Nicolae Danciu Petniceanu:„După douăzeci de ani”(VI)

25 Decembrie 1989

Nicolae Ceauşescu şi academiciana sa (sic) fuseseră arestaţi şi sechestraţi într-o unitate militară din Târgovişte, se aştepta judecata lor. Fuseseră condamnaţi la moarte şi executaţi în ziua de Crăciun 1989. cu toate fuseserăm de acord, dar nicidecum cu condamnarea lor la moarte şi, mai ales, executarea lor în ziua de Sfântul Crăciun. În ziua când se născuse Isus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Creştinătăţii. Sacrilegiu. Se comisese un mare păcat.

Procesul lui Ceauşescu şi al soţiei sale fusese o cumplită mascaradă politică, fusese acuzat între altele de moartea a peste şaizeci de mii revoluţionari în decembrie 1989 şi de subminarea economiei naţionale. Ulterior se va dovedi că fusese o minciună, cineva avusese interesul să-l compromită pe Ceauşescu şi să-l execute. Oare cine?! La Timişoara fuseseră ucişi în jur de 40 (patruzeci de persoane) şi nu din ordinul lui Ceauşescu, din ordinul generalului Stănculescu, apoi după căderea lui Ceauşescu, după data de 22 decembrie 1989 în Bucureşti vor fi ucişi peste o mie de tineri, oare cine a dat ordin să se tragă în revoluţionari şi cine anume a tras?! Enigme ale lui Decembrie 1989, dar haideţi să vedem cine l-a judecat pe Nicolae Ceauşescu şi, citind printre rânduri, ne vom da uşor seama cine anume se fac vinovaţi de morţii din Decembrie de la Bucureşti.

Înainte de proces, au hotărât moartea lui Nicolae Ceauşescu, într-o baie de la Comandamentul Militar din Bucureşti, următorii:

– Ion Iliescu – activist de partid, fiu de ilegalist, tatăl evreu ucrainean, fost muncitor la „Nicolina” Iaşi, ilegalist, fost în închisoare cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru răspândirea de manifeste comuniste;

– Petre Roman, fiul generalului Walter Roman, luptător în Spania, adus în România pe tancurile ruseşti, evreu (după tată), mama – spaniolă, el, Petre Roman, profesor universitar, urmărit de Securitate pentru activitate în favoarea spionajului francez (Iliescu fusese urmărit pentru activitate în favoarea sovieticilor);

– Silviu Brucan – comunist ilegalist, anticeauşist, spion al englejilor, americanilor şi ruşilor, evreu, cu numele adevărat: Samuel Bruckner;

– Gelu Voikan Voiculescu – evreu, infractor de drept comun.

Completul de judecată l-a avut ca preşedinte pe colonelul Gică Popa, ţigan de Bucureşti, va ajunge general, apoi se va împuşca, aflând că fusese indus în eroare cu capetele de acuzare împotriva lui Ceauşescu, avusese mustrări de conştiinţă.

Avocat din oficiu fusese desemnat un anume Lucescu, ţigan de Bucureşti, afirmativ rudă cu cunoscutul fotbalist şi antrenor Mircea Lucescu.

Stimaţi cititori din ţară şi străinătate! Citiţi şi vă cruciţi: nu românii l-au judecat şi nu ei l-au condamnat la moarte pe Ceauşescu şi executat în ziua de Crăciun 1989, ci nişte nemernici în venele cărora nu curge sânge românesc şi azi, după 20 de ani, România este condusă tot de alogeni, de străini că a ajuns România la sapă de lemn, că a ajuns bietul român să-şi pună ştreangul de gât!

Agricultura ţării a fost distrusă, industria lichidată, clasa muncitoare, fusese un scop, lichidată, astăzi urmaşii muncitorilor din Decembrie 1989 au ajuns slugile Europei, astăzi România trăieşte din cerşit. România a ajuns o semicolonie americană. Suntem ocupaţi militar, economic, cultural. Acum avem droguri, avem prostituţie, avem în ţară arme clandestine că mereu se petrec crime. Nu mai avem siguranţa zilei de mâine. Aşa au dorit cozile de topor: actorul Ion Caramitru şi poetul Dinescu, un Dinescu ajuns moşier, el care slugărise la Uniunea Scriitorilor, voise şi poeta Ana Blandiana, care trecuse dintr-un pat într-altul pe la Comitetul Central Comunist. Cu toţii nişte camelioni, ieri cu comuniştii, astăzi cu capitaliştii! Mama voastră de ciocoi…

Când aflasem că fusese executat Ceauşescu în mine şi în Doamna mea se prăbuşise ceva în suflet. Ana mea lăcrima! Lăcrima, nu după Ceauşescu, pe care nu l-am suferit niciodată, ci lăcrăma pentru ce va urma, intuisem că vom ajunge la sărăcie, cum ajunseseră pe vremuri părinţii şi bunicii noştri. Ne gândeam la unison: copiii şi nepoţii celor din Decembrie 1989 vor ajunge la mătură, vor ajunge să cureţe canale, vor ajunge slugi. Intuisem bine. Intuisem şi anticipasem că nu va mai fi loc la muncă şi la masă pentru muncitorul român.

Îndată se va confirma intuiţia noastră! Mă înscrisesem în P.S.M. (Partidul Socialist al Muncii) din Timişoara. Scrisesem un articol despre muncitori, care începuseră să părăsească locurile de muncă şi să facă bişniţă cu te miri ce prin Jugoslavia. Şeful meu de partid, un anume Corciova, cândva militar, mi-a citit articolul pentru ziarul „Fapta” (apărut la Timişoara) şi mi-a spus: „De azi înainte să dispară cuvântul muncitor!” A zis şi mi-a rupt articolul în patru, aruncându-l la coşul de gunoi. Am ieşit pe uşă din sediu şi n-am privit înapoi…

Primisem misia de la „Luptătorul bănăţean”, reeditarea unui ziar mai vechi, să scriu despre tinerii împuşcaţi în Decembrie 1989. În Piaţa Operei continuau tinerii să se adune cu miile şi să câte: „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!” Am văzut un fecior, la circa 25 ani, poate mai puţin, mergând în cârje. L-am chestionat. Se numea Păduraru, rănit la un picior. Era unul dintre pripăşiţi prin Timişoara, originar din Moldova de Sus, înainte de decembrie îl văzusem prin talcioc vânzând marfă de contrabandă, blugi şi haine din piele, marfă adusă pe piaţa Timişoarei de studenţii arabi. El era unul dintre mulţii revoluţionari. Voiam un revoluţionar de marcă, unul din rândurile tinerilor muncitori dintr-o uzină timişoreană. Îl voi găsi, mi-am zis, m-am dus la Spitalul de oase (ortopedie), unde auzisem că răniţii nu aveau loc în pat, mulţi erau întinşi pe jos, pe rogojine. La acest spital aveam o cunoştinţă apropiată pe doctorul Dan Poenaru, omul despre care cu douăzeci şi ceva de ani în urmă debutasem în presă cu un articol despre tânărul absolvent, care era repartizat la Spitalul de Ginecologie, de pe „Odobescu”.

Am intrat în spital. Rănit lângă rănit, pe jos, şi câte doi într-un pat. Îl căutam pe nepotul doamnei învăţătoare Drăgălina, din Mehadia, fiul lui Nuţu Drăgălina, vameş, despre care auzisem că fusese rănit grav. Nu-l găsisem, în schimb dădusem ochi cu Ionică, de la Mehadia, Ionică, fiul lui uica Tima, ceferistul din Petnic, bandajat la o mână, stând pe marginea unui pat de campanie. Bucuria mea că văd un revoluţionar din satul Anei, prinţesa mea. Voi trage un articol jos pălăria. L-am abordat pe Ionică, motivându-mi scopul vizitei. Ionică, mai mult în şoaptă, mă rugase:

– Uică Nicolae! Te rog să nu scrii un rând despre mine!

– De ce, băiete, tu eşti fala Mehadiei! Avem şi noi revoluţionarul nostru, vei avea mare răsplată, după apariţia articolului…

– Nu şi nu!… Nu vreau, uica Nicolae!

– De ce, Ionică? De ce? fac eu contrariat.

Ionică îmi face semn cu mâna validă să mă apropii de gura lui. Îmi şopteşte:

– Uica Nicolae! E nu-s cu ei! “Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”

– Dar cu cine eşti, Ionică, doar ai fost puşcat?!

– Eu am fost cu ceilalţi…

– Cu care?

– Pe Corso, au spart „Schopul”, bucuria mea. Unii intrau, alţii ieşeau cu băuturi şi ţigări străine, alţii cu „electronică”, mai mulţi cu adidaşi. Aveam pantofii rupţi. Am intrat. M-am descălţat şi am ieşit încălţat în adidaşi. Nu mă pune răul să plec. Îmi amintesc că şi fratele meu de la Mehadia îşi doreşte o pereche de adidaşi. Zis şi făcut. Intru şi ies cu adidaşii în mână. Cum ies, cum poc. Un nenorocit de miliţian, de peste drum, a tras şi mi-au căzut adidaşii din mână. Am luat-o la fugă şi am ajuns aici. Asta-i… Rogu-te să nu scrii, uica Nicolae, insistă Ionică.

Şi n-am scris până acum despre “revoluţionarul” Ionică din Mehadia…

Nicolae Danciu Petniceanu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: