Nicolae Danciu Petniceanu: „După douăzeci de ani”(IV)

Timişoara, 20 Decembrie 1989, după-amiază

(serial)

În faţa catedralei cu porţile zăvorâte o mare de capete. În faţa manifestanţilor, soldaţi paşnici, cu arma la picior. În mâini, pe sus, ţinute alături, o sumedenie de panouri cu înscrisuri cum n-au mai fost: „JOS CEAUŞESCU”, „JOS TIRANUL”, „JOS DICTATORUL”, „DEMISIA”, „FĂRĂ VIOLENŢĂ”, „ARMATA E CU NOI”, „LIBERTATE”, „PÂINE”, „CARNE”, „PAŞAPOARTE” etc. eram profund impresionaţi de ceea ce vedeam cu proprii noştri ochi! Frica, sentiment uman, înrobitor şi depersonalizat, faţă de putere şi acoliţii ei, DISPĂRUSE MIRACULOS!!! Era o zi cu mult soare! Oamenii erau acum cu totul alţii, se purtau ca şi cum s-ar fi descătuşat de o povară pe care o purtaseră ani de-a rândul în cârcă, pe umeri, dar mai ales în suflet, în adâncul fiinţei lor, o purtaseră urcând la deal! Un ac nu puteai să-l arunci jos!!! De-o parte şi de alta, balcoanele de la primul la ultimul etaj erau înflorite de locatari, vecini şi prieteni îngrămădiţi claie peste grămadă. Din loc în loc, grupuri de tineri, ba şi vârstnici, scandau neîncetat dar pe rând: „Păcat! Păcat” / De sângele vărsat!”… „Azi la Timişoara / Mâine în toată ţara”, „Nu plecăm acasă / Morţii nu ne lasă!”… „Nu dăm înapoi” De aici nu plecăm / Nu ne este teamă! Viaţa chiar ne-o dăm!… „Să fie judecat / Aici, în Banat!”…

În faţa balconului de la Operă, în prim-plan, un grup de copii, elevi de şcoală, o ţinea întruna: „Ceauşescu şi soţia / Ne-au distrus copilăria!” Alt grupuleţ, în ton cu primul, ovaţiona şi bătea ritmic din palme, ca într-un spectacol: „Vrem saloane de Crăciun / Nu conducător nebun!”

În Piaţa Operei şi-au dat întâlnire muncitorii, maiştrii, tehnicienii, inginerii şi funcţionarii întreprinderilor din oraş. În acţiunea de mobilizare şi antrenare a altora pentru miting jucaseră un rol hotărâtor cei de la „Electrotimiş” şi „Electrobanat”. În cele din urmă apare şi UMT-ul, în aplauzele tuturor, muncitorii de la Pădurea Verde se bucurau de o stimă aparte în faţa întregului oraş prin împotrivirile şi mişcările ce avuseră loc în această unitate industrială încă din perioada ultimului congres al Partidului Comunist Român. Veniseră în piaţă şi alte întreprinderi şi instituţii, unele mai mari, altele mai mici. Două dintre ele aveau cei mai puţini reprezentanţi: C.F.R.-ul şi I.R.E.T.-ul!

Înainte de miting apăruseră în piaţă şi oameni de la sate: un camion de la Peciu Nou încărcat cu ţărani şi lăzi cu mere, cei de pe maşină aruncau în stânga, aruncau şi-n dreapta mere ionatane, mere roşii şi mere galbene, iar pe botul camionului, o lozincă: PECIU NOU E CU ORAŞUL”. Tot aşa şi ţăranii din Biled purtau o pancartă uriaşă şi promiţătoare: „BILEDUL ESTE CU TIMIŞOARA!”

Hrănirea celor din piaţă, cu deosebire a celor care au stat zile şi nopţi în Piaţa Operei, s-a făcut prin grija COMTIM-ului, personal a directorului general inginer dr. Florentin Cârpan, membru în Comitetul Judeţean PCR Timiş, şi a oamenilor săi precum şi a celor două unităţi prestigioase din centru: restaurantele „Bulevard” şi „Palace”. Ca o dovadă de recunoştinţă, la aceste unităţi nu s-a fisurat un geam! Şi când te gândeşti că pereţii lor sunt de sus şi până jos doar din sticlă!

Eram cu toţii sătui până peste poate de Ceauşescu, Elena şi ciracii lor cocoţaţi în ranguri şi funcţii peste tot! Lumea aceea adunată furnicar în Piaţa Operei dorea cu ardoare abdicarea, ori îndepărtarea prin forţă a lui Neculai Ceauşescu. Altceva nu dorea! NU DOREAU CAPITALISM!

În Piaţa Operei, în lumeşagul acela, predomina numărul muncitorilor, n-am prea văzut scribălăi de la ziarele şi revistele locale, n-am prea dat ochii cu dascăli şi cadre universitare, medici, avocaţi şi procurori, ori funcţionari publici, iar studenţii puteau fi număraţi pe degete! “Agronomiştii” şi „mediciniştii” fuseseră gratulaţi de educatorii lor, că nu s-au implicat în evenimentele din 16 – 17 decembrie 1989!

Muncitori tineri şi vârstnici, membri şi nemembri de partid, uteciştiş şi neutecişti, strigau din răsputeri, până au făcut roşu în gât: JOS CEAUŞESCU!!!”, „JOS TIRANUL”, „JOS DICTATORUL” şi din nou şi în cor: „JOS CEAUŞESCU”! Până la deschiderea mitingului am fixat pe ecranul memoriei şi câteva nume de intelectuali precum: Ştefan Ivan, Lorin Fortuna şi Ivan Evseev (universitari), Ion Monoran şi Vasile Popovici (scriitori cu şi fără cărţi tipărite), Victor Gaga, cunoscut sculptor, şi inginerul Ştefan Popa, alias POPOAS. Acesta din urmă, grafician de mare talent, ardea în mijlocul mulţimii cum arde o torţă! Ilumina şi mobiliza sufletele cu lancea caricaturii politice.

Ne aflam cu mult înainte de miezul zilei. Maiorii şi coloneii dau ordine categorice: „Drepţi!… La umăr arm!… Stânga-mprejur… În cazărmi fuga marş!”… Mulţimea de tineri şi tinere scanda: „Armata e cu noi!” „Ura, armata e cu noi!”… „Victorie!… Victorie!… Victorie!…” Băieţi şi fete se îmbrăţişau cu soldaţii, militarii se îmbrăţişau cu tinerii aceia puşi pe fapte mari. „Totul sau nimic” păreau să spună prin actul lor de înfrăţire şi solidaritate. Unii dintre cei mai sprinteni, majoritatea cu armata făcută, în doi timpi şi trei mişcări, se aninară pe autoblindate. Alţii vârâră pe ţeava tunurilor tricolorul cu stema decupată! (Ce au avut cu stema, zău, n-am prea înţeles şi nici azi nu-mi vine la îndemână să înţeleg! Blasfemie  şi nimic mai mult, când e vorba de drapelul sfânt al patriei!) Ceva mai încolo, sub ceasul public, un grup compact cânta, cam slab, dar cânta „Deşteaptă-te române” de Andrei Mureşan, pe o melodie de Anton Pann.

Cineva, nu se ştie cine anume, avusese ideea formidabilă de a se instala în balconul operei un for democrat al celor din piaţă. Dar cum poţi intra în impozanta clădire când uşile erau ferecate şi zăvorâte cum doar la catedrală mai erau?! Se bâţâie în dreapta, se bâţâie în stânga, până la urmă prin uşa deschisă de la cabinetul dentar se ajunge la domnul Marcone Dimitrie Silviu, fagonist, în ziua aceea ofiţer de serviciu. Acesta îl cheamă la „ordin” pe domnul Marx, Marx organizatorul de spectacole, probabil o rubedenie a răposatului dascăl din veacul trecut. Domnul Marx, binevoitor, putea să fie şi altfel?! Putea!, vine cu cheile în mână, dezăvorăşte uşile şi lasă să intre cine vrea şi cum vrea! Cei de afară au năvălit pur şi simplu peste el, voind să fie care de care cel dintâi în balcon!

În balconul operei au fost văzuţi: Ion Marcu, electrician la UMT, un anume Boroşoiu, tânăr, cu barbă şi fără loc de muncă precis, Claudiu Iordache, proiectant şi autor de versuri proletcultiste, Ştefan Ivan şi Lorin Fortuna, cadre universitare, clamate de public, Ion Monoran, muncitor instalator şi poet, şi un preot rămas neidentificat, unii zic că ar fi fost popa de la Mehala (în perioada 20 – 22 decembrie 1989 în balconul Operei din Timişoara a fost preotul Stelian Borza din Mehala…), alţii nu, că ar fi fost un preot de la o parohie din judeţ, o parte l-au numit pe părintele Ioan Brânzei, de la biserica din Piaţa Crucii, cunoscut ca om de suflet şi solidar până în pânzele albe cu evenimentele din Decembrie 1989.

Dintre „balconişti” unul singur m-a impresionat până la lacrimi prin gestul său insolit, de-o cutezanţă soră cu moartea! Ion Marcu, tot muncitorii rămân cei dintâi, şi-a procurat un cearşaf, l-a despicat cum s-a priceput, şi-a vârât capul prin tăietură şi a pornit la drum nu înainte de-a fi scris pe pânză cu litere roşii, de-o şchioapă: „JOS CEAUŞESCU”. Cu cearceaful pe el a hălăduit pe bulevarde şi pe străzi, a colindat, în plină zi, oraşul în lung şi-n lat, îndemnând prin cutezanţa sa lumea să iasă din casă şi să se opună dictaturii ceauşiste.

În scurt timp se vor instala microfoane şi megafoane, se vor face probe, aşa cum se fac înaintea unui spectacol de mare anvergură! A şi fost un spectacol inedit, unul în aer liber, cum nu mai fusese în capitala Banatului, în faţa a peste o sută de mii de spectatori cu intrare LIBERĂ! Între probe se strigau întruna sloganuri: „Nu plecăm acasă! / Morţii nu ne lasă!”… „Azi în Timişoara! / Mâine în toată ţara!”… Nu dăm înapoi / De aici nu plecăm! / Nu ne este teamă! Viaţa chiar ne-o dăm!”… „Vrem saloane de Crăciun / Nu conducător nebun!”

Între timp, într-o încăpere din subsolul Operei s-a constituit Frontul Democrat Român, având ca preşedinte pe ing. Lorin Fortuna, iar ca vicepreşedinte pe conferenţiar universitar Ştefan Ivan. Ştirea fusese adusă la cunoştinţa publicului. Urmaseră aclamaţii şi urale neîntrerupte.

În după-amiaza acelei zile, preşedintele F.D.R.-ului, domnul Lorin Fortuna a dat citire unui program al Frontului compus din şapte puncte:

1. Demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu din toate funcţiile politice şi de stat (Ovaţii prelungite).

2. Tragerea la răspundere penală a celor doi în cadrul unor procese, judecate de instanţe competente. (Aplauze prelungite).

3. Eliberarea deţinuţilor politici care şi-au exprimat dezacordul faţă de politica dictatorială. (Aclamaţii îndelungate).

4. Demisia actualului guvern şi instituirea unui guvern provizoriu. (Aplauze anemice şi sporadice).

5. Pluripartitism! (Aproape că nu s-a aplaudat, nu se cunoştea semnificaţia termenului).

6. Alegeri libere! (Ovaţii neîntrerupte).

7. Instaurarea unui stat de drept (aclamaţii sporadice!).

(Trec în paranteză un fapt istoric de esenţă, despre care nu se va pomeni un cuvinţel în presă, în presa de mai târziu. N-am uitat eu, cronicarul, şi ca mine n-au uitat mulţi alţii. Adevărul istoric trebuie respectat cu sfinţenie, dacă acest adevăr vrea să supravieţuiască prin sine pentru viitorime. Îl trec acel moment „cheie” pentru oamenii mei de suflet: muncitorii de aici şi de aiurea! Ei nu prea au timp de lecturi, poate vor citi urmaşii lor, cititorii Mileniului Trei! Atunci când se citise punctul unu din programul Frontului Democrat Român, la Uzinele Mecanice Timişoara a strigat din bojoci: „ÎN LOCUL LUI CEAUŞESCU SĂ FIE ALES, SECRETAR GENERAL AL PARTIDULUI, ION ILIESCU!” Vocile mulţimii: Ura!!!… Iliescu!!!… Iliescu!!!… Iliescu!!!

Vocea altui muncitor: „IAR CA PREŞEDINTE AL ŢĂRII ÎL VREM PE CORNEL MĂNESCU”

Vocile mulţimii în cor: „Ura! Să trăiască!… Mănescu!… Mănescu!… Mănescu!!!” Cine au fost Ion Iliescu şi Cornel Mănescu, ce hram au purtat sub dictatură, veţi putea afla, voi, cititorii Mileniului Trei, lecturând istoria, adevărata istorie a României.

După lecturarea celor şapte puncte din program, s-a declarat deschis şi public din balconul Operei că Timişoara este întâiul oraş Liber de sub dictatură! Ovaţii, aclamaţii, aplauze minute în şir! Se aclama şi se striga coralic: „AZI ÎN TIMIŞOARA / MÂINE ÎN TOATĂ ŢARA!” Marea aceea de peste o sută de mii de capete, fără a mai socoti oltenii, moldovenii şi transilvănenii aflaţi în tranzit prin câmpia Banatului, se tălăzuia învăluită de o bucurie năprasnică, apocaliptică, nemaitrăită. Timişorenii şi nu numai ei în acele clipe solemne croiau la vise şi planuri edenice pentru ei şi urmaşii lor! O tempora!…

Şi tot atunci, ca într-un carnaval burlesc de mare succes, au răsărit din spatele mulţimii, de pe acolo, de unde străjuieşte Lupoaica şi puii ei Remus şi Romulus, au apărut, de parcă ar fi ieşit din mare, doi tineri, mai mult copii decât tineri, alergau şi ţineau pe sus, la distanţă unul de altul, fiecare câte un tablou; CEAUŞESCU şi ELENA, îmbrăcaţi în zeghe, după gratii. Ovaţii şi râsete culminate cu: „Să fie judecat! / Aici în Banat!” Tablourile, ori dacă vreţi, caricaturile, erau semnate de o celebritate: POPAS, caransebeşean de felul său, inginerul Ştefan Popa, premiantul de la Tokio, el împânzise balconul şi pereţii Operei cu sloganuri, lozinci şi imperative: „JOS CEAUŞESCU! JOS DICTATURA! JOS TIRANUL! VREM DEMOCRAŢIE! VREM PÂINE! VREM PAŞAPOARTE! VREM LIBERTATE! VREM!… VREM!… VREM!… ARMATA E CU NOI!”… În dreapta Operei încremenite în stare de veghe o maşină blindată cu tun şi mitralieră jumilată pe ea, cu gurile de joc îndreptate simbolic spre cei care strigau: „FĂRĂ VIOLENŢĂ!”…

(* Fragmente din cartea „Tot ce am pe suflet”, de N.D.P., Ed. Gutinul, Baia Mare, 1996)