~Nicolae Danciu Petniceanu:,,Ghidran”

Omul sărac are un singur cal la trăsură, aşa cum au cei mai mulţi oameni de la Belareca şi din umbra Muntelui Străjoţ. Cei avuţi, cum sunt domăşnenii şi teregovenii, au doi cai la trăsură. Omului sărac nu-i dă mâna să ţină doi cai! Roibii cer, pe lângă fân, ovăz şi porumb, ovăr şi porumb, fără ovăz şi porumb slăbesc de muncă şi cad din picioare şi nu-i mai ridică nimeni în picioare!

Tatăl copilului din povestirea mea, una adevărată, avusese un singur cal, pe Ghidran, cam bătrân şi cam muncit, o vară întreagă lucrase cu el în câmp, iar toamna cărase fânul la grajd şi mai cărase lemn de foc din pădure, de pe Valea Sfârdinului, venea iarna şi nu aveau crac de lemn de foc în bătătură! Ghidran, bietul de el, făcuse de toate, dar nu văzuse bob de ovăz şi nici bob de porumb!

Ghidran intrase în iarnă, însă de ieşit din ea, nu mai ieşise! Tot ce mâncase dăduse pe gură! Vomitase cocoloaşe de fân, de tor, fân mărunt amestecat cu paie! Slăbise că ajunsese piele şi os!

Într-o noapte din februarie, cu ger năprasnic de crăpau pietrele şi plezneau lemnele, Ghidran căzuse din picioare şi nu mai fusese în stare să se ridice pe ele! Veterinarul Armaş venise şi i-a închis ochii, nu avusese ce să-i mai facă! Tata Lae, ajutat de un vecin, cum se ajută vecinii la ţară, l-au legat în ştreanguri şi l-au târât pe zăpadă până la cimitirul cailor. Din ziua aceea, tata Lae se întunecase la faţă şi suduia sărăcia din casă. Era cătrănit din cale-afară! Nu mai putea sta careva cu el de vorbă! ªi asta până într-o zi…

…Într-o zi, învăţătorul ceruse elevilor săi „desen liber”, să deseneze fiecare ce voia, ceva drag şi de neuitat. ªi copilul, Niculiţă, desenase un cal, unul roib, cu stea albă în frunte, un cal care semăna şi nu prea semăna cu Ghidran. Mulţi ziceau că era un Ghidran în tinereţe, gras şi frumos. Ora de desen se isprăvise. Fiecare elev mergea la catedră şi îşi prezenta „opera” domnului învăţător. Dascălul dăduse note pe fiecare coală de desen. Niculiţă primise un zece, cu felicitări!

– Domnul învăţător!

– Da, Niculiţă!

– Vă rog, să-mi daţi desenul…

– Pentru ce, Niculiţă?

– Să-l vadă şi tata. Vă rog…

– Poftim, Niculiţă!…

Copilul i-a arătat „calul” tatălui său. Acesta, privindu-l cu luare-aminte, a surâs. L-a sărutat pe Niculiţă în creştet, după care a prins „calul” cu o piuneză pe perete, deasupra fotografiilor de familie îngălbenite de vreme, cu părinţi şi bunici trecuţi la cele veşnice.

Din ziua aceea, miraculoasă, tata Lae n-a mai înjurat şi n-a mai umblat întunecat prin casă. În sufletul său pogorâse oleacă de seninătate.

N.D.P.

(Din volumul aflat în pregătire, „Povestiri pentru Daria”)