Victor MACARIE:,,EMINESCU, PRIMA MEDALIE… PRIMUL BUST…”

Dacă vorbim despre moştenirea iconografică rămasă din timpul vieţii lui Eminescu, acum la comemorarea a 120 de ani de la trecerea sa în nefiinţă şi tot atâţia de la configurarea chipului său în sculptură, putem afirma, pe baza unor riguroase cercetări, că acest mic tezaur se rezumă doar la cele patru fotografii1, la două portrete pictură (unul datorat pictorului transilvănean, Mişu Popp «1827-1892» şi altul datorat studentei Cornelia Emilian de la şcoala de bele-arte din Iaşi) şi la mai multe desene şi gravuri publicate în presa vremii, dar… nu o lucrare de sculptură. Sculptorii noştri, contemporani cu el, nu s-au lăsat inspiraţi de adonisiaca figură a tânărului poet din anii studenţiei sau de meditativa sa înfăţişare de la vârsta deplinei maturităţi.

O dată cu trecerea în eternitate a marelui poet, imaginea sa a intrat subit în atenţia atât a unor comitete de iniţiativă care doreau să-i aducă un pios omagiu postum cât şi a unor sculptori care îşi propuneau transpunerea chipului său în piatră sau bronz. Astfel, în chiar ziua înmormântării acestuia, la 17 iunie 1889, în cotidianul „Naţionalul” se publică o notiţă din care rezultă că un „grup de persoane” se hotărâse deja, să lanseze liste subscripţie în vederea ridicării unei statui „nemuritorului poet”. Apoi, la 21 iunie, Titu Maiorescu îşi făcuse cunoscută iniţiativa organizării unei subscripţii publice în vederea ridicării unui monument la mormânt şi chiar înălţarea unei statui cu chipul acestuia în Bucureşti. Iar la 30 iunie, mai mulţi „admiratori ai poetului” încercau să organizeze o loterie, pentru ridicarea unei statui, “Maestrului în Bucureşti”. La această succesiune de iniţiative şi propuneri se înscrie şi aceea a sculptorului Filip Marin (cel care la 16 iunie 1889 îi luase masca mortuară , pe chipul neînsufleţit dus la Spitalul Brâncovenesc, pentru autopsie), de a realiza un bust Eminescu, pe care spera să-l şi termine “cam în vreo trei săptămâni.”

Iniţiative asemănătoare s-au semnalat şi în provincie. Astfel, la 24 iunie cotidianul „Curierul român” din Botoşani anunţa că „un comitet ar fi pe cale de a se forma în acel oraş, cu lăudabilul scop de a ridica, prin subscripţiuni publice, bustul lui Eminescu în centrul grădinii primăriei.” Cu acelaşi scop, la 28 iunie „s-a ţinut Botoşani o adunare a admiratorilor lui Eminescu în saloanele ziarului Libertate” şi „s-a constituit un comitet ad-hoc”. Iar la 3 iulie, Consiliul Comunal Botoşani îşi exprima „voinţa de a se ridica o statuie marelui poet, pe una din pieţele” oraşului său natal. Dar acest elan a scăzut, cu trecerea timpului, încât în această primă etapă nu s-a realizat nimic monumental.

Însă, la 26 iunie 1889, corespondentul din Iaşi al ziarului „Românul” preciza că mai mulţi admiratori ai poetului „au luat iniţiativa de a bate o medalie comemorativă în amintirea lui Eminescu”, adăugând, în continuare, că „medalia s-a comandat deja în străinătate.” Canalizându-ne cercetările în această direct rezultatele nu au întârziat să apară. Astfel, în colecţia Muzeului Mihai Codreanu – „Vila Sonet” – din Iaşi, a identificat o mică medalie unifaţă pe care am şi publicat-o (vezi:Victor Macarie, Prima medalie cu chipul lui Eminescu, „Magazin”, 18 mai 1985, p. 4) , apoi am văzut o alta în colecţia Muzeului Naţional de Istorie României şi în sfârşit o a treia în colecţia profesoarei Victoria Popovici din Bucureşti (medalie pe care am achiziţionat-o după aproape zece ani de „negocieri”). Dar nimeni din cei ce aveau această medalie nu cunoşteau şi geneza, cine şi când a realizat această mică relicvă eminesciană. Coroborând informaţiile din cotidianul „Românul” preluate şi de alte ziare din epocă cu datele de pe această piesă am ajuns la concluzia că aceasta este prima medalie cu chipul poetului, prima lucrare de sculptură cu chipul lui Eminescu. Intuiţia noastră a fost corectă şi preluată de cei mai riguroşi cercetători şi în felul acesta am introdus în circuitul numismatic una din cele mai valoroase piese din medalistică eminesciană.

Referindu-ne la piesa propriu-zisă, amintim că este vorba despre o mică medalie unifaţă (plachetă) pe care chipul poetului este modelat după ultima sa fotografie, având reliefat deasupra portretului numele: „MICHAIL EMINESCU”, iar în câmpul aflat de o parte şi alta a capului, sunt înscrişi anii de viaţă ai acestuia: „1849 1889″. A se observa ortografierea prenumelui poetului, cu „CH” şi „L” final, iar anul naşterii (1849), evident eronat, aşa cum se cunoştea în acea perioadă. De altfel, acestea au fost elementele principale care ne-au călăuzit cercetările. Medalia a fost bătută din argint în mai multe variante de dimensiuni: 20, 24, 27 şi 30 mm şi era prevăzută cu tortiţă, pentru a putea fi purtată ca medalion sau breloc. Exemplarul publicat se afla într-o proastă stare de conservare ceea ce ne-a determinat să credem că era realizată în bronz argintat, mai târziu revenind asupra ei am constatat că era din argint, fiind şi marcată de Banca Moldovei din Iaşi, dar articolul apăruse deja tocmai de aceea facem acum corectura necesară.

Aşadar, în marea lor admiraţie pentru poetul naţional, ieşenii au fost primii care i-au imortalizat sculptura într-o operă de artă (foto. 1). Dar Eminescu trebuia omagiat printr-o lucrare de proporţii, un bust sau o statuie care să fie amplasat într-un loc demn de marea sa personalitate..

1 De la Eminescu au rămas numai patru fotografii-portret realizate la date şi în localităţi diferite. Astfel, prima fotografie a fost executată în septembrie 1869 de către fotograful Jan Tomas din Praga, cea de a doua a fost realizată în februarie – martie 1878 atelierul lui Franz Duschek din Bucureşti, pentru tabloul „Junimii”, cea de a treia fotografie a fost tăcută în vara anului 1885 fotograful Nestor Heck din Iaşi şi, în sfârşit, ultima fotografie a fost scoasă între 27 octombrie – 20 noiembrie 1887 de către fotograful Jean Bielig din Botoşani.

2 Orice încercare, de a se îmbogăţi acest tezaur iconografic cu o nouă imagine, fie din anii şcolarizării de la Cernăuţi, fie cu o alta la 19 ani sau colajul de la Mănăstirea Neamţ, a fost definitiv respinsă. Cât priveşte posibila identificare a poetului printre participanţii de la dezvelirea statuii lui Ion Heliade Rădulescu, din Bucureşti, fiind imposibilă reţinerea unor detalii, pentru plasticieni, tot înseamnă un portret în plus.

Iaşi, iunie 2009

Victor MACARIE

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: