~Otto Alscher (1914) – „Mehadia”

Un sat mic cu un trecut mare. Un punct strategic mult disputat, asu­pra originii căruia istoricii nu sunt încă edificaţi nici în ziua de azi.

Dar aceasta n-o observăm la mica aşezare românească. Aşeza­tă în trecătoarea Orşova – Timişoa­ra, în imediata apropiere a Băilor Herculane, împreună cu care purta până nu de mult acelaşi nume şi era adesea confundată, obscură, murdară; într-un cuvânt, un sat. Pe malul stâng al Belarecăi se întind casele. Situat pe o coastă de deal, risipit, cu străzi abrupte şi case din piatră crudă, toate la fel: un fronton înalt, un gang deschis, o fundaţie înaltă care ascunde pivniţa şi graj­dul. Curtea murdară, îngustă, cu găini, porci, unelte agricole, care, lemne şi fân. în spate se află livada cu pruni. Şi multă vie, care la vre­mea ei era aici superioară, dar după afurisita de Philoxeră se cul­tivă acum mai mult accidental… Căci ţăranul este aici inert, crede încă în minuni, într-o devenire prin sine însuşi. Munca pentru el nu constituie o necesitate, ci o oblig­aţie incomodă, fiind mai eroic s-o eviţi decât să o stăpâneşti.

Cu totul altfel este românul de la munte, valahul izolat din pitoreştile sate Cornereva, Rusca şi altele a-semenea, situate în trecătorile de­părtate. Aici domneşte încă hărni­cie, domneşte activitatea, aici este folosit fiecare petec de pământ smuls codrului secular, în pădure ori pe pajiştile înalte, pietroase mişună oile la păscut, porcii la ghindă…

O dimineaţă de duminică în sat. Gălăgie. Trăncăneli, mugete de vite, zvon de clopote. în piaţa din faţa bisericii o mulţime pestriţă. E târg de vite. Domină culorile alb, gri, roşu. Cei din vale sunt îmbră­caţi uşor, bărbaţii poartă deasupra cămăşii albe întregi şi pantalonilor doar o vestă, femeile oprege cu ciu­curi coloraţi şi pieptare scurte din piele. Cei de la munte sunt îmbră­caţi mai gros şi greoi; aceşti voinici, care sunt capabili să doboare un urs ori să sugrume un lup, poartă vestoane lungi de dimie, pălării largi, unii chiar căciuli de miel. Ei târguie cai mărunţi, cu păr aspru,, osoşi, boi cu coarne mici. Ori vând lână de oaie comercianţilor, putini de lemn cu brânză sărată.

Gălăgia durează până după prânz, când se mută în localuri, unde tinerele fete şi flăcăii au început dansul.

Strada este acoperită cu un strat gros de praf, negru de trecerea numeroaselor care cu cărbuni, care transportă cărbunele brun extras din minele aflate în apropiere.

Se deschide apoi o prăpastie a-bruptă, pietroasă. Pe pietrişul fărâ­miţat al unui mal se târăşte şer­puind o viperă, care la apropierea noastră dispare uşor într-o crăpătu­ră a stâncii. Apoi, după un răstimp, dintr-un ciot de copac sesizăm o nouă alunecare, un hâşâit de pietre. Mehadia este doar, după Brehm, locul cu cele mai multe vipere veni­noase ale Europei Centrale.

De sus, aplecate spre noi, ne ameninţă acum zidurile unor ruine pe jumătate distruse. Doar doi pe­reţi enormi, de o grosime neobiş­nuită, domină deasupra văii. Iar în jurul acestor două ziduri se con­fruntă disputele istoricilor.

În scrieri mai recente aflăm ex­pusă ipoteza că denumirea Meha­dia ar constitui romanizarea nu­melui „Mihald”. Realitatea este că sub regele Ştefan al V-lea, în anul 1273, pe aceste locuri şi-a constru­it cetatea, şi Mihald. însemnătatea strategică a acestui punct trebuia exploatată, iar pentru aceasta nu e-xista un loc mai propice decât strâmtoarea Mehadiei, acea îngustare a văii Bela Reca, prin care dru­mul ce pătrunde în Banat nu putea trece decât pe lângă piciorul proe­minentului perete abrupt de stâncă de deasupra sa. Maghiarii au con­struit deci aici cetatea Mihald, care a fiinţat probabil până la pătrun­derea turcilor, aceştia întărind şi ei, la rându-le, curând punctul.

Dar foarte probabil este nevero­simil ca abia în secolul al Xlll-lea să fi fost cu­noscută importanţa acestei trecători. Aşe­zările romane Dierna (Orşova) şi Drobeta (Turnu Severin) din imediata apropiere da­tează dinainte cu un mileniu, iar Ad Aquas Herculi sacras, apele sacre ale lui Hercules (Băile Herculane), erau încă de pe atunci cunoscute ca băile cele mai renumite din partea răsăriteană a Imperiului. Când au pornit la cucerirea Daciei, romanii au fortificat Drobeta şi Dierna şi au utilizat în campaniile lor drumul ce urca pe Cerna şi Bela Reca, aceas­ta fiind legătura cea mai scurtă prin Tibiscum, de lângă Caransebeş, cu capitala provinciei Dacia: Szarmi-zegethusa, cea localizată de Barthely în Comitatul Hunyazilor.

Conform autorilor romani, Meha-dia era numită „Ad Mediani” şi se poate accepta ca temeinică ipoteza că aici s-a aflat un castru roman -din care mai sunt vizibile ruine şi azi – şi un templu al zeiţei Isis, ale cărei fundaţii se mai observă încă şi pe al cărui loc au fost găsite orna­mente de cornişă şi monede, argu­ment clar că ruinele sunt de origine romană.

Va sa zică ele pe atunci se aflau în Defileul Cernei castre romane mari, care marcau graniţa statului dac. în Defileul Cernei existând însă puţin spaţiu liber, s-a construit un lagăr pentru soţiile soldaţilor le­gionari în apropiere, la „Ad Me­diani” şi pentru că astfel s-a realizat o aşezare mai marc, a fost înălţat după obiceiul roman şi templul. Pentru aproape trei veacuri s-au aşezat romanii aici, şi-au extins cultura în Dacia ocupată pe care au populat-o cu colonişti romani. Apoi au pătruns Goţii răsăriteni, au pusti­it totul cu puterea lor primitivă, iar ţara depopulată mai aduce dovada înaltei culturi romane implantată aici doar prin ruine seci.

A doua ipoteză, cum că numele Mehadia ar fi o derivare de la numele lui Mihald, de la a cărui for­tificaţie se mai văd şi astăzi ruinele de origine maghiară, este foarte în­doielnică. La fel de bine ar putea deriva numele conducătorului Mi­hald de la Mehadia, cum şi Meha­dia este foarte apropiată numelui Mediam. Este posibil ca fortificaţiile lui Mihald să fi fost ridicată peste ruinele castrului roman, totuşi ruinele vizibile acum se dovedesc a fi, după tipul de construcţie din des­coperirile arheologice, neapărat de identitate romană.

Ipoteza sorgintei maghiare a Mehadiei se clădeşte în special pe o legendă privitoare la construirea cetăţii lui Mihald, care mai circulă şi astăzi, lată legenda:

„După ce zidarii au început să construiască fortăreaţa, au consta­tat că tot ce ridicau ziua se pră­buşea noaptea. Aceasta a durat mult timp. Intr-o zi Ie-a apărut un înger, care Ie-a spus ca prima fe­meie ce va veni a doua zi cu mân­care la soţul ei să fie zidită de vie în zidul cetăţii. Toţi meşterii au trimis vorbă nevestelor ca a doua zi să vină cât mai târziu cu dejunul. Nu­mai Manole nu i-a spus nimic soţiei sale, văzând în această veste o hotărâre a divinităţii.

A doua zi dimineaţa, când abia răsare soarele, a apărut pe drum soţia lui Manole care-i aducea dejunul. Dar Dumnezeu i-a scos în cale un şarpe de care ea s-a speri­at şi a vărsat mâncarea. S-a întors acasă şi a gătit altă mâncare. Atunci Dumnezeu i-a scos în cale un urs. Ea s-a speriat iar şi a răstur­nat oalele cu mâncare. S-a întors iar acasă, a fiert din nou dejunul. Acum i-a ieşit în cale o haită de lupi. De frică i-au căzut iar vasele cu mâncare din mână. Abia a patra oară a ajuns cu dejunul ia soţul ei.

La cetate meşterii au prins-o şi au început să o zidească de vie. Ea plângea, îl ruga pe Manole să o lase să trăiască şi-i spunea că acasă copilul mic plânge după ea. Rugăminţile au fost însă zadarnice. După aceea Manole s-a dus acasă, a luat băieţelul mic în braţe, l-a ridi­cat pe creanga unui fag şi a spus: «Ploaia te va spăla, vântul te va legăna, zăpada te va acoperi».

Meşterii au terminat de zidit cetatea. De bucurie ei au început să arunce ciocanele şi mistriile în sus. Acestea căzând, le-au spart însă capetele şi i-au omorât. Doar Manole a scăpat cu viaţă.”

lată legenda construirii castelului Barcan. Dar această legendă sea­mănă cuvânt cu cuvânt cu legenda construirii cetăţii Deva şi din această cauză se naşte îndoiala, care dintre cele două variante poate fi cea iniţială.

Există însă şi posibilitatea ca ambele legende să fie preluate şi ca originea lor să n-aibă nici o legă­tură cu vreuna dintre cele două construcţii, ci să fie o reluare a leg­endei construirii mănăstirii Arge­şului, cum ne relatează Vasile Alec-sandri prin a sa baladă „Monastirea Argeşului”. Această baladă este transpunerea în versuri a unei vechi legende populare româneşti, iar faptul că ea este de indiscutabilă sorginte românească ni le indică natura şi modalitatea construcţiei, etapele ei a căror prezentare coin­cide cu puţine varaţiuni în această privinţă esenţei legendei construirii cetăţii Barcan, chiar şi numele fiind aceleaşi. Aici coincide fiecare punct ceea ce întăreşte ipoteza că vari­anta românească a baladei este cea originală. Manoilo este în „Mănăstirea Argeşului” Manole, un nume indiscutabil românesc nu maghiar, ce-i încă şi azi foarte uti­lizat în România.

în legenda mănăstirii Argeşului se povesteşte că Negru Vodă a fost atenţionat printr-un păstor asupra locului pe care să construiască mănăstirea. Pentru a-i înălţa ctito­ria, el a chemat zece meşteri zidari, în frunte cu Manole. Dar aceştia au lucrat fără spor, până când lui Manole i s-a prezis în vis că vor fi ajutaţi dacă o vor zidi în pereţi pe întâia soţie ce va veni cu mâncar­ea, aceasta fiind nevasta lui Ma­nole, care a ajuns prima cu toate că o ploaie torenţială şi o furtună i-au fost obstacole. Negru Vodă a ră­mas cât se poate de încântat de construcţie şi i-a întrebat pe meşteri insistent, dacă ar fi capabil să ridice un edificiu chiar mai impunător decât acesta. Ei au răspuns afirma­tiv. Atunci Vodă a ordonat să fie luate scările şi dărâmate schelele ce duceau spre acoperişul unde se aflau meşterii, care au început să implore ajutor. Apoi, căutând o me­todă de a se salva, ei şi-au confec­ţionat aripi din şindrilă, dar s-au prăbuşit sfărâmându-se de pământ. Manole a rămas ultimul, iar când a vrut să rişte săritura a auzit vocea soţiei sale din zid. Totul i s-a întu­necat în faţa ochilor şi s-a prăbuşit mort. Din locul unde a căzut a început să picure un izvor lin, a cărui apă era însă la fel de sărată ca lacrimile.

După toate probabilităţile, aceas­tă legendă, care-i perpetuată prin viu grai la poporul român, a ajuns şi la transilvăneni, aici fiind atribuită construirii cetăţilor Deva şi Barcan şi considerată ca originală.

Ar fi foarte interesant şi avantajos pentru istorici să descopere-sor-gintea ruinelor de la Mehadia şi să urmărească legăturile legendei. (…)

(C. JUAN PETROI „Călători străi­ni prin Banatul de Sud”, Ed. Mirton, Timişoara, 1999)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: