Prigor, la 10 august 2008 Cuvântarea profesorului Alexandru Nemoianu, la dezvelirea şi sfinţirea bustului Coriolan Buracu

„…Este o cinste deosebită pentru mine să vorbesc şi vă spun una emoţionantă, să vorbesc despre unchiul Mihai Buracu, care ne-a împărtăşit lucruri care într-adevăr sunt semnificative. Eu cred că ceea ce facem acum nu este o comemorare, este de fapt o afirmare a unei prezenţe şi spun asta pentru că este o anume greşeală de percepţie! Ne închipuim că oamenii sunt suma realizărilor lor. În realitate, aceste realizări pământeşti din lumea asta sunt uitate repede, se schimbă, devin altfel. Oamenii sunt, în realitate, suma trăirilor consecvente. Prin urmare, părintele Coriolan Buracu şi-a dedicat întreaga viaţă şi cinste promovării familiei, neamului, sub semnul bisericii. În aceste împrejurări, tot ceea ce a făcut atunci este la fel de adevărat sub semnul trăirii morale, ca şi acum, atunci, ca şi acum, ca şi în ziua de mâine. Pentru că Dumnezeu este neschimbat, pretutindeni. Deci, când spunem comemorare, cred că greşim pentru că afirmăm o prezenţă. Ca să exemplific acest lucru, am să mă refer la câteva lucruri care ţin de viaţa familiei. La un schimb de scrisori care a existat între părintele Coriolan Buracu şi membrii familiei din Borloveni. Mă refer mai întâi la acele scrisori primite în tinereţe, în vremea când era elev la Liceul din Braşov, scrisori între părintele Buracu şi unchiul lui – părintele Pavel Boldea. În acele scrisori, care sunt ale unui băiat foarte tânăr, cred că avea 14 – 15 ani, apare frumuseţea scrisului caligrafic, nespus de frumos, cu trăsături gotice, un scris într-adevăr foarte frumos, ce denotă personalitate.

În plus, se vede acolo o minte cuprinzătoare, un suflet avântat, interesat în literatură, în viaţa publică şi, în plus, o exprimare într-o limbă fără egal, una de gazetar ardeleano-bănăţean de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea, limba pe care o găsim în gazetele „Telegraful Roşu”, „Tribuna”, „Drapelul” din Lugoj şi atâtea altele. Iar în conţinutul lor vedem personalitatea acestui foarte tânăr, adolescent în fond, către biserică, către neam, către locurile din care s-a zămislit. După aceea urmează o pauză care sigur a însemnat realizări, împliniri şi pe tărâmul celor văzute, dar mai ales al celor nevăzute, care sunt pentru totdeauna. Şi la capătul acestui ciclu sosesc alt număr de scrisori, încă mai emoţionante. Este schimbul de scrisori dintre Coriolan Buracu şi vărul său, Romulus Boldea… Îşi scriau pe cărţi poştale, erau anii teribili ai deceniului al cincilea, al nesiguranţei, al sângerosului veac care s-a dus, s-a încheiat. Erau trimise cărţi poştale pentru că în felul acesta erau la vedere, nu puteau fi acuzaţi de cine ştie ce conspiraţie, cum erau în vremea respectivă.

Scrisorile părintelui Buracu erau cu acelaşi scris caligrafic, cu aceleaşi litere gotice, în acelaşi duh al credinţei şi al optimismului. Vă fac o mărturisire: între aceste scrisori este una pe care am considerat-o atunci, o consider în continuare cea mai apropiată dintre lucruri, care mi-au fost dat să le trăiesc, care ţine de tărâmul miracolului! Este o carte poştală care a ajuns la Borloveni în primele zile ale lunii august 1954, în timp ce bunicul meu, Romulus Boldea, avea domiciliul forţat, obligatoriu în comuna Săveni. Nimeni nu ştia când se va întoarce de acolo, dacă se va mai întoarce şi cum se va întoarce! Cei care erau trimişi în detenţie, în împrejurări limită, trăiau dincolo de tortura firească, o tortură psihologică, a nesiguranţei. Era cea mai dureroasă. Această nesiguranţă era transmisă nu numai deţinuţilor, ci şi familiei, respectiv necunoaşterea a ceea ce se va întâmpla cu cei dragi, în familie. La începutul lunii august 1954 soseşte la Borloveni o carte poştală din partea părintelui Buracu şi în ea era scris: «Dragă Romulus, îţi scriu la Borloveni deoarece ştiu că această carte poştală te va găsi acolo. Întotdeauna Maica Domnului a ajutat pe cei din neamul nostru, iar acum pe tine te va aduce acasă.» În 16 august 1954, Romulus Boldea ajungea la Borloveni. Mi se pare nespus de emoţionant şi niciodată n-am să uit, aveam atunci 6 ani, când am citit-o şi este la fel de emoţionantă şi acum, cum mi-a fost şi atunci. În încheiere aş vrea să spun: noi astăzi nu facem decât să afirmăm o prezenţă, să afirmăm un model existenţial, care s-ar cuveni repetat din nou şi din nou…” Pentru confirmare, N.D.P.

Mehadia, 11.08.2008


%d blogeri au apreciat asta: