Nicolae Danciu Petniceanu: „După douăzeci de ani”(II)

Timişoara – Decembrie 1989 (serial)

19 Decembrie 1989

Ana – prinţesa mea, cu ochi asiatici –, mă rugase să-i fac rost de un brad – Pomul de Crăciun – mă rugase, tot aşa, şi Doamna lui Puiu Ilieşu, poetul, care se străduise şi nu reuşise  să obţină paşaport şi viză pentru Occident, să-şi trateze, chipurile, handicapul locomotor. Securitatea avea informaţii de la un poet – informator (verificat) – că Petru Ilieşu, alintat „Puiu”, de prieteni, voia să ajungă la postul de radio „Europa Liberă” pentru a demasca unele lucruri din ţară. Chit că m-am dus cu Puiu în audienţă la colonelul Nica, unde am pledat pentru cauza sa, nu am reuşit. Puiu era urmărit informativ de Securitate şi ofiţerul care-l avea în supraveghere nu voia să-şi pună semnătura.

M-am dus la Pădurea Verde, la Liceul Silvic, unde aveam o relaţie şi m-am întors cu doi brazi în „Dacia”. M-am oprit pe „23 August”, la blocul unde stătea Ilieşu, am sunat, a deschis doamna Ilieşu, Puiu era plecat la Bucureşti, i-am dat bradul şi i-am dat şi un memoriu pentru Europa Liberă, ca Puiu prin „canalul” său să-l scoată din ţară.

20 Decembrie 1989

Pe la orele 11.30 – 12.00, ori poate ceva mai târziu, mi-am dat întâlnire cu poetul Damian Ureche. Ne-am întâlnit la „Arta Textilă”, în staţia autobuzului 33. Damian Ureche avea atârnat pe umăr geanta sport, vechea sa geantă albastră, roasă de vreme. Ne-am dat jos în faţa Catedralei. Lume, tineri cu pancarte şi multă armată. Pe pancarte erau scrise cu vopsea, sloganurile: „Jos Ceauşescu”, „Jos dictatorul”, „Vrem paşapoarte”, „Vrem libertate”, „Fără violenţă!” şi cam atât. În faţa cinematografului „Capitol” ne-am întâlnit cu Alămoreanu, care s-a ataşat de noi, cu toate că el avea bicicletă (Alămoreanu, tânăr de circa 25 – 28 ani, de la Moşniţa, avusese o relaţie cu o nemţoaică, făcuse un copil şi refuzase să plece definitiv în Germania. Azi este portar la Spitalul O.R.L. din Timişoara).

Câteşitrei am luat-o pe jos pe Bulevardul Victoria. De noi s-a ataşat o femeie cu fetiţa ei de circa 8 – 9 ani. Comentam cele petrecute în zilele precedente în Timişoara. Pe sus, pe pânza cerului patrulau elicoptere. În faţa „Continentalului” se adunase un grup numeros de revoluţionari. Am fost opriţi de soldaţi în apropiere de intersecţia Bulevardelor Victoriei cu 23 August. În faţă se afla Consiliul Popular Judeţean, clădire vizată de revoluţionari. În 17 şi 18 Decembrie 1989 fuseseră sparte în două rânduri geamurile.

Soldaţi înfulecau sandviciuri. Am intrat în vorbă cu un căprar.

– Ce gloanţe aveţi? întreb eu.

– Oarbe şi adevărate răspunde căprarul. În contul răspunsului îmi cere apă.

Femeia cu fetiţa sună la o uşă şi vine cu o sticlă cu apă. Sticla se plimbă de la gură la gură de soldat. Vorbesc revoltat:

– Copii! Am fost şi eu militar. Să nu folosiţi gloanţele de război. Oamenii s-au revoltat pentru că nu au pe bune. Nu-i apă caldă, nu-i mâncare, cozi peste cozi la alimente,  nu-i căldură. În fond şi voi suferiţi de frig. Vă rog să nu folosiţi cartuşele de război. Răspuns: au mişcat a „negaţie” din capete.

Am plecat. Alămoreanu în ale lui, femeia cu fetiţa de mână în ale ei, eu cu Damian Ureche spre Lidia 2/2, spre casa mea, cu gândul la o „cireaşă”. Cireşul meu fusese darnic în acel an.

Acasă, poetul Damian Ureche, văzând poziţia mea tranşantă, în faţa soldaţilor, cărora le cerusem să nu tragă în revoluţionari, a deschis geanta sa tip sport, zicând:

– Nicule! Ai aici o bombă! Te rog s-o păstrezi. Mi-e teamă s-o mai port cu mine!

– Ad-o aici…

Nicolae Danciu Petniceanu

(continuare

în numărul viitor)

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: