Nicolae Danciu Petniceanu:,O parte din memoriile mele închinate părintelui mitropolit BARTOLOMEU ANANIA, scriitor”

Mulţumesc Înalt Preasfinţia Voastră, pentru cartea Dvs. „Memorii” (Editura Polirom, Iaşi, 2008), primită cu autograf. O păstrez ca pe un dar de mare preţ pe noptieră şi citesc din ea seară de seară 2-3-4 pagini şi intru în starea de revelaţie, de contemplaţie. Aţi suferit mult, Înalt Preasfinţia Voastră, în tinereţe, mai ales în vremea studenţiei de la Cluj. Aţi dovedit în diverse împrejurări curaj, tărie de caracter, granit în gând şi în faptă. Curajul, demnitatea, responsabilitatea sunt atribute spiritelor înalte. Aţi fost un astfel de spirit, model de curaj, curaj pe care nu-l are şi nu-i la îndemâna orişicărei pălării!

Pe parcursul vieţii mele nu prea am dovedit spirit de curaj, de sacrificiu. Rememorez întrevederile cu Înalt Preasfinţia Voastră din perioada anilor 1970 – 1973, poate greşesc anii, când purtam porthartul de căpitan în graniţa româno-jugoslavă şi când Dumneavoastră soseaţi cu maşina de la Belgrad în graniţă, eram avertizaţi că sosiţi cu avionul din America la Belgrad, iar de aici cu automobilul. Ni se ceruse pe bază de notă telefonică specială un control riguros şi „N.P.I.”, ce însemna „Nu permiteţi intrarea în ţară decât la ordin. Soseaţi, vă luam paşaportul pentru ştampilare, iar vameşii efectuau control amănunţit. În final, dădeam telefon pe fir guvernamental, 555, despre sosirea Dumneavoastră în Punctul de Control Trecere Frontieră Moraviţa. Primeam ordin de la Dispecerat ca să vă dirijăm spre locul de parcare, din perimetrul Punctului de Control, iar paşaportul vă era înmânat doar pe bază de ordin telefonic. După o oră, două şi trei. Înalt Presfinţia Voastră stătea în maşină.

În timpul acesta, subsemnatul, cu una din cărţile Dumneavoastră, „Meşterul Manole”, umbla de colo până colo, cartea era ascunsă sub centură şi rubaşcă (era vara şi era cald) şi nu aveam curajul să vin să vă cer un autograf, ştiindu-vă urmărit de Securitatea de la Bucureşti. După amar de vreme până vă restituiam paşaportul şi ştiam de ce durează, Securitatea trimitea una, două maşini de filaj, care din oraşul Deta vă luau în supraveghere până la destinaţie, Timişoara sau Bucureşti… Autografe, câteva, am primit de la Dumneavoastră, abia după Decembrie 1989. Vă ştiam ca literat şi prozator, vă ştiam prin unele lucrări literare lecturate, ştiam că aţi fost în preajma lui Arghezi, marele poet, cum mare este doar Eminescu, flebeţea mea.

În viaţa mea am dat mostre de curaj în două ipostaze, ce m-au costat… În dimineaţa zilei când se schimba flacăra olimpică în Punctul de Control Rutier Moraviţa între sportivul român şi cel jugoslav, fusese arestat un tânăr, pe nume Bidiviu Nicolae, circa 22 – 23 ani, băştinaş din Mehadia, fiu de ţărani, arestat pentru că în noaptea ce trecuse voise să treacă frontiera de stat în Jugoslavia şi de aici să ajungă în Italia, la muncă. Colonelul Lică Ioan, tură de noapte, mi l-a dat în primire, el şi dosarul întocmit pentru procurorul Lazăr de la Deta, urmând să fie acţionat în justiţie şi condamnat la 1 – 3 ani de închisoare pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Eu intrasem tură pe zi.

Aflând de la Bidiviu Nicolae că fusese bătut crunt de grăniceri, i-am schimbat declaraţia dată de al, motivasem că a dormit în tren şi l-am pus pe liber, trimis, escortat de soldat, la gara C.F.R. Stamora-Moraviţa, cu direcţia Timişoara. Astăzi, Bidiviu Nicolae trăieşte în Buşteni, unde are soţie şi doi copii. L-am revăzut după 38 ani, în februarie, la moartea mamei sale, greu l-am mai recunoscut, mă recunoscuse el, cinstindu-mă, potrivit obiceiului, cu un pahar de ţuică de cireşe.

Al doilea gest de curaj fusese în faţa tovarăşului Păun, instructor judeţean de partid, pe care l-am făcut cu ou şi cu oţet, care venea în frontieră doar pentru a sancţiona cadrele militare pentru fleacuri. Fusesem calificat antipartinic, scos din frontieră şi instalat la crematoriul din subsolul Inspectoratului Judeţean Timiş al M.A.I., însărcinat să ard fel de fel de înscrisuri şi dosare compromiţătoare. Am stat aici mult şi bine până ajunsese şef de serviciu paşapoarte colonelul Cornel Vrabeţ, dascăl în viaţa civilă, care m-a scos şi m-a pus într-un birou, unde mă ocupam cu întocmirea de fişe model doi şi fişe model opt privind persoanele care plecau temporar în străinătate (şi erau destule!) şi care refuzau să se înapoieze în ţară. Fişele mergeau la B.I.D. şi la C.I.D. (Biroul de informare judeţean şi Centrul de informare pe ţară).

Când am avut şansa de-a ieşi la pensie de boală, n-am pregetat, dar a trebuit să simulez o „boală de nervi”, asta la sfatul medicului Caius S…, medic militar. Am preferat această stratagemă pentru că viaţă bună nu mai aveam. Dosarul meu era pătat de mâna unui prieten, dascălul Gh. Giurginca, din Petnic (Caraş-Severin), care descoperise în podul şcolii un tabel în care tatăl meu era membru fondator al partidului Goga-Cuza, al doilea pe listă după Vasile Lăzărescu, zis Frenţ, birtaş. Dascălul Giurginca, informator voluntar, informator (deşi era fiu de legionar) a dat tabelul la tovarăşul Ciuru, de la Evidenţa de cadre a P.C.R. Atâta deocamdată… (N.D.P.)