigorului”), care au delectat numeroasa asistenţă (şcolari, cadre didactice şi săteni) cu doine şi cântece de joc din aria folclorică a Banatului de munte.
O altă surpriză arar întâlnită, în sala festivă şi la dejunul protocolar am fost delectaţi de fanfara şcolară, instruită şi dirijată de profe­sorul Petrică Zamela. >>>>>

Mulţumesc organizatorilor pentru invitaţia de-a participa la venerarea părintelui protopop Pavel Boldea, mulţumesc în special domnului profesor Pavel Panduru, cu care m-am cunos­cut în vara ce a trecut, cu prilejul manifestărilor culturale de la Mehadia.
Sunt bucuros că am participat la aceste manifestări, aici, la Borlovenii-Vechi, bucuria s-a încununat cu o altă bucurie, aceea de a-l cunoaşte personal pe strănepotul Marelui Preot Pavel Boldea, pe dl. profesor Alexandru Nemoianu, un cărturar însemnat al românităţii de pretutindeni cu care am convorbit doar prin telefon. Dorim să păstrăm o relaţie permanen­tă spirituală, dorind să-l avem oaspete la viitoarele manifestări de la Mehadia, în pre­mieră Simpozionul Cetăţii, cu istorici, cu oameni de înaltă spiritualitate.
În ceea ce mă priveşte am manifestat un cult aparte pentru înaintaşii evenimentelor cul­turale, un asemenea înaintaş pentru noi este generalul Nicolae Cena şi protopopul Iosif Coriolan Buracu, pe care i-am venerat în vara trecută în ziarul local „Vestea”, în editarea unei cărţi şi prin aplicarea unor plăci comemora­tive, aşa cum şi dumneavoastră, almăjenii, l-aţi venerat pe Marele Preot aici, la el acasă, printr-o placă comemorativă. >>>>

A studiat primele clase primare în satul natal, cu tatăl său, apoi a urmat Şcoala trivială, Şcoala germană din Borloveni, metropola Ţării Almăjului, instituţie şcolară cu tradiţie, fondată în 1777, a doua în Banatul istoric, după Şcoala trivială din Mehadia anului 1774. Ne gsim în Veacul Luminii, cu irizări spirituale, iluministe, benefice, venite de la Curtea Imperială vieneză, fapt cultural cunoscut şi receptat de luminatul dascăl şi părinte Pavel Boldea.
După trei ani de germanistică, tânărul Pavel Boldea frecventează Şcoala Civilă din Oraviţa, de aici trece la Gimnaziul Superior din Biserica Albă, ca în final, sfătuit de tatăl său, urmează şi absolvă în chip strălucit Institutul Teologic-Pe-dagogic din Caransebe ş , institut supranumit „Cuib de vulturi”, locaş de învăţământ româ­nesc binecuvântat, unde creşteau şi se formau luminătorii satelor bănăţene, candele pe cărările devenirii conştiinţei de neam şi limbă întru reîn­tregirea pământului românesc.
După absolvirea institutului, Pavel Boldea se căsătoreşte cu Silvia Ivănescu, fiica preotului Gheorghe Ivănescu din Marga, a fost hirotonit şi numit preot în Borlovenii-Vechi, anul 1883. >>>Nicolae Danciu Petniceanu>>>

Cutremuratu-s-au Carpaţii,
Cu vârfurile de zăpadă
Şi stâncile descremenite
Rostogolitu-s-au să cadă.
Iar brazii seculari învie
Ca să se mute mai la vale,
Ca între noi şi fraţii noştri
Nimic să nu mai stea-n cale.
S-a sfărâmat în ţăndări jugul
Că l-am purtat de zeci de veacuri,
Pe rănile însângerate
Dreptatea picurat-a leacuri.
Pocnit-au lanţurile toate
Ce ne-au ţinut mâinile-n zale
Ca între noi şi fraţii noştri
Nimic să nu mai fie-n cale.
Să sune tulnici şi fanfare.
Şi toţi de-un sânge glăsuiască
„Trăiască România Mare!“ >>>continuarea aici>>>

Soacră-mea, Cătărina, la 62 de ani ai ei, trecuţi binişor, pusese scara în mâtca unui măr ionatan de-o seamă cu ea şi cu firizul în mână îşi propuse să urce să taie o creangă uscată. Pusese piciorul pe un fuştei, îl pusese şi pe al doilea, ba chiar şi pe al treilea îl atinsese, dar scara, îmbătrânită de ani şi ploi, i-a făcut figura, s-a răsucit în mâtcă, s-a răsucit şi pe pământ şi zdup cu bătrâna, bătrână şi nu prea, de pământ, acolo în spatele casei, pe un teren pietros. S-a lovit la cap! A renunţat la cre­anga uscată şi, simţindu-se rău, uşor ameţită, s-a dus în casă şi s-a lungit pe pat. Acolo a rămas ţin­tuită! Fusese găsită de prietenul ei din tinereţe, Mircea Martin, fante de cartier, subinginer, şef secţia curăţătorie la turnătoria „Magheru” Topleţ.
Bătrâna nu putea vorbi! Privea inocent, cum privesc copiii care nu au început a vorbi. Pe lângă ea mirosea urât. Nu răspundea la chemări, la între­bări, nici la cele şăgalnice. Mircea Martin cu telefon în casă, avea unica fiică ingineră la Timişoara, când Nina, nevastă-sa, ieşise prin obor să închidă găinile, a sunat la Timişoara, îmi ştia telefonul şi veste rea: „Veniţi urgent! Moare Cătărina! Moare, moare! Nu-i timp de pierdut!” >>>N.D. Petniceanu>>>

Însoţindu-l pe tânărul coleg Costel Vlaicu, redactorul-şef adjunct al gazetei „Vestea”, am ajuns în scop de documentare în casa parohială din Globu-Rău, prilej cu care părin­tele Vasile, parohul din acest sat de munte, ne-a prezentat familia sa: preoteasa Ioana şi pruncii Andrei şi Anamaria, trei, respectiv un an şi ceva, micuţa se trage încă de-abu-şălea. Am cunoscut-o pe preoteasa Ioana şi pe cei doi îngeri. Am stat preţ de-o cafea îmbunătăţită, timp în care colegul Vlaicu se căznea să pună în mişcare internetul şi faxul, cu care preotul Vasile şi preoteasa Ioana lucrează, dar aveau mici defecţiuni.
În vremea aceasta sufrageria, o săliţă într-o casă grănicerească de pe timpul Mariei Terezia, se umpluse de copilamă: fete şi băieţi de şcoală - Cercul de pictură - de care vor­bisem într-un număr anterior al „Vestei”, aşadar ora de desen, în Casa parohială, cerc iniţiat de preoteasa Ioana, în chip de volun­tariat. Forfotă, glas de celulare şi Anamaria abuşălea, atmosferă ten­sionată, iritantă pentru un preot care are nevoie şi de oleacă de linişte, odihnă etc. Oare de ce nu se ţin orele de pictură la şcoală?! Care este contribuţia şcolii, a cadrelor didactice de aici, de la Globu-Rău pentru frumosul artistic?! >>>continuarea aici>>>

„O carte scrisă sau citită este ca o boală învinsă” spunea filozoful Lucian Blaga. Aşadar, cartea istoricului Costin Feneşan „Diplome de înnobilare şi blazon din Banat” apărută la Editura de Vest, Timişoara, 2007, are menirea de a-l vindeca pe cititor de boala ce planează asupra poporului român – pericolul de a se pierde identitatea – dovedindu-se a fi o rezistenţă a gândului şi a bunului simţ în vremurile de azi.

Apariţia cărţii este un gest recuperator, dar şi de justiţie pentru nobilimea română din secolele XIV – XVII în Banat. Ea demonstrează continuitatea românilor în spaţiul bănăţean, ca şi în ţară şi că elementul ţărănesc era dominat de români în Banatul evului mediu.

Figură proeminentă a istoriografiei contemporane, istoricul Costin Feneşan se dovedeşte a fi o impresionantă personalitate culturală, cu o uimitoare perspicacitate, un cărturar umanist multilateral, de formaţie enciclopedică. Este un savant şi un gânditor autentic preocupat de descifrarea misterului originii şi continuităţii poporului român în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, care ţine la adevăr şi este străin de orice linguşire.

L-am cunoscut cu prilejul simpozioanelor de istorie naţională organizate în judeţul Caraş-Severin de către profesorul Gheorghe Magas – inspector şcolar>>>>Pavel Panduru>>>>