Nicolae Danciu Petniceanu:,,Editura “Facla” Şi unele oferte…”

Scriu aceste rânduri cu dragoste şi respect faţă de ceea ce a însemnat editura „Facla” din Timişoara, unică în felul ei, în Vestul ţării, sub dictatură. Ea fusese fondată în 1972 şi editase în premieră cărţi semnate de Nicolae Stoica de Haţeg şi Virgil Birou şi alte nume importante ale Banatului, cu contribuţii la Pantheonul Cultural Român.

Primul director fusese domnul Simion Sima, cândva ziarist la „Drapelul Roşu”, apoi venise la cârma sa un alt ziarist, de la acelaşi cotidian, domnul Ion Marin Almăjan, care sub directoratul său Editura Facla atinsese apogeu în materie de lucrări editate din varia domenii, apoi Almăjan începuse seria „Proză scurtă”, format aparte, publicase o serie de prozatori tineri, şi mai vârstnici, care nu visaseră să-şi vadă vreodată tipărite creaţiile, creaţii care zăcuseră la „Cartea Românească”, de exemplu, ani în şir, aşa cum zăcuseră câteva opere scrise de Titus Suciu. „Facla” a dat prin Titus Suciu un prozator important în literatura română contemporană.

Mă voi opri în cele ce urmează asupra activităţii editorului Ion Marin Almăjan şi asupra redactorului său Ion Nicolae Anghel, oameni cu care eu am lucrat, graţie cărora am debutat şi am editat la „Facla” cărţile: „Apa de duminică”, „Cantonul galben” şi „Când caii dorm în picioare”.

În calitatea sa de director la „Facla”, Almăjan era exigent din cale-afară, nu accepta pentru tipar lucrări fără valoare literară, motivate artistic, tăia cu roşu fără milă! Nu se lăsa impresionat şi convins de colegi în ideea de-a face rabat valorii, pentru el valoarea prima, avea ultimul cuvânt, indiferent de calitatea autorului. Un exemplu edificator este cazul prozatorului Ion Florian Panduru şi manuscrisul acestuia „Pe sub merii sălbatici” În manuscris se bea şi beţivii, femei şi bărbaţi, nu se mai trezesc la realitate! Manuscrisul nu a văzut lumina tiparului la „Facla”, deşi cei doi, editorul şi autorul, se aveau ca fraţii! Manuscrisul a văzut lumina tiparului la „Cartea Românească”, dar pentru aceasta Florian şi doamna sa, Virginia, au suportat o lună de vacanţă la Vila „Trei Contese”, în Herculane, un editor de la Bucureşti! Se cereau concesii ca să vezi la „lumina” ceva dorit de tine!

Dar cu toată exigenţa de care dăduse dovadă, Almăjan fusese pus în situaţia de-a face concesii la valoare, în împrejurări delicate.

Cartea sa, „Tornada”, concurase la premiere, merita să fie premiată, nu de aceeaşi părere fusese şi dl. Anghel Dumbrăveanu, marele de la Filiala Scriitorilor din Timişoara, fusese preferată cartea lui Florin Bănescu („Tangaj”), mai slabă, dar Florin B. făcea alte servicii, pe care nu le făcea Almăjan, cu mândria sa.

În această situaţie apare la „Facla” un ins ciudat, dl. Ioan Carmazan, originar din Satchinez, crescut în Bocşa, profesor de matematică, regizor, ceva mahăr într-un studiou de film în Bucureşti. În orice caz, Ioan Carmazan, era amic cu scriitorul Titus Suciu, care fusese mai mulţi ani profesor la Liceul din Bocşa.

Ion Carmazan se prezintă la „Facla” cu manuscrisul „Povestiri din Bocşa”, un manuscris naturist, care nu era pe placul lui Almăjan, dar auzind că „Tornada” ar putea fi dramatizată, scenariu şi film pe ecran, la fel Titus Suciu îşi vedea „Logodna”, nuvelă, dramatizată şi pusă pe ecran (Titus animat de Crmazan s-a pus pe treabă şi a transformat nuvela în scenariu). Şi cu gândul la un film de lung metraj, Almăjan a admis porcăria de manuscris, ce se voia să fie „Povestiri din Bocşa”. Apare cartea (1983, având 184 pagini) în care cea mai valoroasă povestire (sic)este starea de căcănar a unuia, care îşi face nevoia ca să aibă ce păpa câinele, şi priveşte admirând cum se înalţă aburii de pe căcat! Proză naturistă. Almăjan a închis ochii… A semnat ca insul să obţină şi o căciulă de bani pentru „Scrisorile lui” fără seamăn în literatura română!!!

Redactor al cărţii fusese ales cel mai bun, domnul Nicolae Ion Anghel, care într-adevăr era fără pereche între redactorii de carte din România acelor vremuri. Anghel avea priză la cuvânt! Simţea cuvântul cu valoare artistică, cum simţea şi balastul, cuvintele umplutură, fără valoare artistică. La aceasta se adăuga capacitatea sa intelectuală, profesionalismul în materie de ortografie, ortopedie şi topică!

Anghel sesizase slaba valoare a manuscrisului prezentat de Carmazan, dar interesele celor doi, Almăjan director, Suciu amic de zile mari, primau în faţa mizeriei de manuscris.

Deşi făcuse concesii, Almăjan se văzuse păcălit! Individul şi-a luat cărţile, banii şi roiul la Bucureşti. Păcăleală cu P mare! Almăjan se învăţase minte! Va sufla de acum şi în iaurt!

Am scris aceste rânduri din dorinţa de a justifica, pe undeva, refuzul lui Almăjan de-a publica manuscrisul lui Panduru, cum va refuza să-i publice şi lui Ion Medoia lucrarea de licenţă despre „Viaţa şi opera lui Paul Iorgovici”, chit că Medoia şi Almăjan erau prieteni şi fuseseră colegi de presă de partid, unul la „Drapelul roşu”, celălalt la „România liberă”, ambii figurau în nomenclatura de partid, ambii se preţuiau şi îşi făceau servicii de amabilitate, dar nu de tipar!

Lucrarea domnului Medoia va vedea lumina tiparului peste 15 ani, în octombrie 2009, graţie toleranţei doamnei Ada Cruceanu, care voia şi domnia sa să sprijine un act cultural (sic) pentru literele din Banat. Cam puţin, doamnă director Ada Cruceanu, pentru al treilea mandat de director în cultura cărăşeană!

N.D. Petniceanu

P.S.: Aflu că domnul Cărmăzan este cetăţean de onoare 2009 a Bocşei. Bine că nu este şi al Banatului!


%d blogeri au apreciat asta: