Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Iulian LALESCU:,,Scutul antirachetă: Cum a trecut Rusia de la ameninţarea cu amplasarea de rachete în Kaliningrad la cererea de “explicaţii exhaustive”

aprilie 25, 2010

Imediat ce a fost anunţată participarea României la scutul antirachetă american, discuţiile s-au axat pe reacţia Rusiei. Preşedintele Băsescu a ţinut să precizeze: scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei. Reacţia Moscovei era aşteptată cu interes, iar ministrul de externe Lavrov a spus că Rusia “aşteaptă o reacţie exhaustivă” privind amplasarea scutului în România. O schimbare radicală de la ameninţarea cu amplasarea unor rachete de ultimă generaţie în Kaliningrad, cum a reacţionat la anunţul că Polonia va găzdui scutul.

Presa rusă trebuie să facă ceva valuri, e normal, mai ales presa afiliată armatei şi cercurilor militare, în schimb administraţia de la Kremlin are o reacţie soft la anunţul făcut de preşedintele Traian Băsescu. Şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, a spus că Rusia aşteaptă explicaţii exhaustive de la americani şi că regimul Mării Negre e reglementat de Convenţia de la Montreux. Numai că este clar, România va găzdui elemente terestre ale scutului american.

Este mult calm şi lipsa de înverşunare şi ameninţări în reacţia Rusiei, deşi ne aşteptam ca măcar declarativ să fie ceva mai dură. Ar fi fost însă interpretată reacţia exact în cheia care trebuia: decizia de amplasare a elementelor scutului în România a fost discutată la nivel ruso-american, mai mult ca sigur, şi ea apare într-un context mult mai larg şi mai complex al discuţiilor intense bilaterale între cele două capitale, Washington şi Moscova.

Un pic de istorie recentă. Când administraţia Bush a convenit cu Cehia şi Polonia amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă – un radar în primă ţară şi rachete de interceptare în cealaltă – Rusia s-a simţit direct ameninţată, argumentând ca amplasarea – în imediata sa apropiere – a acestora distruge echilibrul strategic global. Moscova a spus că radarul are scopul de a-i spiona mişcările, iar rachetele de interceptare ar putea avea focoase nucleare.

Mai mult, Rusia a considerat că Statele Unite ţin să o umilească prin amplasarea scutului în ceea ce a fost zona sa de influenţă, în ţările fostului Pact de la Varşovia şi că această mişcare ar reporni o nouă cursă a înarmărilor de tip război rece. >>>>>Iulian LALESCU:,,Scutul antirachetă: Cum a trecut Rusia de la ameninţarea cu amplasarea de rachete în Kaliningrad la cererea de “explicaţii exhaustive”

N.D. Petniceanu:,,Lev Nikolaevici Tolstoi – patriarhul literaturii ruse (1828 – 1910)”

aprilie 25, 2010

S-a scurs un veac de la trecerea în nefiinţă a marelui scriitor rus Tolstoi, socotit patriarhul literaturii ruse de către oamenii de artă şi cultură; după opinia mea de filorus, de iubitor de literatură, moşierul Lev Nikolaevici Tolstoi a fost, este şi va rămâne pe mai departe patriarhul literaturii universale prin creaţiile sale, prin romaul fluviu „Război şi pace” (1865 – 1869), prin capodoperele „Ana Karenina” (1875 – 1877) şi „Învierea” (1889 – 1899).

Opera marelui scriitor rus a fost tradusă în mai toate limbile pământului, inclusiv în limba română, având o influenţă benefică asupra unor scriitori cunoscuţi precum R. Rolland, Thomas Mann, Galsworthy, C. Stere, Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu etc.

Ecranizarea capodoperelor tolstoiene a adus pe marele ecran personaje nemuritoare, Andrei Bolkovsky, Pierre Bezuhov, Levin, Nataşa, Maslova au pătruns în sufletul spectatorului, înrudindu-se cu el din punct de vedere psihologic.

Marea literatură rusă rămâne vârf de lance în literatura universală, depăşind prin Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Lermontov, Gogol, Gorki etc., literaturile similare din ţări avansate industrial, dar nu şi spiritual, moral.

N.D. Petniceanu

Mehadia, martie 2010

Vasile Barbu:,,Sunt conştienţi oare românii timoceni ce au „realizat” prin înfiinţarea de VLASKI NACIONALNI SAVET? VÂNZAREA NAŢIUNII ROMÂNEŞTI”

aprilie 25, 2010

Ceea ce n-au reuşit în peste 170 de ani, diferite stăpâniri care s-au abătut peste capetele numeroasei populaţii româneşti în Serbia de răsărit (Timoc, cum se obişnuieşte a zice), printre ele fiind şi cea comunistă dar şi cea care a încercat cea mai crudă deznaţionalizare schilodindu-le chiar şi numele (Cocora a devenit Kokoric, Vrăjitoru – Vrazitorovic, Neamţu – Njamculovic, Iepure – Jepuranovic…) acum câţiva ani (patru) a reuşit un grupuleţ de „vlahi” şefi ai unor organizaţii culturale şi de altă orientare inventând / înfiinţând NACIONALNI SAVET VLAHA (Consiliul Naţional Valah). Poate, fiind câtuşi de puţin conştienţi de gravitatea faptului comis, de spargerea naţiunii româneşti în Serbia, la repezeală au inventat că ei ar fi valahi doar în limba sârbă iar în limba română ei sunt – rumâni!?!?

Nici tu vlah, nici român ci – rumân! De parcă ar fi vorba de o a treia naţie.

Dar, vai, acest etnonim s-a dovedit a fi de unică folosinţă. Pentru păcălirea naivilor. Dacă mai există…

Cineva ar putea spune că aceasta nu este atât de tragic deodată ce valahul e numai român. Nicicum altceva. cum ungurul este numai maghiar ori şvabul – neamţ! E numai că aici e buba. Mult mai profundă şi perfidă.

Că aici, în Serbia cine se declară, de exemplu – vlah, în ochii autorităţilor poate fi numai şi numai – vlah. Nimic altceva. mai ales – român. Că ei ar zice: vrei să fi român, păi declară-te român. De ce te declari vlah?>>>>>>>Vasile Barbu:,,Sunt conştienţi oare românii timoceni ce au „realizat” prin înfiinţarea de VLASKI NACIONALNI SAVET? VÂNZAREA NAŢIUNII ROMÂNEŞTI”

Al. Florin ŢENE:,,A SOSIT DOMNUL EMINESCU”

aprilie 25, 2010

Marii scriitori întotdeauna sunt generoşi cu valorile spirituale ale neamului lor. Unul dintre aceştia este scriitorul, promotorul cultural, prozatorul de anvergură Nicolae Danciu Petniceanu, membru al Ligii Scriitorilor din România, ctitor de reviste şi societăţi culturale. Acesta a înţeles ceea ce spunea Garabet Ibrăileanu: “Cultura nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”, la care adaug, că în condiţiile integrării ţării noastre în Uniunea Europeană şi a fenomenului globalizării zestrea cu care ne facem cunoscuţi este cultura. Numai prin promovarea valorilor noastre autentice putem să rezistăm în faţa asimilării. Scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu a înţeles acest lucru şi împreună cu un harnic colectiv de scriitori din zona Banatului, format din regretatul George Voştinaru, Lucian Bureriu, Aurel Turcuş, Gheorghe Luchescu şi Mariana Sperlea, a purces la o amplă lucrare dedicată în exclusivitate Poetului Naţional, Minai Eminescu, intitulată “A sosit Domnul EMINESCU”, apărută la Editura GORDIAN, 15 ianuarie 2010, în format A4, şi având 709 pagini. O carte de mărimea “Istoriei Literaturii Române” de G. Călinescu, dar dedicată numai unui singur autor. „Patriotismul nu este iubirea ţărânei cât iubirea trecutului”, scria Eminescu. Ceea ce a făcut Nicolae Danciu Petniceanu prin editarea revistei EMINESCU apărută în perioada 2000-2008 nu este altceva decât respectarea zicerii eminesciene. Un scriitor mai iubitor de operă eminesciană ca autorul amplului roman “Bigamul” care şi-a dedicat o parte însemnată din viaţă pentru a menţine vie flacăra operei lui Eminescu puţini se găsesc în literatura română. Spre deosebire de unii (vezi: Zigu Ornea sub oblăduirea lui Andrei Pleşu în “Dilema”) care au încercat să-l denigreze, neştiind faptul că Eminescu şi-a “construit” Opera pe cea mai înaltă stâncă, dragostea de neam şi limba română. Vorba Domnului Iisus “A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.” (Matei 7,25).Scriitorul N. D. Petniceanu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să promoveze şi să apere OPERA poetului Mihai Eminescu, care pentru românii de pretutindeni, de bună-credinţă, înseamnă „Biblia Neamului Românesc.”>>>>>>Al. Florin ŢENE:,,A SOSIT DOMNUL EMINESCU”

Petru Ionică:,,„A sosit domnul Eminescu” – 160 –”

aprilie 25, 2010

Avem deosebita plăcere, ca azi, să avem pe masa noastră de scris o carte document, aş zice de fapt o enciclopedie, apărută într-o grafică de excepţie la prestigioasa editură „Gordian” din Timişoara, intitulată „A sosit domnul Eminescu”.

Referindu-mă la cuprinsul ei, rămân deosebit de impresionat de tematicele abordate pe trei secţiuni de către profesorul-scriitor Nicolae Danciu Petniceanu, redactorul lucrării, un om cu un deosebit potenţial scriitoricesc de gândire, expresie, şi experienţă, care a depus o muncă titanică pentru a scoate la lumina tiparului un asemenea volum.

„A sosit domnul Eminescu” nu este numai o carte document sau puţin spus o monografie, ci o operă în care frunţi valoroase ale literaturii române fac mărturisiri inedite şi deosebit de valoroase asupra celui mai mare poet al neamului, Mihai Eminescu.

„A sosit domnul Eminescu” este o lucrare pe care o aşteptam de mult şi apariţia căreia o datorăm scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu, un neobosit cercetător a literaturii române.

Nicolae Danciu Petniceanu e un adevărat „Prinţ” al cărţilor, care creează, nu numai acum, ci are şi o bogată zestre literară prin care şi-a spus cuvântul atât prin propriile volume, dar mai ales prin deosebita activitate şi participare cu tot sufletul la viaţa activă a revistelor „Vrerea” şi „Eminescu”, a căror fondator şi redactor-şef este în cadrul Societăţii literar-artistice „Sorin Titel”.>>>>>>>Petru Ionică:,,„A sosit domnul Eminescu” – 160 –”

Nicolae Danciu -Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală! – Martir al neamului românesc!”

aprilie 25, 2010

(CONTINUARE DIN NUMĂRUL TRECUT)

Adevărul despre moartea poetului Mihai Eminescu va ieşi la iveală abia în cursul anului 1926, graţie celor declarate presei de către Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului martir. Iată ce a mărturisit Dumitru Cosmănescu: „Poetul Eminescu m-a chemat pe mine ca să-l servesc şi acolo. Într-o zi, în jurul orei trei, fiind cald în cameră, Eminescu mi-a zis: «Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi „Deşteaptă-te, române!”» Cum mergeam împreună şi cântam, vine pe la spate un bolnav şi-l loveşte pe Eminescu cu o cărămidă în cap. Lovit după ureche, poetul cade la pământ cu sângele şiroind pe haine. Mi-a zis: «Dumitrache! Adă repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât.» Au venit doctorii cu Suţu în frunte. Suţu ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară… E o nimica!…” Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise. În halatul de pe Eminescu s-au găsit două poezii „Stele-n cer” şi „Viaţa”. („Universul”, Bucureşti, 28 iunie 1926, pag. 3).

*

Se deţin puţine date despre criminalul Petre Poenaru, afirmativ ar fi fost un actor scăpătat, nebun de-a binelea, internat în clinica „Caritas”. Un lucru este cert: în ospiciu bolnavii irecuperabili sunt izolaţi şi adesea ţinuţi în cămaşă de forţă, nicidecum lăsaţi liberi prin curtea şi grădina spitalului, aşa cum fusese lăsat Petre Poenaru. Să fi fost Poenaru lăsat în voia sa în chip premeditat pentru a-l ucide pe Eminescu?! Este o ipoteză credibilă, ţinându-se seama de aversiunea existentă între Eminescu şi oculta evreiască. În orice caz, praful anilor, colbul depus pe fişele doctorului Suţu, ascunde un adevăr, o taină pentru viitorime.

La redacţia gazetei „Vestea”, de la Mehadia (Caraş-Severin), a sosit un text (prin Internetul colegului Costel Vlaicu) trimis de Gheorghe-Gavril Copil, afirmativ romancier, afirmativ deţinut politic sub vechiul regim, în orice caz formularea domniei sale m-a pus pe gânduri şi, reflectând adânc, i-am dat dreptate, Mihai Eminescu este primul mare deţinut politic din istoria modernă a României..>>>>>>>Nicolae Danciu -Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală! – Martir al neamului românesc!”

Cezarina ADAMESCU:,,VASILE BARBU – UN POET DIN UZDIN – CARE BEA CUVINTELE DIN CENUŞA LUSTRALĂ”

aprilie 25, 2010

VASILE BARBU, „Rodul zădărniciei şi al muţeniei”, 54 de poeme plus unul, În volumul: Nicolae Nicoară-Horia şi Vasile Barbu, DOI POEŢI – ACEEAŞI LIMBĂ, Editura Nigredo, Arad, 2008

Un poet în plină maturitate artistică, având un palmares impresionant, cu 40 de cărţi de poezie, publicistică, traduceri, antologii, ediţii îngrijite, confratele nostru Vasile Barbu din Uzdin, Banatul montan, oferă în volumul de faţă „Rodul zădărniciei şi al muţeniei” – după propria selecţie, 54 de poeme plus unul, carte apărută la Editura Nigredo, Arad, 2008, în tandem cu poetul din Şagul Aradului – Nicolae Nicoară-Horia, carte purtând titlul fericit şi inspirat: „Doi poeţi – aceeaşi limbă, ceea ce reflectă un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dincolo de faptul că ambii autori vorbesc şi scriu în limba română, Limbajul Poeziei este Universal, în orice areal  ar răsări, s-ar dezvolta şi afirma. Vorba lui Vasile Barbu în moto-ul care-i însoţeşte grupajul de versuri: „Limba-i punte,/ limba-i munte./ E odihnă, spor şi sete, / bob de grâu / şi cai în frâu, / Este cuget, mântuire, / rugăciune, bucurie…” (Blestemul limbii)

Admirabil a spus-o şi Nichita Stănescu, cel care toată viaţa a fost un devotat slujitor al Limbii Române, în volumul „Amintiri din prezent”:

„A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată

în limba română. Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor.

Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că o are! Această observaţie, această revelaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.>>>>>>>Cezarina ADAMESCU:,,VASILE BARBU – UN POET DIN UZDIN – CARE BEA CUVINTELE DIN CENUŞA LUSTRALĂ”

Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Domnul profesor Florin Domilescu – un autentic artist!”

aprilie 25, 2010

Numele domnului profesor Florin Domilescu nu-mi era străin, dimpotrivă îmi era familiar, cunoscut de atunci de când am scris despre bunicii săi paterni şi materni, Grigore Domilescu-Terec (personaj de roman) şi Grigore Achimescu (model uman întru bine şi frumos), când am scris cu nostalgie despre Gheorghe Achimescu, regretatul ambasador din Madagascar şi despre Ion Achimescu, cel care a permis să montăm şi să dezvelim creştineşte o placă in memoriam Ion Grigore, profesor şi secretarul diplomatului Caius Brediceanu, luptător pentru reîntregirea neamului românesc.

Apoi, junele Florin Domilescu îmi era cunoscut de la multele simpozioane culturale de pe raza comunei Mehadia, finalizate cu spectacole literar-muzicale, cu minunaţii dansatori pe scenele căminelor culturale, elevi şi eleve cărora le-a împărtăşit dezinvolt tainele jocului popular bărbatul tânăr şi frumos croit, cu alură de sportiv, din faţa mea, cu prilejul interviului luat.

– Domnule profesor Florin Domilescu, de când datează la dvs. pasiunea pentru jocul popular românesc?

– Domnule Petniceanu, nu vreau să duc în eroare cititorii gazetei „Vestea”, cu aproximaţie pasiunea pentru jocul popular datează din fragedă pruncie, înainte de-a merge la grădiniţă, datează din vremea când priveam şi îmi capta atenţia, admiraţia, fotografiile de familie, fotografiile bunului meu Grigore Achimescu şi ale fratelui său, Ion Achimescu, îmbrăcaţi în straie naţionale româneşti, înfăşuraţi în tricolorul românesc, cu zurgălăi la tureac, ei şi alţii ca ei erau în vechi fotografii căluşerii Mehadiei. Îmi ziceam că vreau să fiu ca ei, jucător de căluşer. Şi am fost… conchide profesorul din faţa mea, veşnic cu zâmbetul înflorit pe buze. O particularitate a sa, zâmbeşte când vorbeşte, zâmbeşte cu sufletul în buze, caracteristica omului deschis, onest, vertical în tot ce face şi întreprinde. >>>>>>Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Domnul profesor Florin Domilescu – un autentic artist!”

Vasile Barbu:,,Ediţia a XX-a a manifestării Datini şi obiceiuri de iarnă la români “Fie în veci de veci lăudat”

aprilie 25, 2010

Cea mai veche manifestare a românilor din Voivodina dedicată sfintelor noastre sărbători de iarnă, anul acesta a ajuns la cea de-a douăzecea ediţie şi s-a derulat la „Casa Românească” care în cei cinci ani de existenţă a devenit un adevărat centru cultural românesc la Uzdin.

Manifestarea a început cu expoziţia pictoriţei Marina Dolamă din Belgrad, intitulată „Icoana din sufletul meu”. Catalogul acestei expoziţii a fost lansat de către Vasile Barbu. După aceea prof. Daniel Susa a conferit diplome copiilor care frecventează cursurile de arte plastice care sunt organizate la „Casa Românească”. Astfel de recunoştinţe au primit următorii copii: Daniela Radu, Laureana Almăjan, Eduardo-Gheorghiţă Neda, Meghi-Maria Neda, Cristofor Boieru, Sergiu Valentin Radu, Alex Şocardă, Anastasia Şocardă, Alexandru Boieru, Ştefania şi Marcel Subici, Anastasia Oalge, Andreea Ioana Şoşdeanu, Patriţia Martinov.

A urmat prezentarea unui colaj de obiceiuri din seara Ajunului şi din ziua Crăciunului în interpretarea Ansamblului de datini româneşti „Gheorghe Lifa” din care au făcut parte şi tradiţionalele colinde autentice din Uzdin „În pinţărăi” şi „Potriacu”. În rolurile titulare au apărut: Theo Rămianţ, Adam Ionaşcu şi Pavel Bălan iar din numerosul ansamblu au mai făcut parte şi: Lavinia Linţa, Cristian Şuboni, Daniel Susa, Valentina Ionaşcu, Viorel Onciu, Vanessa Georgeta Linţa, Theona Andrada Rămianţ, Iosif Şoşdeanu, Vasile Barbu.

Grupul vocal bărbătesc „Uzdâni” al S.L.A. „Tibiscus” condus de către dirijorul Crăciun Creţu a interpretat trei colinde. Din acest grup au făcut parte: Viorel Onciu-Nicoară, Cristian Ţăran, Alexandru Laslo, Dobrosav Iancovici-Ţole, Pavel Bălan, Pavel Almăjan, Iosif Şoşdeanu şi Marin Puia.>>>>>>Vasile Barbu:,,Ediţia a XX-a a manifestării Datini şi obiceiuri de iarnă la români “Fie în veci de veci lăudat”

Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Aurel Mioc, dascãl şi poet”

aprilie 25, 2010

Din Vârşeţ, orăşel cochet, cu iz medieval, din Voivodina (Serbia), cândva, Banatul istoric, urbe românească, ne-a sosit la redacţie un frumos volum de versuri, „Câmp fluid”, de AUREL MIOC, fost profesor la şcoala din Vladimirovăţ (Petrovaselo), astăzi pensionar. El, Aurel Mioc, este băştinaş din satul Coştei, aşezare românească la 18 kilometri de Vârşeţ, satul lui Ion Rotaru Cordân, fanfarist de talie internaţională, dirijor şi artist diletant, animator de viaţă culturală românească. Atât Aurel cât şi Cordân au fost, în primele clase primare, elevul domnului învăţător Pavel Ciobanu, cum elev a fost şi semnatarul acestor şiruri de dragoste fraternă, domnul Ciobanu era din Petnic (Caraş-Severin), astăzi e înălţat la ceruri, dascăl în Şcoala Domnului Petrea.

Pe Aurel Mioc l-am cunoscut prin anii 1967 – 1968, când purtam ştampila şi porthartul de căpitan în Poarta de Vest a ţării, în Punctul de Frontieră rutier Moraviţa, iar Aurel Mioc, precum regretaţii profesori Lifa Gheorghe, Ion Bălan şi Gligor Popi veneau sâmbătă de sâmbătă în România, în vizită la neamuri, dar şi la rude spirituale, la Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Goga, Blaga, Voiculescu, Badea Creangă, Arghezi şi alţii pe care-i „invita” în portbagaj pentru o „vizită” îndelungată în şcolile româneşti din Vârşeţ (Coştei, Vladimirovăţ, Seleuş, Satul Nou, Nicolinţ, Voivodinţ, Marcovăţ etc.)

În ceea ce mă priveşte, închideam din ochi şi dumnealor treceau graniţa româno-jugoslavă, nu era permis ca operele scriitorilor români să călătorească peste hotare, fără vize de „export de carte”. În felul acesta suflarea românească din Voivodina aflase că făceam asemenea „toleranţe” şi se bucura, cum şi eu mă bucuram pentru copiii români, pentru întâlnirea lor cu seniorii literaturii române.>>>>>>Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Aurel Mioc, dascãl şi poet”

Cezarina ADAMESCU:,,Restituiri necesare: Un mănunchi din florile de colţ ale bănăţenilor-Dan Floriţa-Seracin”

aprilie 25, 2010

Dan Floriţa-Seracin, Scrisul românesc în Banat. Lirica interbelică, Editura Semănătorul, iunie 2009

La ce ar fi de folos  un text de critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă. Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă, are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală. E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros în  cultura românească. E vorba de acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai ales pentru  generaţiile care s-au succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.

Pentru Banat – zonă magică prin ea însăşi, apariţia  acestor scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi, peste munţi  şi în lume, a fost, este, dar mai ales,  va fi întotdeauna, mai mult decât necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară.

Şi cartea lui Dan Floriţa-Seracin Scrisul românesc din Banat, Lirica interbelică, apărut la Editura Semănătorul în iunie 2009 pledează pentru aceste valori tradiţionale şi pentru cunoaşterea lor. Cartea de faţă este o mărturie,  o recuperare, o restituire, este aidoma unui Act de credinţă,unui Act de nădejde şi unui Act de iubire  faţă de generaţia înaintaşilor, faţă de cei de azi şi mai cu seamă, faţă de generaţiile următoare.

>>>>>>>Cezarina ADAMESCU:,,Restituiri necesare: Un mănunchi din florile de colţ ale bănăţenilor-Dan Floriţa-Seracin”

Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Biobibliografia mea”

aprilie 24, 2010

Biobibliografia mea

Lui N.D.P.

Să nu te miri când bârfitorii

Izbesc în nobila ta muncă;

Copiii pietre nu aruncă

Decât în pomii roditori

Inst. Gheorghe Rancu Bodrog

Am venit pe lume la 11 aprilie 1936, în satul Petnic, din Caraş-Severin, ora nouă, în Sâmbăta Paştelor.

Date despre părinţi şi bunici:

– Mama: Danciu Ioana, 22 ani, muncitoare ocazională pe la avuţii satului, era fiica Iustinei Eufrosina Dragomir şi a lui Petru Danciu, Petru Ioţa, „Ioţa” după numele de alint al tatălui său – Iosif Danciu, cioban, originar din Munţii Apuseni, afirmativ din localitatea Socodor, localitate în care sunt zeci de familii cu numele de „Danciu”. Petru Ioţa, bunicul meu matern, a fost om de serviciu la şcoala din satul petnic şi boactăr comunal (paznic de noapte).

– Tata: Radu Nicoale, 25 ani, căruţaş, lucra cu caii şi căruţa sa la pădure, căra lemn de construcţie (brazi) şi muşchi verde pentru vapoarele din Portul Orşova, în ortăcie cu preotul Traian Nemoianu, parohul satului Petnic, şi cu Pătruţ Domăşneni, om cu stare şi cu prestanţă, în câteva rânduri primarul Petnicului. Tata era născut în Prigor, în Valea Almăjului, din părinţii Radu Paraschiva şi Oprea Mihail, dulgher, tâmplar, dogar etc. (Bunicul patern e prototipul personajului Obreană Mihai din romanul „Bigamul”, el, Oprea Mihail stătuse 21 de ani prizonier în Siberia, după Primul Război Mondial).

Studii civile:

– Am urmat patru clase primare în satul Petnic, între dascăli reţin figura luminoasă a învăţătorului Pavel Ciobanu (vezi cartea „Un căţelandru muşcând dintr-un nor”). În 1947, anul foametei, tata m-a retras de la şcoală, l-am însoţit la munci agricole în localitatea Visag (20 km de Lugoj), unde din aprilie şi până în august 1947 am fost dat slugă la vacile moşierului Pătru Leaută.

>>>>>>>Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Biobibliografia mea”

martie 21, 2010

Iancu Panduru:,,Gospodari! Vine primăvara…”

martie 21, 2010

Zăpezile s-au dus, iarna pare că şi-a dezbrăcat cojocul, şi de la o zi la alta ne zâmbeşte soarele, ne mângâie cu razele lui calde, binefăcătoare. Păsările cerului de la o zi la alta cântă altfel. Sunt semne binefăcătoare că în curând începe un nou an agricol şi în comuna noastră, în satele ei cu ţărani cu palmele bătătorite de chemarea şi truda pământului.

Începe un alt rost al caselor, al oamenilor din sat, gospodarul se scoală mai de dimineaţă, unii cară gunoiul la loc şi-l împrăştie ecologic pe câmp, pe ogor, alţii meşteresc ceva la tractor, la căruţă, caută dacă uneltele de muncă sunt în stare bună, până şi doamna sapă este căutată, ea ce este atât de necesară pentru munca din zăvoi, din deal, din ţarină.

Oamenii sunt preocupaţi de mersul vremii, vin mai des la primărie, unii să-şi achite obligaţiile faţă de stat, alţii să-l contacteze pe agentul agricol pentru una, pentru alta, chiar şi pentru un sfat tehnic, pentru o colaborare în perspectiva Anului Agricol.

E bine de ştiut că oamenii primăriei, de la agentul agricol până la primar sunt la dispoziţia tuturor consătenilor, fără nici o prejudecată, sunt dispuşi să facă servicii, cu respectarea legislaţiei în vigoare.

O menţiune în plus: ca şi anii în trecuţi, primarul comunei nu are ore de audienţe, el este la dispoziţia cetăţenilor la orice oră din zi, conform programului de funcţionare a instituţiei. Vă aşteptăm pentru rezolvarea doleanţelor dumneavoastră, cu respectarea legii, care este mai presus de orice şi oricine, indiferent de statutul social. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

>>>>>Iancu Panduru:,,Gospodari! Vine primăvara…”

N.D. Petniceanu:„Plugova folclorică în straie de sărbătoare”

martie 21, 2010

Sub acest generic, formulat de dl. economist NICA DRĂGAN, a avut loc, la Căminul cultural din Plugova (Caraş-Severin), un splendid eveniment folcloric, la data de 20 februarie a.c. Acest eveniment a fost realizat cu participarea efectivă şi afectivă a domnului inginer IOAN TABUGAN, fiul satului, deputat independent în Parlamentul României. Acţiunea domniei sale a fost sprijinită de alţi doi fii ai Plugovei, de domnii IANCU PANDURU, primarul comunei, şi de Nică Drăgan, amintit mai sus, ambii iubitori de folclor şi organizatori de acte culturale insolite.

Prin grija domnului deputat ing. IOAN TABUGAN, a sosit reputata fanfară din Bănia (Caraş-Severin), întâmpinată cu pâine şi sare şi ţuică bătrână din ploscă de către organizatori, între ei remarcându-se, în port naţional, dl. profesor Mihai Corneanu, directorul şcolii din localitate.

Copiii, junii şi miresele Plugovei, tineretul din zona folclorică, în costum naţional în cântecul fanfarei au colindat Plugova, iar la răscruce de drumuri au purtat brâul din bătrâni, hora satului, ardelene şi învârtite, iar plosca cu răchie bătrână se preumbla din mână în mână, din poartă în poartă, pe la oamenii bătrâni, privitori la acest spectacol inedit, cu lacrimi în ochi. Cu mâna pe inimă declară şi scribul acestor şiruri a avut ochii daţi în lacrimi, gândind la anii tineri, la satul său de baştină (Petnic), unde odinioară, în alte vremuri, se petreceau aidoma lucrurile. O, tempora!…

După această minunată propagandă pentru folclorul autentic s-a intrat în sala Căminului cultural, unde s-a desfăşurat programul Simpozionului „PLUGOVA FOLCLORICĂ ÎN STRAI DE SĂRBĂTOARE”.

Lucrările simpozionului au fost deschise, de data aceasta, de iniţiatorul manifestării, de dl. deputat ing. IOAN TABUGAN. A urmat la cuvânt dl. primar Iancu Panduru care a salutat oaspeţii veniţi de la judeţ şi din alte localităţi, a salutat şi mulţumit pentru prezenţă consătenilor săi.

>>>>>N.D. Petniceanu:„Plugova folclorică în straie de sărbătoare”

Nicolae Danciu Petniceanu:,,Obiceiuri şi datini uitate în unele sate din Banatul Montan”

martie 21, 2010

Înainte de-a vorbi despre unele datini şi obiceiuri uitate în unele sate din Banatul de la munte, propun să vedem ce înseamnă datina şi ce înseamnă obiceiul, în ce împrejurări obiceiul poate deveni datină, iar datina poate deveni tradiţie.

Este cunoscută zicala „Fiecare casă cu zaconul ei, fiecare sat cu satina lui”. Obiceiul şi zaconul au acelaşi conţinut lexical în subgraiul satelor noastre. „Zacon” provine din sârbo-croată. Nu avem voie să uităm că Biserica Ortodoxă Română din Banat a fost sub mâna prelaţilor sârbi până în anul 1865, când marele Andrei Şaguna, secondat în Banatul montan de episcopul Ioan Popasu, ne-a eliberată religios de sub jugul sârbesc.

Dar să revenim la obicei, datină şi tradiţie.

Obiceiul – deprindere individuală, de la om la om, dobândită printr-o repetare deasă a aceleaşi acţiuni, îndeletniciri, fel de-a fi, fel de-a se comporta. Deprinderea devine, în timp, obişnuinţă în conduita, gândirea şi existenţa unui individ. Expresia îşi are etimonul în „dedina” din slava veche. Aşadar, „obiceiul” se referă la o persoană, la o casă dintr-o zonă, dintr-un areal uman.

Datina – provine din obicei, din acel obicei care s-a extins de la om la om, de la casă la casă, datina este proprie unei colectivităţi umane, unui sat ori mai multor sate în vecinătate. Tradiţia – presupune un ansamblu de datini şi obiceiuri care se statornicesc istoriceşte în cadru unor grupuri sociale şi care se transmit prin viu grai, din generaţie în generaţie, imprimând o trăsătură specifică, naţională. Tradiţia, alături de limbă, port, religie, teritoriu, dă identitatea unui popor. De reţinut că tradiţia face parte din folclorul poporului.

>>>>>Nicolae Danciu Petniceanu:,,Obiceiuri şi datini uitate în unele sate din Banatul Montan”

Pavel Panduru:,,Semnificaţia costumului naţional românesc”

martie 21, 2010

Noi, românii, trebuie să avem o imagine clară a trecutului, a felului cum trăia, cum arăta neamul nostru înainte vreme. E o datorie sfântă a noastră să descifrăm corect mesajul strămoşesc formulat de-a lungul veacurilor evidenţiindu-i trăsăturile definitorii ca setea de a descoperi frumosul, de a-l făuri şi de a-l cultiva cu ajutorul virtuţilor primordiale – dragostea de glie, vitejia, aspiraţia de libertate şi neastâmpărul creaţiei.

În procesul creaţiei un loc de frunte îl ocupă meşteşugul confecţionării hainelor, o ocupaţie a femeilor. Purtate de oameni în văzul tuturor, ele atrag atenţia prin măiestrie şi diversitate, fiind mărci de recunoaştere a membrilor comunităţii şi mijloace de apreciere a vârstei, a stării sociale. Hainele – îmbrăcămintea – a apărut odată cu omul.

După neascultarea de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului, Adam şi Eva îşi dau seama că sunt goi (dezbrăcaţi), devin conştienţi de greşeala şi de starea lor în decădere. Acum apare ruşinea, frica de Dumnezeu pentru neascultare şi ruşinea pentru goliciunea lor. Măsura pe care au luat-o a fost să-şi coase laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut cingători, învelitori (şorturi) pentru a-şi acoperi parţial, cât se putea acoperi cu o cingătoare, organele sexuale (goliciunea), ceea ce nu era suficient.

Dumnezeu le-a făcut tunici – haine de piele – „însăşi pielea corpului pe care a ţesut-o omului la izgonirea din Rai’’. Tunica este o haină lungă, cămaşa, o îmbrăcăminte care se poartă direct pe piele şi acoperă tot trupul. Deci amândoi aveau îmbrăcăminte pentru a le acoperi cât mai complet corpul.

>>>>>Pavel Panduru:,,Semnificaţia costumului naţional românesc”

N. D. Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat Şi moarte naturală!

martie 21, 2010

Mihai Eminescu – Martir al neamului românesc! –

(CONTINUARE DIN NUMĂRUL TRECUT)

Şi totuşi, în ceea ce priveşte Societatea „Carpaţi” şi activitatea percutant virulentă a jurnalistului Mihai Eminescu, spionajul austro-ungar şi politicienii români „roşii” şi „neroşii” şi-au dat mâna pentru suprimarea Societăţii şi compromiterea şi eliminarea din viaţa publică a poetului Eminescu. Greu, dar posibil, avându-se în vedere cozile de topor din pădurea domnului La Fontaine! Eminescu fusese contemporan cu Avram Iancu, Craiul Munţilor Apuseni, idolul său politic, un Avram Iancu de-o verticalitate naţională frapantă, care nu acceptase nici un soi de compromis, cu nimeni şi pentru nimic în lume, cum acceptase Eftimie Murgu, liderul revoluţionarilor bănăţeni, dedat cu ungurimea, care, în final, îl va arunca în temniţă, când nu i-a mai fost de folos…

Serviciile de informaţii austro-ungare reuşiseră să se infiltreze în Societatea „Carpaţi” şi să cunoască planurile şi mişcarea membrilor săi, ajungându-se până la percheziţii domiciliare, în urma cărora membrii din comitet: Gh. Secăşanu, Gh. Ocălanu, I. D. Bărceanu, I. Corneanu, Nicolae şi Al. Ciurcu au fost expulzaţi de poliţia română, în baza presiunilor exercitate de ambasada austro-ungară. (Augustin Z.N. Pop: ibidem, pag. 135).

În ceea ce îl priveşte pe Mihai Eminescu, inamicii săi interni şi externi aşteptau un prilej benefic pentru ei ca să-l compromită şi să-l lichideze ca persoană publică. Şi prilejul se ivise în iunie 1883…

*

La 6 iunie 1883, la Iaşi, în inima Moldovei, se hotărâse dezvelirea şi sfinţirea cu ritual creştin a statuii domnitorului Ştefan cel Mare. Mihai Eminescu, în calitate de redactor-şef la ziarul „Timpul”, fusese mandatar la această manifestaţie insolită, un participant care să se întoarcă la ziar cu un reportaj pe măsura acţiunii.

>>>>>>N. D. Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat Şi moarte naturală!

Gheorghe Rancu – Bodrog:,,Începutul Şcolii din Mehadia”

martie 21, 2010

Pentru ţinutul Banatului istoric, Mehadia a constituit una dintre cele mai disputate aşezări. Aşezată pe culoarul suspendat al Mehadiei, localitatea a cunoscut multe frământări, la care contribuţia locuitorilor dar şi al ţinutului arondat în timp, au fost hotărâtoare. Amintită din timp cu o episcopie (prin anul 535), ca sediul banilor, uneori chiar al unor voievozi (1439), ca o puternică fortăreaţă în jurul căreia s-au dat lupte grele în 1552, 1717, 1738, 1788 – 1789, cu unul din cele mai puternice protopopiate ale Banatului, Mehadia s-a afirmat, pe bună dreptate, prin ilustrul înaintaş Nicolae Stoica de Haţeg. In aceste condiţii de constantă prezenţă pe scena politico-socială, dar nu mai puţin şi naţional culturală, Mehadia este amintită ca având şcoală, încă din vechime, chiar înaintea altor nume mari de localităţi din România. Pentru localitatea Mehadia şcoala devenea o necesitate impusă de cerinţele vremii. Ziarele timpului anunţau în anul 1928 sărbătorirea a 120 de ani de la zidirea unei şcoli naţionale române. Ştirea se baza pe o notiţă făcută pe marginea unei cărţi de către cărturarul N. St. de Haţeg, care avea următorul cuprins „1808 septembrie 15 începură maurii a zidi şcoală românească…”

Acum se cuvine a intra puţin în începuturile învăţământului din Banat şi mai ales în zona Banatului de sud ştiute fiind condiţiile în care s-a dezvoltat învăţământul în acest ţinut. Au fost ani buni când Banatul a stat sub stăpânire turcească şi nu prea rodnici pentru şcoala românească. După 1718 după ce Banatul a fost eliberat de sub turci de către austrieci şi până în anul 1774 s-au creat câteva condiţii pentru învăţământ în şcoli poporale. Acest aspect trebuie privit şi din prisma ideologiei Curţii de la Viena care, pe de o parte nu doreau decât buni contribuabili dar pe de altă parte trebuiau şcolaţi tineri pentru administraţie.

Astfel sec. al XVIII-lea este numit secolul luminilor, care a contribuit din plin la ridicarea prestigiului şcolii, al culturii în general privind modernizarea, luminarea şi descătuşarea de vechea mentalitate medievală.2 Această stare de lucruri trebuie pusă şi pe seama creşterii gradului de civilizaţie a locuitorilor – participând la diferite lupte în care era angajat imperiul, soldaţii au luat contact cu alte lumi (în timpul nenumăratelor lupte purtate pentru împărat) şi tot aici au cunoscut şi noţiunea de naţiune, considerând-o ca un lucru sfânt. Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că graniţa militară a disciplinat şi civilizat mare parte din populaţia Banatului.

>>>>>Gheorghe Rancu – Bodrog:,,Începutul Şcolii din Mehadia”

Scrisoare deschisă – Domnului Academician prof. univ. dr. Ionel Haiduc – Preşedintele Academiei Române

martie 21, 2010

Stimate domnule preşedinte

Rândurile mele să ajungă la dumneavoastră într-o zi însorită cu proiecte şi împliniri spirituale pe măsura doleanţelor animate de sufletul românesc al unui ardelean de frunte.

Vă mulţumesc pentru răspunsul dumneavoastră din 4 decembrie 2009, unul promiţător cu privire la şansa ca generalul NICOLAE CENA, om de ştiinţă şi militant pentru cauza românismului, în vremea dualismului austro-ungar, să primească post-mortem gratificaţia meritorie de membru al Academiei Române.

Domnule Preşedinte, vă rog faceţi concesie, unul ca mine, care a confecţionat, montat şi sfinţit peste 30 de plăci comemorative şi aniversare în Timiş şi Caraş, unor personalităţi ale neamului românesc (Eminescu, Camil Petrescu, Ion Slavici, Sorin Titel, Virgil Birou, Romul Ladea, Grigore Popiţi, Luţă Ioviţă, dr. C Nemoianu etc.), gândeşte şi trăieşte intens, la o înaltă temperatură sufletească, ideea cultului pentru înaintaşi, de a şterge colbul depus sub patina timpului de pe aura chipului lor. În consecinţă, în afara generalului Nicolae Cena, din Panteon fac parte şi alte personalităţi care merită cu prisosinţă să stea în atenţia onor comisiilor dvs. de la Academia Română pentru a fi onorate cu titlul de membri post-mortem.

>>>>>Scrisoare deschisă – Domnului Academician prof. univ. dr. Ionel Haiduc – Preşedintele Academiei Române

Ioan Ciama:,,Nebunia lui Iancu, între mit Şi realitate”

martie 21, 2010

Despre Avram Iancu se spune că, după revoluţie a suferit o mare traumă psihică, care a dus în final la pierderea facultăţilor sale mentale.

Boala psihică, despre care afirmă unii din biografii săi, nu a fost confirmată medical de către specialişti în domeniu ai epocii.

Pe de altă parte, foştii tovarăşi de luptă, vechii cunoscuţi şi prieteni ne relatează numeroase întâlniri cu Iancu, în care acesta are un comportament absolut normal, fără nici o umbră de nebunie, până spre sfârşitul vieţii sale.

Fără a nega ori susţine niciuna din ipotezele pro sau contra, cred că este necesar să facem o analiză cronologică a traseului său comportamental, a vorbelor şi faptelor sale, după revoluţie şi, în final, să exprimăm un punct de vedere personal.

În vara anului 1852, cu ocazia vizitei împărăteşti în zona Apusenilor, Iancu refuză cu obstinaţie să-l întâlnească pe Franz Iosif, deşi este principalul organizator al vizitei şi antemergătorul traseelor pe care se deplasează acesta. La insistenţele familiei şi a foştilor căpitani şi tribuni, răspunde scârbit: „Un bolund (nebun, n.n.) c-un mincinos n-au ce discuta împreună!”

O primă constatare: Iancu este conştient de faptul că este nebun. Numai că, în toate tratatele de psihiatrie şi psihologie scrie că un nebun nu are cunoştinţă de sine, nu realizează faptul că este nebun. „Cine afirmă despre sine că este nebun, nu este nebun”. (prof. N. Mărgineanu, în Psihologia persoanei – 1941).

Bătrânii din satul meu natal, Vidrişoara (comuna Avram Iancu) ziceau  că „Iancu n-o fost bolund, numa’ s-o făcut, ca să scape de jândarii care-l pândeau tăt timpu’”.

a) 15 decembrie 1849. Avram Iancu este arestat la târgul de la Hălmagiu, de către o patrulă a armatei austriece. În urma intervenţiei energice a populaţiei, este pus în libertate.

b) anul 1851, primăvara. Pe motiv că refuză decoraţia împărătească şi cere „decorarea, mai întâiu’, a poporului, cu promisiunile făcute”, este alungat din Viena, de către şeful poliţiei.

>>>>>Ioan Ciama:,,Nebunia lui Iancu, între mit Şi realitate”

Oferta unui proiect inedit în peisajul culturii din Banatul Istoric

martie 21, 2010

ENCICLOPEDIA BANATULUI

Proiect prioritar al Academiei Române

Acest proiect va reprezenta imaginea completă a Banatului istoric, începând cu preistoria teritoriului şi până în anul 2010 şi cuprinzând teritoriul situat între Dunăre, Mureş şi Tisa.

Tipologia articolelor

Enciclopedia Banalului conţine articole referitoare la:

1. personalităţi

2. instituţii

3. organizaţii

4. ansambluri

5. evenimente

6. localităţi

7. întreprinderi

8. monumente

9. administraţie şi organizarea teritoriului

Domenii: administraţie, arte (arhitectură, arte plastice, muzică, dans), literatură, cultură,  religie,   filozofie,   istorie,  arheologie,   folclor,  mass-media,  politică, administraţie, economie (industrie, minerit, transport, meşteşuguri), agricultură, turism, comerţ etc.

Criteriile de selecţie diferă în funcţie de tipul de articol şi de epocă; ele urmează să fie stabilite de către Comitetul de coordonare şi prezentate ca atare în preambulul Enciclopediei.

>>>>>>Oferta unui proiect inedit în peisajul culturii din Banatul Istoric

februarie 25, 2010

EDITORIAL-IANCU PANDURU:,,Casa Naţională”

februarie 25, 2010

În perioada antebelică şi interbelică, în mai fiecare comună arătoasă exista Casa Naţională, aşa se ziceau căminelor culturale, denumirea de pe urmă adoptată de către regimul instaurat la 6 martie 1945. E bine să revenim la denumirile tradiţionale, la Mehadia la timpul respectiv era CASA NAŢIONALĂ GENERAL NICOLAE CENA.

Astăzi, când aştern pe hârtie aceste rânduri nu avem nici Casă Naţională şi nici Cămin Cultural, acesta de pe urmă a fost adjudecat de fostul proprietar, originar din Mehadia şi trăitor în Bucureşti.

În această situaţie ţin să-mi pun în temă consătenii (a nu se uita că sunt născut în Mehadia, cu rădăcini paterne în satul arondat Plugova) că primăria Mehadia a achiziţionat terenul de lângă ea şi urmează într-un viitor apropiat să ridicăm o Casă Naţională cum nu există în acest areal: sală de spectacole cu 500 locuri, sală de şedinţe, de protocol, bibliotecă, cabină de proiecţie, anexe necesare, cameră de oaspeţi, bucătărie, corpuri sanitare, sediul redacţiei gazetei „Vestea”.

În faţa primăriei va fi un monument General Nicolae Cena, existând propunerea domnului N.D. Petniceanu, dar eu doresc ca intrarea în Casa Naţională să fie vegheată de două personalităţi de marcă ale neamului românesc, General Cena şi mă frământ care să fie cea de-a doua personalitate?! Redactorul şef de la gazeta „Vestea” m-a scos din impas, voi propune Consiliului local să accepte ideea unui monument MIHAI EMINESCU, poetul naţional – luceafărul românilor de pretutindeni. Aşteptăm, în chip democrat, şi părerea consătenilor. Aşa-i bine, aşa să ne ajute bunul Dumnezeu.

Primar IANCU PANDURU

Mehadia, 15 ianuarie 2010,

Ziua Eminescului

Nicolae Danciu PETNICEANU:,,Valea Bolvaşniţa în sărbătoare – Simpozionul Cetăţii, ediţia a III-a”

februarie 25, 2010

Sărbătoarea a avut loc sâmbătă, 23 ianuarie 2010, în spaţioasa sală a Căminului cultural din localitate, încăpere ce se dovedise neîncăpătoare pentru mulţimea dornică de manifestări culturale; bunici şi bunice, părinţi, mătuşe şi mătuşoni, fraţi şi surori, mult tineret aciat în costum naţional, în poale lungi până în podea, sclipitoare de arnici şi fluturaşi, cusute de mâna străbunicilor, în ciupage albe ca spuma laptelui, cu cotrenţe şi tărgi, ba am văzut şi câteva bolvăşnicene cu opreg la sate, fluturându-l în legănatul horei, în mişcarea tumultoasă a brâului, a ardelenei şi a învârtitelor.

În prezidiu au luat loc onor personalităţi de marcă cu sorgintea în zonă, în mijloc domnul Iancu Panduru, capul comunei Mehadia (Valea Bolvaşniţa e un sat montan arondat comunei, cum arondate mai sunt localităţile Plugova şi Globu-Rău), tot la masă au putut fi văzuţi domniile lor inginer IOAN TABUGAN, deputat în Parlamentul României, preotul Dumitru Băşulescu, profesorii Mihai Feneşan, directorul Liceului „Nicolae Stoica de Haţeg” din Mehadia, Molan Domilescu, odinioară inspector în învăţământul cărăşean, prof. drd. Ionela Mihaela Domilescu, Nicu Vasilescu, primar de Băile Herculane, VASILE DRĂGAN, cercetător în matematici superioare, savant, stabilit în Bucureşti.

Lucrările simpozionului au fost deschise de dl. primar IANCU PANDURU, organizatorul manifestării, care în cuvântul domniei sale a salutat prezenţa consătenilor, precum şi a distinşilor oaspeţi sosiţi din Bucureşti, Orşova, Timişoara, Reşiţa şi alte localităţi.

În cadrul simpozionului au prezentat comunicări în stil academic domniile lor prof. drd. IONELA MIHAELA DOMILESCU, preot DUMITRU BAŞULESCU, prof. inspector MOLAN DOMILESCU, prof. doctor IULIAN LALESCU, prof. MIHAI FENEŞAN, tehnician silvic COSTA VLAICU, profesor PAVEL PANDURU şi scriitorul NICOLAE DANCIU PETNICEANU.

În final oaspeţii s-au bucurat de cuvântul domnului deputat IOAN TABUGAN, care în cuvinte superlative a apreciat manifestarea de la Valea Bolvaşniţa ca pe o mare reuşită spirituală, felicitându-l pe domnul primar Iancu Panduru, precum şi pe colaboratorii săi pe tărâm cultural. Oaspeţii s-au bucurat şi de intervenţia savantului VASILE DRĂGAN, care, mişcat şi impresionat, a mulţumit conferenţiarilor pentru valoarea materialelor expuse în plen.>>>>>Nicolae Danciu PETNICEANU:,,Valea Bolvaşniţa în sărbătoare – Simpozionul Cetăţii, ediţia a III-a”

Ionela-Mihaela Domilescu:,,Istoricul localităţii valea BolvaŞniţa”

februarie 25, 2010

Motto: „Suntem copiii satului din Vale, ne ştie orişicare. Creştem printre oiţe şi plăvani ca moşii noştri de două mii de ani.

Satul Valea Bolvaşniţa face parte în prezent din comuna Mehadia, judeţul Caraş-Severin, partea de sud-vest a Banatului. Judeţul Caraş-Severin este străbătut de paralela 450 latitudine nordică, ce trece prin apropierea localităţii Valea Bolvaşniţa.

Satul Valea Bolvaşniţa este aşezat în partea sudică a depresiunii Caransebeş – Mehadia din culoarul tectonic Timiş – Cerna – Bistra, cu desfăşurări laterale relativ simetrice faţă de munţii Cernei şi Ţarcului la nord-est şi Munţii Almăjului în sud-vest.

Localitatea este străbătută de râul Liubiana, afluent al râului Belareca, râu ce se uneşte cu Cerna la gara Băile Herculane.

Prima menţine documentară care se referă la localitatea Valea Bolvaşniţa este din timpul stăpânirii romane în Dacia (106 – 271 e.n.), în care se face referire la existenţa unor populaţii numeroase în aceste ţinuturi.

Valea Bolvaşniţa se află situată la circa 3 km est de şoseaua naţională Drobeta Turnu-Severin – Timiş şi faţă de castrul roman „Ad Mediam”. La confluenţa râului Belareca cu pârâul Bolvaşniţa romanii au construit o fortăreaţă de apărare numită Praetorium, ce se voia a fi un scut în faţa valului de popoare migratoare care năvăliseră în ţinuturile dacice.

Copleşiţi de numărul migratorilor şi lipsiţi de ajutorul Imperiului Roman, luptătorii castrului au fost nevoiţi să părăsească fortul şi să se refugieze sub vârful Arjanei. Acest fapt a avut loc în anul 454 d. Hr. Când iligonii (un popor migrator) au înaintat de la Orşova la Praetorium. Bătrânii, femeile şi copiii s-au retras în pădurea de sub Arjana, iar bărbaţii au dat lupte numeroase cu barbarii.

Datorită numărului mare de barbari, într-o noapte, după ce oştenii au potcovit caii şi boii cu potcoavele întoarse pe dos, ei au părăsit fortul migrând cei mai mulţi spre vârful Arjana, iar alţii în sudul râului Belareca.

Un alt document important care atestă existenţa localităţii Valea Bolvaşniţa este Harta Districtelor Valahe Inferioare din 1230 – 1643, în care Valea Bolvaşniţa este aparţinătoare districtului Meedia, adică Mehadia.

În anul 1428 regele Sigismund de Luxemburg înfiinţează un scaun de judecată în Mehadia, unde se judeca orice conflict legat de pământ în baza vechiului drept valah. Cu acest prilej se face referire la unele sate aparţinătoare districtului Mehadia, printre care şi Valea Bolvaşniţa, în anul 1436 – prima atestare documentară a satului.>>>>>Ionela-Mihaela Domilescu:,,Istoricul localităţii valea BolvaŞniţa”

Molan DOMILESCU:,,Valea Bolvaşniţa – lucruri, fapte şi oameni de referinţă”

februarie 25, 2010

Pentru a face o incursiune în viaţa locuitorilor acestui sat este necesar să luăm în considerare condiţiile fizico-geografice, economice, culturale şi politice în care aceştia îşi duceau existenţa.

Valea îngustă a râului denumit cândva LIUBIANA, încorsetată la Nord şi Est de culmile ARJANA, POLOM, CICILOVETE-STRAIŢ şi la Vest de Dedu BELIBUC – dau aspectul de izolare, de refugiu, de comunicare greoaie cu vecinătatea.

Munca anevoioasă pentru câştigarea unei palme de pământ bun pentru culturile agricole, depărtarea de pieţele de aprovizionare şi desfacere a produselor, cvasiinexistenţa unor căi de comunicaţie i-au izolat şi mai mult pe bolvăşniceni care, sub acest aspect, deşi nemeritat, şi-au primit de la vecini porecla de „ŞOBOLANI”.

Incursiunile militare, dominaţia uneori vremelnică, alteori mai îndelungată a marilor imperii otoman sau austro-ungar au fost obstacole în calea afirmării mai puternice a vocaţiei creatoare a oamenilor acestor meleaguri.

Cu toate aceste piedici, în viaţa satului apar oameni cu anumite însuşiri ce i-au impus ca persoane de referinţă în diverse domenii de activitate.

Aş împărţi oamenii de referinţă din viaţa satului nostru în două mari categorii:

1. HOMO FABER – oameni făurari, meşteşugari autodidacţi.

2. PERSOANA INIŢIATE (şcolite) care s-au afirmat în domenii diverse.

Documentele istorice ne impun să recunoaştem ca personalităţi pe cei pe care însuşi regele Ungariei îi atestă ca întemeietori şi anteînaintaşi ai locului.

Nu poţi să nu-ţi împingi gândul şi admiraţia faţă de zecile de „HOMO FABER” învăluiţi de cortina anonimatului care, de-a lungul timpului le-au creat, prin priceperea şi măiestria lor, un plus de stare materială şi spirituală consătenilor lor.

Ştim cu toţii cât de fluctuant este debitul râului nostru, care, uneori vara aproape seacă, şi, cu toate acestea, puţina lui apă mână cele 25 – 26 de mori rândăşeşti înşirate de la Manciu la Belareca. Aceste mori au fost realizate de adevăraţi creatori care, fără studii inginereşti, au făcut adevărate precursoare ale turbinelor moderne (KAPLAN etc.), susul morii, călcâiul, butoiul cu unghiul său de cădere – atac al apei asupra paletelor, dimensiunea pietrelor de moară, cioplirea şi randamentul lor de măciniş le putem înscrie în categoria unor realizări tehnice deosebite, înfăptuite de generaţii de meşteşugari dibaci.>>>>>>Molan DOMILESCU:,,Valea Bolvaşniţa – lucruri, fapte şi oameni de referinţă”

Iulian LALESCU:,,151 de ani de la Unirea Principatelor Române”

februarie 25, 2010

La 24 ianuarie se împlinesc 151 de ani de la Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească, eveniment de importanţă istorică pentru poporul român. Ea reprezintă actul de naştere al României moderne şi punerea temeliei statului naţional unitar român, desăvârşit în anul 1918.

Încercând să intram în miezul problemei, vom prezenta cele mai importante evenimente care au contribuit la înfăptuirea Unirii de la 24 ianuarie 1859.

După reprimarea revoluţiilor de la 1848 din spaţiul românesc, când speranţa Unirii se depărtase, pe neaşteptate, Ţarul Nicolae I ordonă trupelor ruseşti să ocupe Principatele Moldova şi Ţara Românească. Cei doi domni, Grigore Ghica şi Barbu Ştirbei, au plecat în exil în Austria, în locul lor instalându-se un guvern militar rusesc. Ocupaţia rusească a principalelor a adâncit criza internaţională, conducând la războiul din 1853 între Imperiul Rus şi cel Otoman, cu importante consecinţe pe plan european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa şi Anglia, care un an mai târziu au declarat război Rusiei.

Războiul Crimeii (1853-1856) se termină cu înfrângerea Rusiei. Victoria coaliţiei franco-anglo-turco-piemonteze aduce un nou raport de forţe în Europa, lipsind Rusia de mijloacele de intervenţie în Principate.

Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă de echilibru european. Puterile europene doreau să scoată navigaţia pe Dunăre de sub ameninţarea interceptărilor de către Rusia, stăpâna Deltei. În acelaşi timp, libertatea navigaţiei pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul Otoman îndreptau interesele marilor puteri asupra statutului Principatelor.

Tratatul de Pace de la Paris (1856), care pune capăt războiului, în linii mari a stabilit în răsărit o ordine şi o limită. Dunărea a devenit fluviu european, iar Basarabia va aparţine statului care garanta libertatea pe Dunăre şi în acest scop a fost restituită Moldovei (numai partea de sud, respectiv judeţele Calmi, Ismail şi Bolgrad). Marea Neagră a devenit liberă. Delta Dunării şi Insula Şerpilor au fost atribuite Imperiului Otoman. În felul acesta, Rusia era îndepărtată de la gurile Dunării. Principatele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc, rămânând sub suzeranitatea Porţii şi sub regimul de garanţie colectivă a celor şapte puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia şi Sardinia. Niciuna dintre puterile garante nu aveau dreptul de a interveni cu forţa armată în Principate, decât în urma unui acord general între ele. Hotărât, Poarta Otomană trebuia să se îngrijească de convocarea în cele două Principate a unor adunări ad-hoc, care sa exprime voinţa românilor în chestiunea unirii.>>>>>Iulian LALESCU:,,151 de ani de la Unirea Principatelor Române”

Cezarina Adamescu:,,Picături de cleştar”

februarie 25, 2010

Constantin Vlaicu, Florilegiul gândirii, în volumul „Îndreptar de terapie divină”, Editura Sinteze, Galaţi, 2009

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei. Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Constantin Vlaicu este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şi uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul, naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate: să trezească o stare de spirit. Într-o virtuală arcă a lui Noe, Constantin Vlaicu ar îngrămădi câte un pic din înţelepciunea lumii, o educaţie sănătoasă, o morală fără cusur, filonul estetic din fibrele intime ale omului, precum şi categoriile morale: binele, adevărul, cinstea, corectitudinea şi, nu în ultimă instanţă, iubirea.

Constantin Vlaicu este un privilegiat. El ştie că nu e niciodată singur, că undeva, îl veghează prietenul său, îngerul din singurătate, însoţitorul, bodyguardul, veghetorul, sfătuitorul, vestitorul, împărţitorul de haruri de la Duhul Sfânt, cel care-i răspunde la întrebările nepuse, sau tace exact atunci când trebuie, ceea ce e o adevărată artă.>>>>>Cezarina Adamescu:,,Picături de cleştar”

Iulian Negrilă:,,O CARTE DE EXCEPŢIE”

februarie 25, 2010

Apariţia unei cărţi este o adevărată sărbătoare. Dar, când e vorba de una ce cuprinde date şi consideraţii despre M. Eminescu, ea este ceva mai mult – este un eveniment de mare importanţă istorico-literară.

Cartea A sosit Domnul Eminescu, a apărut cu ocazia împlinirii a şaisprezece decenii de la naşterea marelui nostru poet, la Editura Gordian din Timişoara, având ca redactor coordonator pe cunoscutul scriitor Nicolae Danciu Petniceanu, un om cu suflet frumos şi împătimit de literatură, este într-adevăr un eveniment de importanţă naţională.

Volumul se constituie într-o voluminoasă monografie de peste 700 de pagini, format A4, a revistei „Eminescu” apărută între 2000 – 2008. Monografia are mai multe părţi. Prima este dedicată lui M. Eminescu. Sunt reproduse mai multe poezii eminesciene mai puţin cunoscute, cum sunt: Un singur Dumnezeu !, Răsai asupra mea, E un popor ! o limbă etc.

Următoarea secvenţă cuprinde poezii dedicate marelui poet, semnate de Mariana Sperlea, Miron Ţic, Mihai Prepeliţă, Grigore Vieru, Corneliu Vadim Tudor etc. Această parte e urmată de mai multe articole prin care sunt exprimate cele mai frumoase şi competente gânduri despre Eminescu, ce se constituie în adevărate studii istorico-critice. Ele sunt semnate de personalităţi importante ale vieţii noastre cultural-literare, de la G.I. Tohăneanu, Petru Rezuş, Iulian Negrilă, Gh. Luchescu, Bianca Negrilă, la Cornel Boteanu şi Pantelimon Cristescu.>>>>>>Iulian Negrilă:,,O CARTE DE EXCEPŢIE”

Pavel Panduru:,,Dor de Artur Silvestri”

februarie 25, 2010

La un an de la trecerea lui Artur Silvestri la Domnul, după ce a strălucit ca o puternică stea asupra noastră, luminând şi iluminându-ne sufletele, ne doare inima şi sufletul pentru această pierdere – deoarece a devenit al nostru şi noi începusem să fim ai lui.

De aceea ne lipseşte Omul asemănător supraomului lui Nietzsche, însă cu multă bunătate creştină.

Ne lipseşte vocea puternică, autoritară şi în acelaşi timp caldă, cu îndemn spre iubire şi fapte bune după model eristic.

Ne lipseşte vocea şi personalitatea care să lupte împotriva celor care ne terfelesc istoria într-un mod josnic, care ne batjocoresc tradiţiile şi sfinţenia vieţii neamului.

Ne lipseşte vocea care ne transmitea acel mesaj tainic ce ne da puterea să trăim şi să existăm ca neam.

Ne lipseşte vocea care ne îndeamnă să ne respectăm strămoşii şi Sfânta Tradiţie – arătându-ne că nu suntem singuri.

Ne lipseşte vocea care ne-a învăţat taina persoanei într-o Românie tainică.

Ne lipseşte omul duhovnicesc cu evlavia, smerenia, bunul simţ şi faptele bune – ca cel mai de preţ dar de la Dumnezeu.

Ne lipseşte cei care, cât a trăit, n-a trăit pentru el, ci pentru ceilalţi – după model eristic.

Ne lipseşte Omul mare care iradia lumină, bucurie, fericire – fiind simbol pentru românii adevăraţi.

Ne lipseşte personalitatea culturală, savantul enciclopedist care, ieşit din înţelepciunea populară, a fost un experiment al sufletului şi cugetului românesc, o coloană de lumină a culturii şi credinţei neamului nostru, dedicat binelui colectiv. A fost o adevărată lecţie pentru urmaşi, rămânând un exemplu şi model de urmat pentru români – suflete luminate.

Nu-l vom uita niciodată.

În veci fie pomenirea lui şi amintirea lui din neam în neam!

Prof. Pavel Panduru,

Prigor 24.12.2009


NICOLAE DANCIU PETNICEANU:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală!”

februarie 25, 2010

Mihai Eminescu – Martir al neamului românesc! –

(CONTINUARE DIN NUMĂRUL TRECUT)

Serviciile de informaţii ale Imperiului Austro-Ungar aflaseră câte ceva despre scopul real al Societăţii „Carpaţi”, în consecinţă voiau amănunte despre mişcarea în timp şi spaţiu a membrilor ei, inclusiv infiltrarea de agenţi şi folosirea persoanelor de încredere. Persoană de încredere era şi Titu Maiorescu, filogerman şi prietenul ambasadorului austriac la Bucureşti. Acesta din urmă avea misiunea de-a contracara acţiunile Societăţii „Carpaţi” şi, în final, de-a o deconspira şi destrăma. (Serviciile secrete asutro-ungar adunau date pentru cartoteca persoanelor suspecte şi urmărite de activitate antidualistă. O cunoştinţă mai veche, cu fişă în cartoteca lor era şi poetul român Mihai Eminescu, fişă întocmită încă de pe vremea când Poetul Naţional fusese student la Viena. În anul 1870, studentul Mihai Eminescu publicase în „Federaţiunea” de la Pesta (redactor-şef Alexandru Roman, viitor profesor universitar) articolele: „Să facem un congres” (e vorba de congresul studenţesc de la Putna, din 15 august 1871), în care pleda cu argumente pentru necesitatea imperioasă a solidarităţii românilor de pretutindeni, apoi în articolul „În unire e tăria” (semnat cu pseudonimul Varro) atacă virulent fundamentele şovine ale constituţiei dualismului austro-ungar (Dicţionarul General al Literaturii Române, Academia Română, Bucureşti, 2004, pag. 39 – 40).

Şi mai ştiau aceste servicii că revizorul şcolar Eminescu Mihai, în toamna anului 1875, a introdus clandestin în Bucovina o broşură – pe fundul geamantanului plin de cărţi – în care se demasca ocupaţia de un veac a Bucovinei de către Austria)… Prin urmare, spionajul austriac de la ambasada din Bucureşti îl aveau în vizor pe Eminescu, ca pe un rival important, de care trebuia să se ocupe informativ-operativ pentru a-l face inofensiv).

Titu Maiorescu îi cere lui Ion Slavici, cetăţean austro-ungar (nu renunţase la cetăţenia dualismului austro-ungar şi nu ceruse dobândirea cetăţeniei române), să se infiltreze în Societatea „Carpaţi” şi să-i comunice tot ce se petrece în interiorul ei. Ion Slavici, caracter labil, cu o situaţie familială precară (soţia, Ecaterina-Cătălina, unguroaică, frivolă, în relaţii dubioase cu episcopul catolic din Bucureşti), cu un cumnat, Vancu (rubedenia compozitorului George Vancu, din Lipova, din veacul următor), funcţionar superior în Ambasada austro-ungară, se afla la mâna lui Maiorescu, un Maiorescu atotputernic, care îi facilitase mai multe slujbe în Bucureşti, aşadar Ion Slavici se dovedise un bun executant. >>>>>>NICOLAE DANCIU PETNICEANU:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală!”

N.D.Petniceanu:,,Sărbătoarea Sfântului Eminescu”

februarie 25, 2010

Societatea literar artistică „Sorin Titel” din Banat, timp de un an de zile, a trudit şi pregătit aniversarea zilei de naştere a Sfântului Mihai Eminescu, sub genericul binecuvântat „Eminescu – 160″.

Preşedintele Societăţii, N.D. Petniceanu, sa-a bucurat de sprijinul unor colegi, cărora ţine şi pe această cale să le mulţumească: Ignea Loga, Rodica Pop, Mariana Sperlea, Ica Voştinaru, Silviu Lombrea (moţ de la Giarmata-Vii de Timiş), Alexandru Nagy (editor şi tipograf), Iancu Panduru (primar de Mehadia), Costel Vlaicu şi prof. dr. Iulian Lalescu (colegi de redacţie la „Vestea”), prof. Gruia Cincheză, de la Liceul „Nicolae Stoica de Haţeg”. Gândurile mele de adâncă recunoştinţă se îndreaptă şi spre domnişoara Alina Păcurariu, din Lugoj, cu sprijinul căreia efectiv s-a pregătit pentru tipar „A sosit Domnul Eminescu” (monografia revistei „Eminescu” şi revista „Eminescu”, număr omagial. Pe lângă aceste două lucrări, s-au tipărit 160 de cărţi poştale şi acelaşi număr de calendare (minuscule) cu chipul Poetului Naţional şi cu versuri din creaţia sa.

La data de 15 ianuarie 2010, pe clădirea Bibliotecii din Timişoara, Cartierul Fabric, (Str. C. Negruzzi 1) s-a montat placa aniversară „EMINESCU – 160″, cu sprijinul d-lui C. Sperlea (soţul poetei şi pictoriţei Mariana Sperlea), iar la ora 14,00, placa a fost dezvelită de către profesorul universitar Gheorghe Luchescu şi prof. Rodica Pop, poetă, directorul Clubului Cultural „Mihai Eminescu” din Timişoara. Sfinţirea plăcii s-a făcut în prezenţa unui numeros public, de către un sobor de preoţi, în frunte cu părintele IOAN BRÂNZEI, membru de onoare al Societăţii „Sorin Titel” din Banat, publicist, sponsorul multor acţiuni culturale ale Societăţii de-a lungul anilor. În final, profesoara Rodica Pop a depus o coroană de flori, iar actorul George Lungoci a recitat poezia „Noi nu avem morţi” de Zaharia Bârsan.

Invitaţii Societăţii, peste 25 (douăzeci şi cinci de persoane) ne-am deplasat cu maşinile puse la dispoziţie de colegul SILVIU LOMBREA în localitatea Dumbrăviţa, unde întregul alai era aşteptat de către primar, secondat de preotul ortodox din localitate şi de către poeta Mariana Sperlea. Aici s-a realizat o slujbă religioasă la monumentul MIHAI EMINESCU, s-a depus o coroană de flori şi s-au expus alocuţiuni din partea profesorului Gheorghe Luchescu şi N.D. Petniceanu. A răspuns domnul Szilagyi Geza, primar al comunei Dumbrăviţa, de data aceasta înfăşurat în tricolorul românesc. Domnul primar a oferit diplome de merit unor personalităţi care s-au remarcat pe parcursul anilor în colaborarea cu şcoala şi primăria din localitate. După o „cupă” de tărie, întregul alai şi-a continuat drumul spre Căminul Cultural din satul Giarmata Vii, reşedinţa domnului Silviu Lombrea şi a familiei sale.>>>>>N.D.Petniceanu:,,Sărbătoarea Sfântului Eminescu”

februarie 1, 2010

EDITORIAL-,,Revelion cu tradiţie”

ianuarie 31, 2010

An de an, mi-am propus să organizez revelionul în aer liber, în faţa primăriei din Mehadia şi în faţa Parcului, într-o atmosferă superbă de sărbătoare creştină. În faţa impozantei clădiri a primăriei, Bradul de Crăciun încă există, din Ajunul Naşterii Mântuitorului Iisus Cristos, împodobit cu ghirlande şi becuri multicolore, cum împodobită este şi faţada edificiului, apoi în parc sunt împânzite e brâuri de beculeţe policolore, acţiune în care s-a evidenţiat în mod deosebit „mâna mea dreaptă”, înţelegând prin persoana distinsă a viceprimarului Traian Stângu.

Organizăm revelionul pentru tinerii din comună, dar şi pentru toţi cetăţenii care vor să participe fără nici o discriminare etnică sau religioasă, pentru că, vedeţi dumneavoastră, stimaţi cititori, sunt şi persoane tinere şi vârstnice care nu-şi pot permite, mai ales şomerii, să facă revelionul într-un local, contra cost.

Prin urmare, în curtea primăriei pe pirostii două căldări şi sub ele limbile roşietice ale focului, adulmecă căldările pline ochi cu vin şi ţuică de Banat. Aşteptăm ora zero fără câteva minute, când se isprăveşte slujba la biserica din localitate, ultima slujbă pe anul încheiat. Urmează cuvântul primarului la microfon, urări de sănătate şi mulţi ani, apoi muzica îşi începe programul şi se închină o cupă de şampanie sau un pahar de vin fiert, ori de ţuică fiartă.

Pe bolta înstelată se încrucişează jerbele de artificii multicolore, lansate de personal de specialitate, angajat şi programat din vreme. Apoi, veselie şi bună dispoziţie, până la vărsarea zorilor noului an.

LA MULŢI ANI, dragi consăteni!

Primar Iancu PANDURU

În dialog cu primarul comunei Mehadia: Iancu Panduru

ianuarie 31, 2010

În ultima zi a anului 2009 şi în prag de Noul An (2010) redactorul responsabil al gazetei „Vestea” a contactat succesiv factorii de execuţie şi decizie ai Primăriei Comunei Mehadia (Caraş-Severin). Cum era şi normal, primele întrebări au fost adresate capului comunei, domnului primar Iancu Panduru.

– Domnule Primar, cititorii gazetei „Vestea” doresc să cunoască importantele realizări înfăptuite de executivul primăriei în strânsă cooperare cu Consiliul Local.

– Mă bucur că am şansa de-a informa cititorii cu obiectivele mai deosebite înfăptuite de primăria Mehadia în decursul anului calendaristic 2009, deşi acest an a fost unul cu impedimente financiare la nivel naţional şi judeţean. O realizare importantă este contribuţia noastră la darea în exploatare a variantei de drum ce ocoleşte localitatea. Contribuţia noastră nu a fost de ordin financiar, ea a constat în preocuparea constantă prin adrese, telefoane şi intervenţii, demersuri promovate la Prefectura judeţului Caraş-Severin, la Guvernul României pentru intervenţii oportune în executarea lucrării de către firma italiană Tirrena Scavi, cu sediul la Cluj-Napoca, preocuparea permanentă a primarului în ceea ce priveşte relaţia de colaborare cu constructorul străin, cu proiectantul, apoi deplasări interne în vederea eliminării unor deficienţe în execuţie, asta la sesizarea cetăţenilor, locuitori ai comunei. În această „bătălie” l-am avut lângă mine pe inginerul Vasilică Muică. M-am bucurat şi de sprijinul Consiliului Judeţean, al d-lui preşedinte dr. Sorin Frunzăverde, sprijin am primit şi de la Instituţia Prefecturii Caraş-Severin.

– Am fost martor, domnule Primar, când cetăţeanul Vladu, din Mehadia, a solicitat intervenţia dvs. pe lângă constructor ca să i se creeze cale de acces (un podeţ) peste un canal, ca să poată intra cu căruţa pe proprietate.

– Aşa este, aţi reţinut perfect. Asta a fost una din multele intervenţii similare. În atenţia mea au stat interesele legitime ale cetăţenilor, nu voiam ca ele să fie lezate în vreun fel.

Prin „variantă”, am reuşit să scoatem traficul de maşini, mai ales de automarfare, din comună, de acum vom avea o circulaţie fluentă, modernă. În context cu această lucrare, ne propunem să realizăm şi o „intrare” prin staţia de sortare în şosea. Apoi, tot la capitolul „propuneri” reţineţi că e vorba de un tronson de drum de la Liceul din localitate şi până la ieşirea din Mehadia, până în Cartierul Maier. Acestea sunt propuneri pentru 2010.>>>>>>În dialog cu primarul comunei Mehadia: Iancu Panduru

Nicolae Danciu Petniceanu:,,Omul care asigură pâinea la 464 capete de familii!”-În dialog domnul Dumitru Staicu–patronul firmei de construcţii „Staincons”

ianuarie 31, 2010

Într-o dimineaţă brumată, diafană, uşor translucidă, dintr-un sfârşit de noiembrie, am ajuns matinal la sediul firmei „Staincons”, aflat într-una din încăperile  de la parterul impozantei clădiri „Gorjanul”. În faţa stabilimentului un stol de oameni, vorbeau ei de ei, de-ale lor şi de-ale altora, se vedea că aşteptau ceva, aşteptau în tihnă savurându-şi fiecare ţigara. M-am strecurat printre ei şi am ajuns la uşa biroului. Înăuntru patronul firmei şi cu meşterii săi decontau şi acontau lucrări de construcţii în diverse locuri de muncă. Unii ieşeau, alţii intrau grăbiţi, precipitaţi. Începea o nouă zi de muncă în firma „Staincons”. Şi ritualul, am înţeles, se repetă matinal dimineaţă de dimineaţă.

Ieşise ultimul meşter din biroul patronului şi voisem să intru, să fiu operativ, simţeam în aer că toată lumea, de la patron la ultimul muncitor, era angrenată în mişcare spre şantier, spre punctele de lucru. Fusesem întâmpinat cu răceală şi neîncredere. Din crăpătura uşii spusei:

– Un interviu cu dumneavoastră…

– Cine sunteţi?! Ce doriţi? Ce-mi faceţi una ca asta?! Nu am timp de pierdut, sunt aşteptat pe şantier, se scuză într-un anume fel domnul Staicu.

– Sunt de la gazeta „Vestea”… Mă legitimai.

– De la Mehadia?!

– Da, gazeta „Vestea”, sponsorizată de primăria Mehadia, mai adaug eu.

– Aha, dacă e vorba de primarul Panduru, luaţi loc, dar, vă rog, câteva minute.

– Mulţumesc…

– Aştept, dar repede, vă rog! Câteva minute, preţ de-o ţigară.>>>>>>Nicolae Danciu Petniceanu:,,Omul care asigură pâinea la 464 capete de familii!”……..

Nicolae Danciu Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală!”

ianuarie 31, 2010

Mihai Eminescu –

– Martir al neamului românesc! –

Sunt date şi fapte cu privire la asasinat, sunt date şi fapte cu privire la o moarte naturală. Sunt două ipostaze contradictorii scrise de biografii Poetului Naţional precum George Călinescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga şi alţii, ipostaze discutabile, plauzibile, dar nu sunt certitudini.

Există o singură certitudine, ce dă naşteri la comentarii absolut convingătoare: unii dintre contemporanii poetului Mihai Eminescu i-au dorit, cu orice preţ, îndepărtarea sa din viaţa publică! În acest scop, au uneltit pe faţă şi pe ascuns, pentru compromiterea Poetului, pentru suprimarea sa ca persoană publică.

MIHAI EMINESCU, ca publicist, în special, dar şi ca poet, în unele din creaţiile sale poetice (vezi „Împărat şi proletar”, „Doina” şi „La arme, români!”) devenise categoric un ghimpe în calea unor persoane cu înalte funcţii publice (compromise), devenise un opozant, o nucă tare, vorbind metaforic, până şi pentru câţiva cărturari din gruparea junimistă, pentru câteva vârfuri din Partidul Conservator, grupare şi partid la care aderase şi jurnalistul poet.

Prin urmare, Eminescu trebuia, cum-necum, compromis şi îndepărtat din viaţa publică. În acest sens inamicii săi, destui la număr, trudeau pe brânci, aşteptau o anume ocazie, ce se va ivi pe parcurs, dar despre „ocazie” ceva mai încolo.

Cine anume dorea cu ardoare eliminarea Poetului din viaţa publică şi de ce anume?! Sunt întrebări la care voi încerca să răspund cu credibilitate, în cele ce vor urma, iar comentariile, de-i asasinat, de-i moarte naturală, rămân pe seama cititorilor de azi, rămân „cuvinte pentru urmaşi”.>>>>EMINESCU–160- Nicolae Danciu Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat Şi moarte naturală!”