EMINESCU–160- Nicolae Danciu Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat Şi moarte naturală!”

Mihai Eminescu –

– Martir al neamului românesc! –

Sunt date şi fapte cu privire la asasinat, sunt date şi fapte cu privire la o moarte naturală. Sunt două ipostaze contradictorii scrise de biografii Poetului Naţional precum George Călinescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga şi alţii, ipostaze discutabile, plauzibile, dar nu sunt certitudini.

Există o singură certitudine, ce dă naşteri la comentarii absolut convingătoare: unii dintre contemporanii poetului Mihai Eminescu i-au dorit, cu orice preţ, îndepărtarea sa din viaţa publică! În acest scop, au uneltit pe faţă şi pe ascuns, pentru compromiterea Poetului, pentru suprimarea sa ca persoană publică.

MIHAI EMINESCU, ca publicist, în special, dar şi ca poet, în unele din creaţiile sale poetice (vezi „Împărat şi proletar”, „Doina” şi „La arme, români!”) devenise categoric un ghimpe în calea unor persoane cu înalte funcţii publice (compromise), devenise un opozant, o nucă tare, vorbind metaforic, până şi pentru câţiva cărturari din gruparea junimistă, pentru câteva vârfuri din Partidul Conservator, grupare şi partid la care aderase şi jurnalistul poet.

Prin urmare, Eminescu trebuia, cum-necum, compromis şi îndepărtat din viaţa publică. În acest sens inamicii săi, destui la număr, trudeau pe brânci, aşteptau o anume ocazie, ce se va ivi pe parcurs, dar despre „ocazie” ceva mai încolo.

Cine anume dorea cu ardoare eliminarea Poetului din viaţa publică şi de ce anume?! Sunt întrebări la care voi încerca să răspund cu credibilitate, în cele ce vor urma, iar comentariile, de-i asasinat, de-i moarte naturală, rămân pe seama cititorilor de azi, rămân „cuvinte pentru urmaşi”.

*

În toamna lui 1875, Mihai Eminescu fusese revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. I-a fost cea mai dragă şi cea mai plăcută slujbă din toate care vor urma. Şi-a făcut misia cu sârguinţă şi dăruire. Peregrinase prin satele celor două judeţe, avusese prilejul să cunoască îndeaproape viaţa anevoioasă a ţăranilor şi starea pauperă a şcolilor inspectate, întocmise procese verbale şi făcuse propuneri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în şcoli. Într-o astfel de împrejurare îl cunoscuse pe institutorul Ion Creangă, pe Bădia Creangă, marele povestitor, cu care va lega o prietenie trainică până la sfârşitul vieţii.

În primăvara – vara lui 1876, ajung liberalii la cârma Ţării, Mihai Eminescu este scos din revizorat, fără motive! De acum Poetul trebuia să-şi câştige bucata de pâine trudind în presă. În sufletul său se strecoară şi sporeşte o aversiune faţă de „roşii”, faţă de liberali. Se angajează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, ziarul primăriei.

În toamna lui 1877, prietenul său, prozatorul Ioan Slavici, redactor la ziarul „Timpul” din Bucureşti, îl cheamă redactor la acest ziar. Director la „Timpul”, în acea vreme, era Titu Maiorescu, personalitate marcantă a culturii române, influentă şi protectoare a poetului, cel puţin aşa ştia Eminescu. Cu puţină vreme în urmă, Maiorescu aranjase ca Eminescu să fie trimis la studii în Germania, pentru a-şi lua doctoratul în filozofie, studii urmase, dar nu şi-a susţinut doctoratul!

Aşadar, Mihai Eminescu ajunge ziarist la „Timpul”, va trudi în redacţie cu Ion Slavici, ceva mai târziu şi cu Ion Luca Caragiale, marele dramaturg.

La „Timpul”, Mihai Eminescu, cu peniţa sa înmuiată în vitriol, scrie şi publică o serie de articole explozive, incendiare, prin care demască fără reticenţă şi fără perdea abuzurile, privilegiile şi favoritismele claselor sociale avute, a damnat corupţia şi trădarea parlamentarilor vremii. În vizorul său au stat cu precădere vârfurile Partidului Liberal, indivizi băştinaşi şi alogeni cocoţaţi pe etajerele Puterii, pe care Eminescu îi eticheta cu apelativul „Roşii!” şi faţă de care avea aversiune! La rându-i, Eminescu devine un ghimpe, unul de neclintit, în calea parveniţilor de tot soiul. Se ajunsese la situaţia care pe care…

Poetul şi publicistul Mihai Eminescu nu era necesar şi nici de actualitate în vremea sa, cum (atenţie, cititorule!) nu est necesar nici actual în epoca aşa-zisă de „tranziţie” (de la socialism la capitalism), dovadă probatorie denigrarea Poetului Naţional în revista bucureşteană „Dilema” (director Andrei Pleşu, român cu doi de „rr”) din februarie-martie 1998, denigrare iniţiată şi orchestrată de criticul literar evreu, Zigu Ornea.

În susţinerea tezei de inactualitate a Eminescului, citez o aserţiune dintr-un volum academic:” Eminescu nu era actual din această perspectivă (e vorba de articolele publicate cu iz de vitriol – n.a.), nici în 1877, nu este actual nici în 2003. Există două ipostaze când se analizează această proză incendiară, profetică, virulent polemică şi vehement patriotică: îndreptăţirea ei istorică şi calitatea ei literară. Eminescu scrie într-o epocă de tranziţie de la un sistem la altul şi într-un moment în care statul român modern îşi căuta o identitate şi îşi construieşte un mecanism de funcţionare, ceea ce înseamnă instituţii, legi, reforme etc. Eminescu ieşit din mica boierime pământeană şi format la şcoala  tradiţionalismului spiritual avea motive să pună cu fermitate în articolele sale problema naţionalităţii, vechimii şi justificării istorice. El aduce în susţinerea lor, nu numai credinţa sa sinceră, dar şi genialitatea sa nutrită de-o filozofie sprijinită pe modelele clasicităţii. De aici vine oroarea faţă de reformatorii liberali şi de aici iese fantasma strinului (străinului – n.a.) care îl obsedează pe publicistul Eminescu. Eminescu este preocupat de demonstraţia ideologică şi sociologică, este intolerant şi pustiitor cu profeţii din Vechiul Testament. Gândeşte lumea reală în funcţie de-o schemă ideală (statul arhaic, statul natural, ţărănesc, etnic etc.) şi nu arată nici o îngăduinţă faţă de adversarul, străinul, roşul fanariot, liberalul care strică datinile şi seamănă imoralitate, omul formelor fără fond, care introduce rele legi străine şi nesocoteşte bunele legi tradiţionale” (Dicţionarul General al Literaturii Române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003 – 2004, p. 55 – 57).

În context cu argumentele Dicţionarului General al Literaturii Române, elaborat de cel mai înalt for de cultură din România – Academia Română –, să vedem suportul, temeiul inclus în câteva dintre articolele ziaristului Mihai Eminescu, publicate în oficiosul ziar „Timpul”.

– În decembrie 1877, Eminescu conchide în articolul „Actualitatea”: „…Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi admirativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţarea de posturi şi paraposturi, de primari şi notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lor pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român”.

– Într-un alt articol, fără titlu, din 17 august 1879, redactorul Mihai Eminescu face deosebirea între liberali şi conservatori. Eminescu zice: „Conservatorii privesc statul ca pe un product al naturii determinat de natura teritoriului, prin proprietăţile rasei locuitorilor, pe când pentru liberali statul e productul unui contract răsărit din liberul arbitru al locuitorilor, indiferentă fiind originea, indiferentă istoria rasei, indiferent, în fine, natura pământului chiar. În ochii liberalilor, statul nu este decât o maşină!”

Criticile justificare ale ziaristului Eminescu se amplifică, cu urmări imprevizibile, atunci când s-a propus în plenul parlamentului modificarea constituţiei (1878) pentru acordarea în bloc a cetăţeniei române evreilor aciuiţi pe la noi!, propunere susţinută de Petre Carp, preşedintele Partidului Conservator. Critic fusese Eminescu şi atunci când Titu Maiorescu, vicepreşedintele aceluiaşi partid, lansase proiectul program pentru subordonarea intereselor României Imperiului Austro-Ungar, sacrificând pe românii ardeleni în ceea ce priveşte renunţarea la dobândirea Transilvaniei. În această fază, Petre Carp, ministru ambasador la Viena, îi scrie lui Maiorescu, cerându-i să-l „tempereze pe Eminescu”. Poetul nu ţine seama de intervenţia lui Maiorescu, el nu face nici un compromis! El face parte, fără dubii, din stirpea lui Avram Iancu, Craiul Apusenilor. Eminescu dă replică în „Timpul”: „Suntem noi bărbaţi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce, suntem comedianţi, saltimbanci pe uliţă, să ne schimbăm opiniile ca pe nişte cămeşi şi partidul ca cizmele?”

Ministrul ambasador Petre Carp (subliniez preşedintele Partidului Conservator) cerea ca „să jertfim din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţia Europei întregi” (Atenţie, bunule cititor, situaţie similară cu starea pendentă a României de astăzi… – n.a.) Fiind vorba de ciuntirea suveranităţii statului român, Eminescu ripostează acidulat şi fără pardon: „…este guvernul atât de naiv să creadă că prin admiterea de drepturi civile la o jumătate de milion de vagabonzi (aluzie la evrei – n.a.) teritoriul român va deveni sacrosanct şi dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de Badea Toader, se va menţine unul trădat din capul locului de Iţic şi Leiba?”

Atitudinea pro evreiască a demnitarilor români Titu Maiorescu şi Petre Carp rezidă din adeziunea lor la francmasonerie, cei doi făceau parte din Loja „Steaua Dunării”, fondată la Galaţi de către evreimea sionistă internaţională. (Sionism = mişcare naţionalistă a burgheziei evreieşti apărută la finele veacului al XIX-lea).

Evenimentele cotidiene devin potrivnice Poetului Naţional după data de 24 ianuarie 1882, odată cu fondarea Societăţii „Carpaţi”, la un local din Bucureşti, Societate la care aderă cu entuziasm şi Mihai Eminescu. În fruntea Societăţii „Carpaţi” se afla studentul Gheorghe Secăşeanu, naţionalist român convins, produs al Şcolii de la Blaj, student filolog al Universităţii din Budapesta, eliminat din toate universităţile Imperiului Austro-Ungar pentru activitate naţionalistă, venit la Bucureşti pentru studii filologice. Din societatea „Carpaţi” făceau parte studenţi din Transilvania şi Banat, din Bucovina, din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia austro-ungară, dar şi intelectuali din Principatele Române Unite, între ei o seamă de ofiţeri superiori.

Scopul aparent al fondării acestei Societăţi era, chipurile, acela de ajutorare a studenţilor români veniţi din Imperiul Austro-Ungar, precum şi a altora, lipsiţi de mijloace de existenţă şi adăpost. În realitate, obiectivul principal al Societăţii „Carpaţi” era eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia austro-ungară şi alipirea la România, în care scop ofiţerii din Societate au întocmit planuri şi hărţi topografice militare de pătrundere prin forţa armelor în Ardeal, acte preparatorii ce vor fi folosite la pătrunderea în Transilvania în vara anului 1916. Studenţii şi gazetarii aveau menirea de-a se ocupa de activitatea de propagandă, de-a redacta şi multiplica manifeste şi de a le răspândi în zona Ardealului, fapte petrecute aievea în mai multe rânduri.

Mihai Eminescu avusese şi el o misie importantă de care s-a achitat onorabil: de-a edita şi tipări statutele Societăţii, documente imprimate de tipograful Ştefan Mihalache, în Bucureşti, Strada Covaci nr. 14, acolo unde se tipărea şi ziarul „Timpul”. (Augustin Z.N. Pop: „Noi contribuţii documentare la tipografia lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei Române, 1969, pag. 132).

Nicolae DANCIU PETNICEANU,

Dumbrăviţa, 14 iunie 2009