N. D. Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat Şi moarte naturală!

Mihai Eminescu – Martir al neamului românesc! –

(CONTINUARE DIN NUMĂRUL TRECUT)

Şi totuşi, în ceea ce priveşte Societatea „Carpaţi” şi activitatea percutant virulentă a jurnalistului Mihai Eminescu, spionajul austro-ungar şi politicienii români „roşii” şi „neroşii” şi-au dat mâna pentru suprimarea Societăţii şi compromiterea şi eliminarea din viaţa publică a poetului Eminescu. Greu, dar posibil, avându-se în vedere cozile de topor din pădurea domnului La Fontaine! Eminescu fusese contemporan cu Avram Iancu, Craiul Munţilor Apuseni, idolul său politic, un Avram Iancu de-o verticalitate naţională frapantă, care nu acceptase nici un soi de compromis, cu nimeni şi pentru nimic în lume, cum acceptase Eftimie Murgu, liderul revoluţionarilor bănăţeni, dedat cu ungurimea, care, în final, îl va arunca în temniţă, când nu i-a mai fost de folos…

Serviciile de informaţii austro-ungare reuşiseră să se infiltreze în Societatea „Carpaţi” şi să cunoască planurile şi mişcarea membrilor săi, ajungându-se până la percheziţii domiciliare, în urma cărora membrii din comitet: Gh. Secăşanu, Gh. Ocălanu, I. D. Bărceanu, I. Corneanu, Nicolae şi Al. Ciurcu au fost expulzaţi de poliţia română, în baza presiunilor exercitate de ambasada austro-ungară. (Augustin Z.N. Pop: ibidem, pag. 135).

În ceea ce îl priveşte pe Mihai Eminescu, inamicii săi interni şi externi aşteptau un prilej benefic pentru ei ca să-l compromită şi să-l lichideze ca persoană publică. Şi prilejul se ivise în iunie 1883…

*

La 6 iunie 1883, la Iaşi, în inima Moldovei, se hotărâse dezvelirea şi sfinţirea cu ritual creştin a statuii domnitorului Ştefan cel Mare. Mihai Eminescu, în calitate de redactor-şef la ziarul „Timpul”, fusese mandatar la această manifestaţie insolită, un participant care să se întoarcă la ziar cu un reportaj pe măsura acţiunii.

Eminescu s-a deplasat la Iaşi, dar de participat n-a participat la acest eveniment cultural de mare anvergură! Refuzase categoric să ia parte pe considerentul că fusese invitat la un eveniment epocal românesc să participe şi Carol, regele României, invitat de Peter Grădişteanu, avocat şi deputat liberal de Drăgăşani. Eminescu era un anticarlist convins, educat şi format astfel în Societatea „Românismul”, fondată de savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu, în Bucureşti, la data de 24 ianuarie 1869, pro memoria Alexandru Ion Cuza, la un deceniu de la Unirea Principatelor Române. (Augustin Z.N. Pop: „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962, pag. 419).

Eminescu s-a dus la „Junimea”, în casa Vasile Pogor, literat, unul dintre fondatorii Societăţii „Junimea”, unde va recita poezia „Doina” (o nouă variantă!…) pregătită s-o recite la dezvelirea monumentului dedicat domnitorului Ştefan cel Mare. Avusese un succes de răsunet, în premieră la această manifestare participaseră şi cucoanele domnilor junimişti, care clamaseră până la lacrimi versurile Poetului Naţional. Poezia „Doina” va apare în primul număr al revistei „Convorbiri literare” din 1 iulie 1883.

După un sejur de câteva zile la Iaşi, în compania junimiştilor, după câteva ieşiri la bojdeuca din Ţicău şi la Bolta Rece, în compania Bădiţei Creangă, Eminescu s-a întors la Bucureşti. Cum a pus piciorul pe peronul Gării de Nord, cum aflase de la un amic că fusese înlocuit din funcţia de redactor-şef cu ziaristul Constantin G. Costa-Foru, fiul unui cunoscut diplomat, întâiul rector al Universităţii din Bucureşti. Costa-Foru era unul dintre inamicii lui Eminescu. În sufletul poetului se strecurase o năprasnică amărăciune, o cumplită durere sufletească, ce-l va împinge la depresii groaznice.

Aşa se explică şi nu altfel cele întâmplate în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883. În această dimineaţă, se motivase Ecaterina Slavici, Slavici era plecat de acasă, la o cură de băi termale, Eminescu s-a sculat la întâia geană de soare, apucase un târnăcop şi s-a pus să demoleze un zid al casei din Piaţa Amzei 6. Ecaterina Slavici, alintată de Slavici şi ai săi cu apelativul „Cătălina” (probabil prototipul personajului „Cătălina” din „Luceafărul”) a trimis prin Safta, fata în casă, cunoscutul bilet lui Maiorescu: „Eminescu a înnebunit! Nu ştiu ce să mă fac cu el!…” Fusese prima sa criză depresivă, dar nu e vorba de nebunie!

Să vedem cum şi-a petrecut Eminescu ultimele sale trei zile înainte de această criză la un pas de nebunie! Pentru aceasta îl cităm din nou pe profesorul universitar doctor Augustin Z. N. Pop, biograful lui Mihai Eminescu. „Puţinul timp liber ce-şi făcea între muncile jurnalistice el îl dăruia „Carpaţilor”. Cu două nopţi înaintea primei crize, Eminescu, în compania lui Constantin Simţion, cu care ieşise din Str. Apolodor nr. 14 (sediul Societăţii), întârziase la un pahar de vin, continuând discuţiile de la „societate” şi încheind un prietenesc rămăşag, scris de mâna lui în agendă:

„Astăzi, 25 iunie 1883, la una oră şi 23 minute după miezul nopţii, subsemnatul Mihai Eminescu şi Constantin Simţion s-au remăşit împreună.

Mihai Eminescu a susţinut că, amândoi vieţuind încă, Simţion va lucra la podul care se va dura între Giurgiu şi Rustic, într-un timp în care Carol I, rege al României, va fi ales de bulgari principe al Bulgariei.

Simţion a tăgăduit aceasta.

Cine pierde rămăşagul plăteşte două sticle de Johannisberger şi care se vor bea împreună de cei doi subsemnaţi la Rusciuc.

M. Eminescu

Const. Simţion,

Bucureşti, 25 iunie 1883.

(Mihai Eminescu a pierdut pariul, nu ştim dacă a plătit sau nu cele două sticle de băutură. Podul de la Giurgiu, capodoperă a ingineriei româneşti, se va realiza după Al Doilea Război Mondial. În ceea ce-l priveşte pe inginerul de drumuri şi poduri Constantin Simţion, băştinaş din Ardeal, din zona Blajului, a fost membru fondator în Societatea „Carpaţi” şi prieten apropiat al Poetului Naţional. Constantin Simţion se pare a fi rubedenia poetei Elena din Ardeal – născută Simţion, la Blaj, care a fost învăţătoare în satul Igriş, din Timiş – n.a.).

Propun să vedem şi reacţia duplicitarului Titu Maiorescu la primirea biletului trimis de Ecaterina Slavici prin Saita, apelăm la cele notate de Maiorescu în jurnalul său: „La ora 10 dimineaţa fusesem vizitat de Eminescu. I-am spus că trebuie să se ducă la Simţion, pentru Societatea „Carpaţi”. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură şi a plecat cu trăsura acolo, la Simţion” (T. Maiorescu, Jurnal, pag. 190).

Din acest dialog transcris de Maiorescu în jurnalul său nu se vede din partea vreunuia vreo reacţie nevrotică, tulburătoare, că ar fi vorba de un nebun! Dialogul curge lin, paşnic, cu trimitere la Simţion şi cu cererea unei parale pentru trăsură. Un dialog între doi oameni normali.

Totuşi, urmează internarea în ospiciu, nu ştim ce rol a  jucat inginerul Constantin Simţion, ce i-a transmis Titu Maiorescu, după primirea biletului de la Ecaterina Slavici, ştim în schimb că intervine în joc Grigore Ventura (1840 – 1909), avocat şi compozitor, deputat liberal, de Galaţi, agent al spionajului austriac (prototipul personajului Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale). Ventura, Simţion şi poliţia se ocupă de internarea  lui Eminescu în stabilimentul „Caritas”, director dr. Al. Şuţu, unitate sanitară patronată de masonii evrei din Bucureşti.

Se pune întrebarea: de ce oare nu fusese internat Eminescu într-o clinică medicală obişnuită pentru investigaţii şi tratament?! Devenise Poetul Naţional un pericol social ce impunea izolarea sa în ospiciu „Caritas”? Nicidecum! Pretinsele ameninţări cu revolverul ale lui Eminescu la adresa Regelui Carol I fuseseră fabricate mult mai târziu şi puse pe seama afirmaţiilor masonului Grigore Ventura, după moartea acestuia pentru a nu se mai putea verifica şi stabili adevărul (Vezi ziarul Adevărul, pe anul 1901).

Internarea intempestivă a lui Eminescu s-a făcut cu încălcarea prevederilor Decretului 1012, articolul 16 (vezi Dr. Ovidiu Vuia şi cartea sa despre pacientul Eminescu). Doctorul Al. Şuţu nu avea cădere să accepte internarea în clinica patronată de el, fără un act medical constatator subscris de doi medici de specialitate, apoi consultat bolnavul de o comisie medicală, o comisie care să întocmească un buletin medical. De precizat că toate au decurs urgent, încălcându-se aceste norme medicale şi în consecinţă norme juridice, la cererea masonului Titu Maiorescu, care după internarea Eminescului a plecat în străinătate, pentru a nu mai da nici un fel de explicaţii presei, rudelor şi prietenilor lui Eminescu.

Mihai Eminescu a fost tratat cu mercur pentru vindecarea, chipurile, de alcoolism şi sifilis, boli ce nu le avusese, mercurul poate, în doze mari, provoca paralizarea parţială sau totală şi uneori moartea.

Doctorul Nicolae Tomescu care l-a tratat pe Eminescu, afirma despre starea poetului următoarele: „Articulaţia cuvintelor este normală, pronunţă bine şi clar cuvintele, nici sacadare, nici gângăvie, nici bolboroseală, defecţiuni comune maladiilor cerebrale.” Cu toate acestea, poetul Eminescu nu putea fi liber, deşi cârma Ţării, puterea executivă se afla în mâna potenţialilor din Partidul Conservator, partid din care făcea parte şi Eminescu, se aflau Theodor Rosetti (prim-ministru, supranumit Toderaş Minciune, oare de ce?!) şi Titu Maiorescu (ministru cultelor)

După un timp de câteva luni, de sejur la „Caritas”, masonii Rosetti şi Maiorescu, probabil la recomandarea oficiilor de spionaj, ori la recomandarea masoneriei, au hotărât trimiterea lui Eminescu în străinătate, cât mai departe de Societatea „Carpaţi”. Este trimis în metropola Imperiului Austro-Ungar, la inamicii săi externi!!! De ce nu a fost trimis în Germania, unde era o şcoală medicală de renume mondial, care trata orice fel de maladie, inclusiv o pretinsă nebunie?! Este un semn de exclamaţie, ştiindu-se că Eminescu era vorbitor de limbă germană, educat în spiritul culturii germane, adeptul filozofului Schopenhauer, apoi în Germania fusese un timp angajat al Legaţiei Române şi la studii; în Germania acelor vremuri avea o serie de relaţii şi cunoştinţe, apoi tot în Germania domnul ministru Maiorescu îşi avea socrii, profesorii şi o mulţime de relaţii în varia domenii (Aceste „relaţii” l-au propus pe Titu Maiorescu pentru premiul Nobel, în 1914. Războiul a împiedicat concursul…), şi persistăm la o întrebare: de ce nu l-a trimis în Germania la tratament pe cel mai mare poet român din toate vremurile?! Nu l-a trimis în Germania pentru că aici nu avea cine să-l supravegheze pe Eminescu din alte direcţii şi scopuri, cum avea domnul Maiorescu în Austria, în clinica de bolnavi mintali de la Öber-Döbling. În această clinică, din preajma Vienei imperiale, era medic şi îşi pregătea doctoratul în medicină tânărul Constantin Popasu, văr primar cu Maiorescu, mama unuia şi tatăl altuia erau frate şi soră. Apoi Constantin Popasu era membru în „Junimea”, bucureştean, pe care o frecventa adesea. Popasu îşi adula vărul, mai în vârstă decât el, din cuvântul căruia nu ieşea!

Mihai Eminescu fusese internat la clinica medicală din Öber-Döbling în octombrie 1883. Titu Maiorescu îl vizitase pe poet, la spital, abia în ianuarie 1884, la înapoierea din Germania. Termenul de internare şi tratament pentru o perioadă de trei luni se apropia de finiş. Maiorescu caută să-l ţină pe Eminescu, în continuare, departe de România. Hotărăşte să fie trimis la odihnă în Italia, la Veneţia, însoţit de vechiul său prieten, avocatul Chibici-Râvneanul. De aici, de la Veneţia, se va înapoia în ţară în aprilie 1884, stabilindu-se, refăcut „fizic şi psihic”, la Iaşi şi nu la Bucureşti, de unde fusese trimis în străinătate.

În noiembrie 1886 este din nou internat în ospiciu, de data aceasta la Mănăstirea Neamţ, acuzat că în preajma zilei sale onomastice, de Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril, sub influenţa câtorva pahare de vin, încercase să acosteze nişte blondine pistruiate prin parcul Copou. Din bolniţa de la Mănăstirea Neamţ ieşi în aprilie 1887 şi se stabileşte la sora sa, Henrieta, la Botoşani.

În aprilie 1888, determinat de poeta Veronica Micle, revine la Bucureşti, hotărât să se căsătorească cu văduva Micle. Colaborează la „România liberă” şi la „Fântâna Blanduziei”. În februarie 1889, este ridicat de acasă de poliţie şi internat în aceeaşi „Casă de sănătate” patronată de doctorul Al. Suţu, finanţată de ocultă evreiască din Bucureşti. În ziua de 15 iunie 1889, orele trei şi ceva, după amiază, este lovit în ceafă cu o cărămidă de nebunul Petre Poenaru. Peste o jumătate de oră va deceda.

Împrejurările morţii Poetului Naţional multă vreme au fost tăinuite, s-a lansat zvonul că avusese o moarte normală, că ar fi cerut, chipurile, un pahar cu lapte de la dr. Al. Suţu, că ar fi băut laptele şi îndată şi-a dat sfârşitul obştesc. Oare de ce atâta discreţie faţă de moartea poetului Eminescu?! Erau interese şi interese ale unor persoane sus-puse.

N. D. Petniceanu

(va urma)


%d blogeri au apreciat asta: