Cezarina ADAMESCU:,,VASILE BARBU – UN POET DIN UZDIN – CARE BEA CUVINTELE DIN CENUŞA LUSTRALĂ”

VASILE BARBU, „Rodul zădărniciei şi al muţeniei”, 54 de poeme plus unul, În volumul: Nicolae Nicoară-Horia şi Vasile Barbu, DOI POEŢI – ACEEAŞI LIMBĂ, Editura Nigredo, Arad, 2008

Un poet în plină maturitate artistică, având un palmares impresionant, cu 40 de cărţi de poezie, publicistică, traduceri, antologii, ediţii îngrijite, confratele nostru Vasile Barbu din Uzdin, Banatul montan, oferă în volumul de faţă „Rodul zădărniciei şi al muţeniei” – după propria selecţie, 54 de poeme plus unul, carte apărută la Editura Nigredo, Arad, 2008, în tandem cu poetul din Şagul Aradului – Nicolae Nicoară-Horia, carte purtând titlul fericit şi inspirat: „Doi poeţi – aceeaşi limbă, ceea ce reflectă un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dincolo de faptul că ambii autori vorbesc şi scriu în limba română, Limbajul Poeziei este Universal, în orice areal  ar răsări, s-ar dezvolta şi afirma. Vorba lui Vasile Barbu în moto-ul care-i însoţeşte grupajul de versuri: „Limba-i punte,/ limba-i munte./ E odihnă, spor şi sete, / bob de grâu / şi cai în frâu, / Este cuget, mântuire, / rugăciune, bucurie…” (Blestemul limbii)

Admirabil a spus-o şi Nichita Stănescu, cel care toată viaţa a fost un devotat slujitor al Limbii Române, în volumul „Amintiri din prezent”:

„A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată

în limba română. Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor.

Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că o are! Această observaţie, această revelaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.

Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât aproape că nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două patrii coincidente; o dată este patria de pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este patrie. Limba română este patria mea.

De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.”

Vasile Barbu – un alt preaiubit fiu al neamului românesc şi al limbii române, care, ca şi confratele Grigore Vieru, de fericită amintire, a cărui sfântă religie au fost Patria şi Mama, cu naiul din inimă, aidoma lui Gheorghe Zamfir, cu fluierul sufletesc, cântă, ghiersuieşte, doineşte  şi îi e dor în dulcele grai românesc.

Laurenţiu Olan l-a surprins cel mai fidel în portretul făcut în Buletinul informativ editat de Centrul Naţional al Creaţiei Populare – Bucureşti, nr. 9 (52), 1996: „Cred că Vasile Barbu este mai mult decât un poet. Este un român care nu a uitat niciodată rădăcinile care l-au zămislit şi cărora încearcă să le întoarcă – pe măsura sufletului său generos – seva care l-a crescut”.

Şi nu se dezminte, pentru că Vasile Barbu  – poet, publicist şi editor, născut la Uzdin – este preşedintele Societăţii Literar-Artistice „TIBISCUS” din Uzdin, una dintre Asociaţiile culturale româneşti de primă importanţă a românilor din Serbia; preşedinte al Uniunii Scriitorilor în Grai Bănăţean, fondatorul Festivalului Internaţional de Poezie „Drumuri de spice” de la Uzdin, al Simpozionului Internaţional „Oameni de seamă ai Banatului”, precum şi a altor zeci de manifestări culturale româneşti din Serbia; redactor şef al publicaţiei „Tibiscus”, pe care a fondat-o în 1990, o foaie adevărată, cu largă răspândire internaţională; redactor şef al revistei „Floare de latinitate”, Editată de Consiliul Naţional al Românilor din Serbia, – aşa cum reiese din pagina de prezentare existentă în volumul amintit.

Să intrăm cu hainele primenite şi suflet neprihănit în această Duminică românească  şi să ne bucurăm de cuvintele pe care ni le-a dăruit poetul din Uzdin Vasile Barbu – prietenul  şi fratele bănăţenilor montanieri din Caraş Severin unde poetul  se simte ACASĂ, dar şi al moţilor transilvani, cu care se înrudeşte prin cununie spirituală întru neam şi limbă.

Vasile Barbu nu-şi mai poate aduna dorurile pentru Banatul muntos, ţinut mirific care ţine loc de Eden, pentru că „le-a risipit vântul printre stele”. El suferă de beţia dorului de singurătate şi de întoarcere „acasă”.

Miniaturi de dor sunt stropii metaforici picuraţi pe foaie precum ploaia în pământul secetos al inimilor noastre. Temele lirice gravitează în jurul unor zone de interes major cum sunt: iubirea, dorul după fiinţa dragă, tema vieţii mustind în pahar, a cântecului tăcut, a durerii care nu se lasă prinsă-n tipare obişnuite, a înţelepciunii orientale ţinând loc de hrană şi băutură, a singurătăţii: „ce mai contează locul/ când eşti singur?”(Miniaturi de dor), tema boemei literare, discretă şi austeră, ori dându-şi întâlnire într-o cafenea, la un pahar de spirit.

Şi totuşi, „Dragostea de fiecare zi/ a profesorului de duioşie/ este singurătatea” (Miniaturi de dor).

Poetul se recunoaşte sub chipul profesorului de duioşie, la fel cum alt poet, Boris Marian se vede sub chipul „profesorului de fericire”, care-şi duce povara dorului în suflet.

Fuga de lume nu e soluţia ideală pentru poetul asuprit de singurătate şi iată-l, mărturisind că, abia rupt de această lume: „sunt gata/să mă cunun cu ea” (Miniaturi de dor).

Şi totuşi, poetul e neliniştit că: „nu-mi mai pot aduna dorurile./ Le-a risipit vântul printre stele” (Miniaturi de dor).

Vântul e un personaj aparte în lirica lui Vasile Barbu. El se regăseşte în multe  panseuri lirice: „Vântul întotdeauna/ aduce-n casă fericire./Deschizând geamurile”; „Mă cuibăream într-un vânt/ Şi aţipeam./ Pe aripi…”; „Dar dincolo de vânt,/ cum îi zic,/ speranţei?”; „Vântul ne-a azvârlit/ pe aceste continente/ de unde nu se poate evada…”; „Pleacă nomazii cu vântul în ochi./ Plecai şi tu c-un vânt de deochi”; (Miniaturi de dor).

Deşi neliniştea este apanajul poetului, el este în căutarea  – şi uneori chiar găseşte – unui loc unde să se simtă acasă, chiar dacă acest loc este imaginar: „Aici e atâta tihnă/ că singurătatea are nume” (Miniaturi de dor).

Şi iată-l pe Vasile Barbu făcând o  mărturisire uluitoare: „Cred în lumină/ Ajută-mi să deschid ochii.” Este un fel de parafrază la pericopa biblică în care tatăl îndrăcitului îi spune lui Isus: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

Lucru cert, omul umblă legat de bunăvoie la ochi şi îndeobşte,  jinduieşte lumina. Trezirea din acest somn întunecat este o certitudine care-i dă siguranţă şi o stare de bine. Doar în lumină putem creşte drepţi, ne putem dezvolta armonios, putem  întrezări lumea la flacăra speranţei şi, în chip deosebit, linia subţire care uneşte cerul cu pământul. Doar cu lumină ne putem hrăni şi putem bea dintr-un ciubăr de lumină cu sete, ca să devenim frumoşi şi buni şi binecuvântaţi cu viaţa veşnică pentru care am fost creaţi în prima dimineaţă de luni a lumii.

Doar lumina lăuntrică te ajută: „Să poţi cuprinde viaţa/ într-un surâs,/ să poţi alege bucuria/ dăruind-o, / să poţi înălţa rugăciuni / cu crezul dorului.” (Miniaturi de dor).

Şi o constatare cât se poate de realistă: „Zeii nu se pot găsi/ în stele./ Ei stau pituliţi/ pe pământ – în ochii oamenilor” (Miniaturi de dor).

Credinţa şi pietatea se regăsesc în cuvintele poetului în imagini superbe:

Uite că acum totul s-a liniştit…/ Şi privind la icoane/ simţim văpaia tihnei” (Miniaturi de dor).

Deşi neliniştile poetului nu aţipesc niciodată şi-l bântuie, iată că ele sunt legate de astrul nopţii şi când: „Tace luna,/ tace noaptea,/ au adormit şi neliniştile mele” (Miniaturi de dor).

Se cuvine tăcere, răbdare şi veghe. E ceasul de taină când miracolele se pot împlini: „Tăceţi! / Se dă examen/ în limba singurătăţii”  – superbă imagine! (Miniaturi de dor).

Atunci poate sosi clipa de graţie când: „Dragul nu se aşteaptă./ El vine, singur” (Miniaturi de dor).

Am citat atâtea miniaturi pentru că în ele stă concentrată o întreagă filozofie de viaţă şi sunt veritabile bijuterii artizanale care reflectă gândirea poetică a autorului. Deşi simple în aparenţă, miniaturile lui Vasile Barbu sunt bogate în miez, pline de sens, de culoare şi de parfum oriental, fireşti precum aerul şi apa. Ele se reţin uşor şi sunt însuşite tot atât de lesne.

Din plecare, Vasile Barbu face „un pod de vise”. Pentru că „plecările/ nu-s pământeşti” – ele-şi au sorgintea în sferele celeste, nici o plecare nu e definitivă: „Ai plecat, / plecare / din neplecarea mea” (Miniaturi de dor).

„Tu nu ai plecat niciodată./ Pentru că eu sunt omul fără drum”  ;

„Nu-i inventată plecarea/ pentru întoarcere. / Întoarcerea a fost aşa numită / când dorul visa plecarea.” (Miniaturi de dor).

Multe din aceste imagini luminând precum blitz-urile noaptea, reflectă stări şi emoţii inerente: „Din stele/ niciodată n-au coborât/ minciuni”; „Adună-ţi puterile / pentru a le putea împărţi / şi altora”; „Înmulţeşte-ţi anii/ pentru a putea din ei – scădea”; „Mă-nchid între patru ziduri, / şi atunci nici nu e greu/ să tac.” (Miniaturi de dor).

Legat organic, structural de Banatul montan, Vasile Barbu îl dezvăluie celor care nu-l cunosc, ca pe o fiinţă vie şi dragă, care aşteaptă să-şi ofere frumuseţile trecătorilor, aşa încât, te trezeşti cu jindul de a-l străbate şi a-i simţi aromele tari şi fecunde:

Lumea Banatului / Banatul nu-şi va dezvălui niciodată tainele./ Umblă, trecutul lui e viu şi bogat./ Află-l”

„Strânge-l la piept…/ O clipă, doar/ O clipă între tine şi cer/ Şi vei simţi dulcele gust/ al vremurilor trecute/ prin acest unic şi drag Banat./ Ele se ţes, zi se zi / sub cerul înstelat al neodihnei paorilor / şi se părează-n icoana/ din ochi / în port, / în datini şi deochi, / în cântec şi descântec, / în oameni.// Calea Banatului / ţi se va deschide din nou / şi vei putea pleca / dincolo de vânt,/ de farmece, / de zori…// Tuema, călare / pe-un crac de lună / după o straiţă de străghiaţă./ Şi numai atunci / o poţi lua-o-n goană / prin poene, / prin păduri şi prin foşnetul munţilor./ Poate chiar până acolo unde stă de strajă / apropierea molcomă a spiritelor.// Calea ce ţi s-a deschis/ e calea vrajei, /a poalelor albe / şi-a vorbelor alese / Aici în Banatul AD 2008./ 18.III.2008”

Poate că nu mulţi înţeleg graiul bănăţean, dar tocmai în frumuseţea, dulceaţa şi misterul lui, stă farmecul şi vraja care te ademenesc, aşa ca şi când te-ai afla la marginea unui Tărâm mirific şi aştepţi să ţi se deschidă porţile pădurii, să poţi păşi în Valea Miracolelor, precum Alice în Ţara Minunilor, cu puţină emoţie, cu teamă, cu acea curiozitate specifică firilor poetice, biruite de setea de cunoaştere, de aventură şi de nevoia de poveste care ne însoţeşte toată viaţa.

Şi nu e de mirare pentru că, ţinutul e plin de legende spuse şi nespuse, care abia aşteaptă să le descoperi. „Serile, pe aici/ izbucniră în plâns…” iar anii au „miros de văpaie”. (Neantul din mine).

Nu numai pentru meleagul montan îşi manifestă iubirea şi credinţa Vasile Barbu, dar şi de valorile naţionale pe care le respectă şi le păstrează în  suflet cu sfinţenie ca fiind reperele fundamentale ale neamului. Şi între acestea se înscrie, cum altfel? iubirea  statornică şi respectul pentru Eminescu:

Eminescu e mult mai mult/ decât efemerul adevărurilor/ din Glossa/  şi mai mult/ decât poimâinele / din Luceafărul./ Eminescu este planetarul / nostru cuvânt/ ce-şi are rădăcinile în zările / românescului altar din Kogaion.// Eminescu este privegherea / din piept / şi sămânţa culcată de vânt / peste mormintele din nori./ Este zborul primelor aripi / şi tăria poeziei de dragoste./ Eminescu, Eminescu / şi-un dor / ascuns şi tăcut.”

Este cert că fiecare poet îl percepe în mod personal pe acest gigant al neamului. Dar nicicând, niciodată, nu va exista creator, poet, scriitor, pictor, muzician, să nu se smerească în faţa  geniului său.

Dimensiunea acestor valori a întrecut demult hotarele şi ea subzistă în inima şi conştiinţa poetului, ca efigie sacră la care se raportează, se hrănesc şi se adapă din izvorul său nesecat,  generaţii întregi de scriitori.

Prietenia, boemia literară îşi află fericita întruchipare în versurile lui Vasile Barbu. Şi aici amintim versurile dedicate poeţilor Adam Pusloici şi lui Ionel Stoiţ, în poemul intitulat: Deocamdată Uzdin, un orologiu singuratic, de unde Vasile Barbu le trimite o  „idilă nocturnă” din Banatul Uzdinului:

Noi, Adame şi Ionele,/ în această noapte / vom cânta din fluier, / din oase şi din limane,/ din nevoile orologiului singuratec,/ din acest pârjol al inimii./ Pe noi, aici şi întunericul / ne luminează / şi nu zăboveşte / în pragul izbăvirii / din amintiri, căinţă şi piept.// Of, Doamne, întăreşte-mă / şi măsoară acest timp / nu numai cu sufletul / să pot / să-i conving pe Adam şi Ionel / în lacrimile lor neplânse, / în rănile ce nu vor zdrobi / niciodată prăpăstiile / dintre Uzdin şi davele lor / în fiecare dimineaţă / şi-n fiecare noapte a greierilor.”

Vasile Barbu  este cel care ne transmite în cele 54 de poeme plus unul, „această stare/ a unui om fără drum”, care, în pofida nevoii de comunicare şi comuniune, nu e decât „beţia dorului de singurătate”, ambrozie din care se ameţesc până şi zeii.

Cu busuiocul şi dorul, cu „rănile şi suferinţele/ deschise ori înţelenite” Acum şi Aici, poetul Vasile Barbu  ne descoperă comorile rugăciunilor sale lirice, plămădite din clipele înveşnicite. El ştie că: „A plânge/ este un dar./ Pe care-l poţi atinge/ în viaţă/ numai sângerând/ în miezul dorului/ şi pe pagini scrise / în trăirea sihăstrielor.” (A plânge).

Cuvântul pentru Vasile  Barbu este  „Religia iubirii” de Dumnezeu, de viaţă, de oameni: „În toate rugăciunile mele,/ mă rog pentru voi, / cu bucurie”, / scrisese Pavel Apostolul / cu  cunoştinţă, / cu pricepere, / cu multă îndrăzneală.// Căci pământul care ne-a dat viaţă/ alfabetul inimii, / lumina din miezul nopţii/ şi nevinovăţia cununei fecioreşti/ se fac cinste/ porţilor lui Dumnezeu./ Slujesc, cinstesc şi preamăresc/ Omul.// Când El era Ziditor/ de iubiri şi cuvinte.”

Un poem admirabil despre  Veşnicia dorului – sună aşa: „Căutaţi mai întâi/ împărăţia lui Dumnezeu…” (Lc. 12,31): Pe-un picior de plai / se întâlniră două lumi;/ una a dorului şi alta a  Creatorului.//  Pe-o gură de rai: / Dor de Creator.” Dumnezeu şi dorul, dorul de Dumnezeu, setea de absolut, de ceresc, partea de pământesc care o  caută permanent, precum pe cealaltă jumătate a mărului, partea sa de ceresc, două repere fără de care omul este infirm, pentru că însuşi omul este alcătuit din aceste dimensiuni.

Un alt adevăr revelat de Vasile Barbu este că numai acasă se poate învăţa Credinţa, în „universul mioritic/ al retrăirii”:

„Cel mai mult mă doare/ dorul de câmpii şi izvoare, / universul mioritic / al retrăirii.// E târziu, dar / sunt acasă…/ Acasă / şi sufletul domolit/ după o neostenită luptă / cu nădejdea nestinsă / ştie că aici am început / să cred în bunul Dumnezeu.// Simt, că din nou/ simt ceva…/ coagulare…/ tonus revigorator…/ graba liniştei…/ regenerare…/ Duh…// Sunt  Acasă / şi parcă niciodată / aici n-am fost / pentru că iubirea / de Acasă / nu cunoaşte oprelişti.// Da, da / ACASĂ  e româneşte. 12 noiembrie 1998” (Acasă).

Vasile Barbu este un poet cu pecetea identităţii pe chip şi pe suflet.  El îşi cunoaşte obârşiile, respectă istoria, e un bun român, nu-şi neagă strămoşii şi patria, îşi asumă trăirile identitare ale înaintaşilor, spunând „Noi” şi „ai noştri”,  în loc de  stingherul „eu”:

Noi, de posade/ şi de rovine ştim./ De ploi de săgeţi, / e văzduh întunecat, / de durere şi atacatori, / de dave însângerate / şi tropote de cai / cu zăngănit de arme de război/ ştim.//  Pe noi ne-au plămădit / zilele fugare / şi îmbrăţişările cu privirea…// Ai noştri lor le ziceau: / cel Bun, cel Drept, / cel Viteaz…/ Valahul era ca şi un trăznet: / nu-l vezi, îl auzi şi ţi-e frică./ El lupta corp la corp / şi suporta, suporta…/ Năvalnic era, doar în ogorul său.// La ivirea zorilor / era truditorul pământului,/ la apusul soarelui / bărbatul româncelor, / în duminici / evlavios printre lacrimile / ce-i brăzdau obrajii.// Valahii mei / erau vulturi şi dregători, / principi şi călăreţi,/ clopotari şi paharnici.// Dintr-un astfel de neam / neîngenunchiat; / ne spuseră zânele, / în dimineţile carpatine / şuiera a murmur o rugă fierbinte / şi străfundurile Ţării Mari se deschideau / pentru apărare.”(Noi, care eram  şi suntem şi azi).

De fapt, în acest poem, Vasile Barbu a reuşit cel mai frumos Autoportret şi nici nu-l văd altfel decât precum un viteaz dac, gata oricând de luptă pentru neatârnare, pentru adevăr şi dreptate.

Câteva sunt poemele în care, acest poet „mângâiat de lumină” – îşi cântă cu nostalgie  vatra, meleagul iubit: „Aici, în satul meu/ din Banat / doineşte liniştea/ în fiecare boare de vânt/ în fiecare mirungere de cuvânt./ Pe aici, clipa / este înveşmântată în dorul / de a trăi răgazul/ din   ochii fecioarelor./ Aici totul e spovedanie/ cu lacrimi de prunci / pentru o nouă împărtăşanie/ a omului / gliei.// În satul meu de azi/ şi azi răsună viori, / mai scârţâie o cumpănă, / ne mai trăiesc mamele şi taţii,/ mai trăiesc mormintele / din nori,/ văzutele şi nevăzutele iubiri / sălăşluind în chip de îngeri / pe străzi muzeale.// Satul nostru de mâine / Va lua zborul spre aştri…/ Şi el a rămas în parantezele vieţii” (În satul nostru).

Aceleaşi sentimente răzbat şi în poemul Epir: „O lume de departe/ O lume mai aproape ca şi niciodată/  O lume din munţi/ O lume din Aminciu/ neam de-al meu / mă tot întreabă/ iar eu nu ştiu ce să zic./ Dar de ce e cuibărită/ în sufletul meu? // Căci cunosc / şerpuitoarele cărări, / umbrele mute, / chiar şi pistoalele, / livezile cu maci, / oile departe de sate./ Cunosc atât de bine, / satul meu natal din Pind / din AD 1907. Belgradm 21.IX.2006”.

Pe Valea Timocului negru, un poet român, „îmbrăţişat de iele/ îmbătat de acreala vinului/ am adormit pe şoldul Panoniei.// Mâine-zi,/ mi-am văzut de drum./ Care durează / sute de ani”(Crâşmă valahă), semnează cu aceste versuri şi cu altele, un paşaport pentru eternitate.

El n-a uitat „valahul grai”, şi „în crâşma afumată/ de la răscrucea vânturilor” – a conversat cu „nălucile izvorâte/ din apele Timocului negru”.

Şi toate acestea pentru că vocea sa interioară i-a şoptit:

Alege să fii biserică/ Să duci mai departe oamenilor/ sângele libertăţii / puterea rădăcinilor / vrednicia rugilor / lucrarea luminilor / în pragul unei noi regăsiri/ în pragul  unui nou timp / care va fi lung…/ Lung…// Precum e trăinicia focului din inimă. Jupâneşti, 19.XII.2004” (Acum alege).

Şi Vasile Barbu a ales să fie Vocea neamului său, strălimpede şi puternică precum a unui stentor, deşi ştie că nu e uşor să fii purtător de mesaj. El şi-a asumat însă, acest destin pentru că, de aceea a venit aici, pe pământ.

Cât priveşte registrul stilistic şi structurarea volumului, poemele existente aici, nu sunt excesiv elaborate, ci curg firesc, fiind părticică din firescul însăşi al vieţii. Autorul nu e preocupat de stilistică, de anumite curente şi şcoli, ci mai mult, de transmiterea unei stări şi a unei idei de forţă care este iubirea de neam şi de limbă, a unui mesaj afectiv, a unei filozofii de viaţă proprii, departe de încorsetările şi  clasificările la care este supusă poezia, îndeobşte. Ritmul este însă, susţinut, alert, crescendo, până la o anumită incandescenţă a ideii.

Pe plan simbolistic,  Vasile Barbu urmează propria tabelă de valori, Istoria, Neamul, Limba, Dreptatea, Casa, Demnitatea, Tradiţia, devenite teme predilecte, pe care le tratează cu aceeaşi lumină de sine, reuşind să transmită emoţia transpusă artistic.

Cu toate acestea, versurile nu sunt simple exerciţii de stil, ci comunică stări şi simţăminte. Decupaje, frânturi, diagrame solare, diapozitive lirice, puse cap la cap, cu temei, cu distincţie şi profesionalism, acesta este corpusul celor 54 de poeme plus unul, lăsate nouă, drept mărturie.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

12 ianuarie 2010


%d blogeri au apreciat asta: