Nicolae Danciu -Petniceanu:,,Domnul profesor Florin Domilescu – un autentic artist!”

Numele domnului profesor Florin Domilescu nu-mi era străin, dimpotrivă îmi era familiar, cunoscut de atunci de când am scris despre bunicii săi paterni şi materni, Grigore Domilescu-Terec (personaj de roman) şi Grigore Achimescu (model uman întru bine şi frumos), când am scris cu nostalgie despre Gheorghe Achimescu, regretatul ambasador din Madagascar şi despre Ion Achimescu, cel care a permis să montăm şi să dezvelim creştineşte o placă in memoriam Ion Grigore, profesor şi secretarul diplomatului Caius Brediceanu, luptător pentru reîntregirea neamului românesc.

Apoi, junele Florin Dominescu îmi era cunoscut de la multele simpozioane culturale de pe raza comunei Mehadia, finalizate cu spectacole literar-muzicale, cu minunaţii dansatori pe scenele căminelor culturale, elevi şi eleve cărora le-a împărtăşit dezinvolt tainele jocului popular bărbatul tânăr şi frumos croit, cu alură de sportiv, din faţa mea, cu prilejul interviului luat.

– Domnule profesor Florin Domilescu, de când datează la dvs. pasiunea pentru jocul popular românesc?

– Domnule Petniceanu, nu vreau să duc în eroare cititorii gazetei „Vestea”, cu aproximaţie pasiunea pentru jocul popular datează din fragedă pruncie, înainte de-a merge la grădiniţă, datează din vremea când priveam şi îmi capta atenţia, admiraţia, fotografiile de familie, fotografiile bunului meu Grigore Achimescu şi ale fratelui său, Ion Achimescu, îmbrăcaţi în straie naţionale româneşti, înfăşuraţi în tricolorul românesc, cu zurgălăi la tureac, ei şi alţii ca ei erau în vechi fotografii căluşerii Mehadiei. Îmi ziceam că vreau să fiu ca ei, jucător de căluşer. Şi am fost… conchide profesorul din faţa mea, veşnic cu zâmbetul înflorit pe buze. O particularitate a sa, zâmbeşte când vorbeşte, zâmbeşte cu sufletul în buze, caracteristica omului deschis, onest, vertical în tot ce face şi întreprinde. Felicit în gând părinţii şi bunicii paterni şi materni pentru formarea unui asemenea om, cu care te legi la rană!

– Am înţeles, domnule profesor, că aţi avut ca model bunicii dumneavoastră, dar…

– Scuzaţi, domnule Petniceanu, o înrâurire benefică pentru folclorul românesc am primit-o şi de la tatăl meu, învăţătorul Gore Domilescu, care cânta la clarinet, apoi la acordeon, o influenţă benefică am dobândit-o şi de la unchiul meu, Gheorghe Domilescu, fratele tatei, care cântă la sopran şi saxofon muzică populară, din orice zonă folclorică a ţării, din Maramureş şi până în Moldova, via Oltenia. Vă rog reţineţi…

– Reţin, domnule profesor, totuşi cine a fost întâiul dvs. mentor în arta jocului popular, cine v-a dat lecţii despre ritmicitate, figuri şi alternanţa mişcărilor în jocul popular din Banat?

– Mă onorează, domnule Petniceanu, să rememorez acele clipe, întâiul meu maestru în arta jocului popular românesc a fost domnul învăţător Petru Stângu, un iubitor şi preţuitor de folclor românesc. Aceasta a fost în clasele primare, la şcoala din Mehadia. Apoi, a urmat gimnaziul în aceeaşi localitate şi l-am avut profesor de matematici, un dascăl de mare valoare, pe domnul profesor Tiberiu Lalescu. În viaţă am rămas cu bruma de matematică din gimnaziu, pe care o păstrez cu sfinţenie. După orele de matematică, domnul profesor Tiberiu Lalescu ne lua şi ne instruia în arta jocului popular, şi dumnealui fusese în vremea sa un desăvârşit dansator, apoi instructor, ca să nu zic maestrul coreograf pentru elevi din Mehadia.

– Ce alţi profesori, de la şcoala din Mehadia, socotiţi că au contribuit la formarea dumneavoastră spirituală?

– Cu aceeaşi nostalgie şi mulţumire deplină mă gândesc la orele de română, gramatică şi literatură, pe care am avut fericirea să le fac cu doamna profesoară Ana-Anişoara Zeicu şi cu domnul profesor Gruia Cincheză.

– Aşadar, domnii profesori Tiberiu Lalescu, Gruia Cincheză, şi doamna profesoară Ana Zeicu, astăzi inspector în Ministerul învăţământului, au sădit raze de lumină pe chipul şi în sufletul intelectualului de astăzi, alţii?

– Alţii?! (face gânditor profesorul Domilescu), alţii, încerc să rememorez chipul angelic şi sufletul blajin al doamnei profesoare Popescu, de la Liceul Pedagogic din Drobeta-Severin, apoi chipul cu aură legendară al profesorului şi decanului Rinderiu de la Universitatea din Craiova – Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport.

– Felicitări pentru aceste cadre didactice care şi-au făcut menirea. Dar cine este domnul decan Rinderiu? întreb uimit.

– Nu-l ştiţi?!

– Nu.

– Este soţul doamnei profesoare Vetuţa Duncea.

– Meginţa noastră?!

– Exact, confirmă Florin Domilescu şi trăieşte un moment de fericire, de seninătate aşternut pe chipul său juvenil.

– Şi după absolvirea Facultăţii?

– Am fost repartizat ca profesor de educaţie fizică şi sport la Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Haţeg” din Mehadia. Şi, imaginaţi-vă, domnul profesor Lalescu Tiberiu mi-a predat ştafeta de instructor al formaţiei de dansuri populare din liceu, misie de care încerc să mă achit onorabil, să nu-l dezamăgesc pe domnul profesor.

– Cum colaboraţi pe linie de ansamblu artistic cu direcţia şcolii? întreb franc şi-l privesc drept în ochi pe interlocutorul meu. devine grav şi răspunde prompt:

– Excelent! Directorul liceului, domnul profesor Mihăiţă Feneşan ne creează condiţii, ne pune la dispoziţie sala de sport sau o altă sală liberă, combina muzicală cu înregistrări de muzică populară, ne creează timpi optimi de repetiţie şi pretinde colegilor profesori să trimită elevii şi elevele la aceste pregătiri. La urma urmelor domnul director e băştinaş din Valea Bolvaşniţa, acolo unde se pare că s-a născut cântecul de la munte, în Banatul de sud. Este iubitor de dans şi cântec popular şi stimulează acest gen de activitate.

– Vorbiţi-mi ceva despre repertoriul ansamblului de la Liceul „Nicolae Stoica de Haţeg”.

– Membrii ansamblului nostru s-au născut cu repertoriul, l-au moştenit de la părinţi şi bunici, de la fraţii şi surorile mai mari, membrii ansamblului sunt în mare parte copii de ţărani, originari din Mehadia, Plugova şi Valea Bolvaşniţa. Ei cunosc din pruncie jocul de brâu, hora de mână şi sârba bănăţeană, ardeleana şi învârtita, adică jocul de doi, cum se zice pe la noi. Eu veghez doar la ritm şi structură, la timpi.

– Căluşerul face parte?

– Face, el fiind în exclusivitate joc bărbătesc.

– Mureşana?

– Face şi ea, este joc de perechi, dar muzica se înrudeşte cu melodia de la căluşeri.

– De „Romanul” sau „Românul” ai auzit, domnule profesor.

– Am auzit, dar nu-l cunosc. E ceva foarte vechi, am auzit de la bunicul Gore Achimescu, cred că pe vremea sa, prin 1950 se practica.

– Se prea poate, dar, domnule profesor, Romanul sau Românul a luat fiinţă ca o necesitate imperioasă, ca dans de salon, îndată după 1848 – 1849, ca o replică la polkă, mazurcă şi ceardăş şi alte jocuri care nu aveau nimic cu sufletul românului. Vă recomand să lecturaţi cartea editată de muzicologul Tiberiu Brediceanu.

– Mulţumesc…

– Şi eu…

A consemnat: N.D.P.

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: