NICOLAE DANCIU PETNICEANU:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală!”

– Martir al neamului românesc! –

(CONTINUARE DIN NUMĂRUL TRECUT)

Serviciile de informaţii ale Imperiului Austro-Ungar aflaseră câte ceva despre scopul real al Societăţii „Carpaţi”, în consecinţă voiau amănunte despre mişcarea în timp şi spaţiu a membrilor ei, inclusiv infiltrarea de agenţi şi folosirea persoanelor de încredere. Persoană de încredere era şi Titu Maiorescu, filogerman şi prietenul ambasadorului austriac la Bucureşti. Acesta din urmă avea misiunea de-a contracara acţiunile Societăţii „Carpaţi” şi, în final, de-a o deconspira şi destrăma. (Serviciile secrete asutro-ungar adunau date pentru cartoteca persoanelor suspecte şi urmărite de activitate antidualistă. O cunoştinţă mai veche, cu fişă în cartoteca lor era şi poetul român Mihai Eminescu, fişă întocmită încă de pe vremea când Poetul Naţional fusese student la Viena. În anul 1870, studentul Mihai Eminescu publicase în „Federaţiunea” de la Pesta (redactor-şef Alexandru Roman, viitor profesor universitar) articolele: „Să facem un congres” (e vorba de congresul studenţesc de la Putna, din 15 august 1871), în care pleda cu argumente pentru necesitatea imperioasă a solidarităţii românilor de pretutindeni, apoi în articolul „În unire e tăria” (semnat cu pseudonimul Varro) atacă virulent fundamentele şovine ale constituţiei dualismului austro-ungar (Dicţionarul General al Literaturii Române, Academia Română, Bucureşti, 2004, pag. 39 – 40).

Şi mai ştiau aceste servicii că revizorul şcolar Eminescu Mihai, în toamna anului 1875, a introdus clandestin în Bucovina o broşură – pe fundul geamantanului plin de cărţi – în care se demasca ocupaţia de un veac a Bucovinei de către Austria)… Prin urmare, spionajul austriac de la ambasada din Bucureşti îl aveau în vizor pe Eminescu, ca pe un rival important, de care trebuia să se ocupe informativ-operativ pentru a-l face inofensiv).

Titu Maiorescu îi cere lui Ion Slavici, cetăţean austro-ungar (nu renunţase la cetăţenia dualismului austro-ungar şi nu ceruse dobândirea cetăţeniei române), să se infiltreze în Societatea „Carpaţi” şi să-i comunice tot ce se petrece în interiorul ei. Ion Slavici, caracter labil, cu o situaţie familială precară (soţia, Ecaterina-Cătălina, unguroaică, frivolă, în relaţii dubioase cu episcopul catolic din Bucureşti), cu un cumnat, Vancu (rubedenia compozitorului George Vancu, din Lipova, din veacul următor), funcţionar superior în Ambasada austro-ungară, se afla la mâna lui Maiorescu, un Maiorescu atotputernic, care îi facilitase mai multe slujbe în Bucureşti, aşadar Ion Slavici se dovedise un bun executant. Iată pe scurt scrisoarea confidenţială a lui Slavici din 25 iulie 1883 trimisă lui Titu Maiorescu: „Mai înainte de-a pleca cred că trebuie să vă spun ce treabă s-a făcut ieri la Societatea „Carpaţi”. Precum veţi fi ştiind, eu am intrat abia sunt acum câteva săptămâni în această societate şi nu prea am relaţiuni cu membrii ei, care sunt oameni mai tineri decât mine. Am cerut,   ce-i drept, de multe ori, să fiu primit în societate, însă, precum se vede, cu intenţie s-a amânat răspunsul la cererea mea. Ceea ce m-a hotărât să intru în societate a fost tocmai hotărârea mea de a combate tendinţele manierate într-însa şi mai înainte de a fi cerut să fiu primit între membrii ei am luat înţelegere cu amicii mei mai aşezaţi ca: Făgărăşan, Eminescu, Densuşianu, Babeş şi ceilalţi, care şi-au făcut studiile la Viena şi care dezaprobă manifestaţiile societăţii „Carpaţi”. Intrând dar în societate, am dat expresie acestei dezaprobări şi am ţinut conferinţa din duminica trecută, anume pentru a produce un curent în sensul ideilor noastre. (Atenţie, stimate cititorule, la formulare „…pentru a produce un curent în sensul ideilor noastre! – n.a.). Cu părere de bine am aflat, apoi, că acesta e curentul predominator în societate şi numai tinerii conduşi de Laurian, care sunt puţini, combat ideile noastre. Sigur dar de reuşită, am făcut să se convoace comitetul, care a hotărât cu 5 voturi contra unuia singur, că balul nu se va ţine şi nu va avea a face numai cu Laurian, ci cu redacţia Romanului, care stăruieşte cu tot dinadinsul să se facă manifestaţiune iredentistă cu poliţia capitalei, care lucrează la ordinele lui Rusetache. Secăşeanu, preşedintele, a fost chemat la redacţia Românului, poliţia ar fi oprit balul şi dacă nu se va ţine, preşedintele va protesta prin ziare.

S-a hotărât să se convoace pe astăzi o şedinţă; eu, Domnule Maiorescu, nu mai pot rămâne şi de prisos să mai rămân. Oamenii nu vor să ţină balul şi vor hotărî în acest sens: unsprezece dintre 14 membri sunt de această părere: doi sunt nehotărâţi şi numai doi inspiraţi de redacţia Românului. Dar dacă domnii Sturza şi Aurelian pot face ca poliţia să nu facă presupuneri asupra comercianţilor care fac parte din comitet, hotărârea se va lua astăzi în sensul nostru. Şi atunci însă Românul va face tanaj. Voi face şi eu emigrantul, o declaraţiune, dacă se va crede de cuviinţă, şi, desigur, oamenii de valoare se vor uni cu mine” (Augustin Z. N. Pop, ibidem, paginile 133 – 134).

Ion Slavici va eşua în misiunea asumată, duplicitatea sa n-a dat prea multe roade în ceea ce îl priveşte pe Eminescu, un membru marcant în Societatea „Carpaţi”, editorul statutelor şi al altor înscrisuri necesare Societăţii. Un Eminescu care cu ceva vreme în urmă, înainte de-a adera la Societatea „Carpaţi”, se îndepărtase ideologic de liderii junimişti Titu Maiorescu şi Petre Carp pentru poziţia şi mentalitatea lor alunecoase, demagogice şi compromiţătoare, adepţii unei democraţii improvizate şi coruptibile. Poetul Naţional detesta sloganul masonic al Revoluţiei Franceze: „Egalitate!… Dreptate!… Libertate!…”, pseudocâştiguri sângeroase dobândite cu: sabia, pistolul şi ghilotina. (Nicolae Iorga: „Istoria literaturilor române în dezvoltarea lor”, volumul III, 1968, pag. 187 şi Nicolae Iorga: „Istoria Literaturii Române”, volumul II, Bucureşti, 1901, pag. 294).

În ton cu Nicolae Iorga este şi eminescologul Nicolae Georgescu, în ceea ce priveşte demagogia şi efectele sângeroase şi inumane ale Revoluţiei Franceze, considerate ca atare de Mihai Eminescu, citez: „Este punctul culminant din ideologia Poetului, în care se desparte de Titu Maiorescu şi de Petre Carp şi se apropie de Alexandru Lahovary. Eminescu nu admitea Revoluţia Franceză cu toate efectele ei, politice, economice, sociale” (Nicolae Georgescu: „A doua viaţă a lui Eminescu”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, pag. 112).

(va urma)

NICOLAE DANCIU PETNICEANU

Dumbrăviţa, 14 iunie 2009

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: