Nicolae Danciu Petniceanu:,,Domnule general, am onoarea să raportez!”

Au trecut zece ani de la apariţia cărţii Dumeavoastră, una de excepţie în peisajul literelor române, intitulată „Diplomaţie şi Apărare” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988).

Opul a fost lansat şi la Biblioteca „Paul Iorgovici” din Reşiţa, graţie inimosului şi onestului director prof. Iosif Imbri, prilej cu care aţi dăruit-o şi aţi acordat autografe, cum e autograful acordat subsemnatului, un modest scrib bănăţean: „Domnului Nicolae Danciu Petniceanu, unui bănăţean de mare suflet şi simţire, care a reuşit să redea în lumea mirifică a cărţii, cartea sufletului nostru.” Semnat: Ioan Talpeş.

Domnule General, cartea dvs. se pliază pe problemele Unirii de la 1 Decembrie 1918. Felicitări! N.D.P.

România la sfârşitul marii crize economice mondiale. Consideraţii politico-strategice (fragmente)

Coordonate ale evoluţiei politicii externe româneşti 1918 – 1933

Uriaşa încleştare militară dezlănţuită în vara anului 1914 între două grupări de state imperialiste angajate în lupta pentru reîmpărţirea sau conservarea sferelor de influenţă şi dominaţie a evoluat la dimensiuni şi pe coordonate ce au depăşit cu mult calculele sau previziunile celor care au pregătit-o şi declanşat-o. Într-o derulare halucinantă, în majoritatea cazurilor neprevăzută, ceea ce trebuia să se decidă pe fronturile de luptă între armate s-a transformat treptat într-o teribilă confruntare între popoare, plătită cu sângele a milioane de oameni şi cu sacrificii materiale incomensurabile. Pe parcursul desfăşurării ostilităţilor, cu cât eforturile pentru tranşarea victoriei se răsfrângeau mai dur asupra situaţiei maselor populare, s-au dezvoltat şi au dobândit o consistenţă mereu sporită forme de rezistenţă internă împotriva continuării războiului, pentru înfăptuirea unor obiective exterioare sau contradictorii ţelurilor iniţiale ale conflagraţiei. Criza declanşată de prelungirea ostilităţilor s-a repercutat direct în viaţa economică şi socială a fiecărui stat accelerând şi agravând conflictele dintre clasele şi păturile antagoniste. Concomitent, în imperiile multinaţionale a luat o amploare deosebită lupta popoarelor asuprite pentru impunerea dreptului la o viaţă liberă şi independentă, în cadrul unor state naţionale proprii.

Intervenţia României în război alături de statele Antantei a vizat eliberarea teritoriilor româneşti din Imperiul austro-ungar, obiectiv de altfel recunoscut şi înscris în tratatul de alianţă semnat la 4/17 august 1916. în aceste condiţii, efortul şi sacrificiile armatelor române s-au încadrat uriaşului curent ce anima popoarele asuprite pe coordonatele luptei pentru autodeterminare. Împletirea strânsă dintre obiectivele întregii naţiuni şi ţelurile politice ale angajării statului român în război a constituit baza înfăptuirii măreţului ideal, al unirii tuturor teritoriilor locuite în majoritate de români. Formarea statului naţional unitar român a fost în acelaşi timp rezultatul luptelor sociale şi naţionale ce au cuprins imperiile ţarist şi austro-ungar, materializate în victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi dezintegrarea dublei monarhii. Victoria revoluţiei proletare în Imperiul ţarist şi înfrângerile suferite de armatele statelor grupate în Tripla Alianţă au creat condiţiile indispensabile exprimării voinţei popoarelor din centrul şi răsăritul Europei de a trăi libere în cadrele teritoriale statale fireşti. La Versailles, la încheierea păcii, marile puteri învingătoare au fost obligate, în pofida intereselor divergente sau a reţinerilor rezultate din chiar condiţia proprie de mari puteri imperialiste, să recunoască şi să sancţioneze dreptul popoarelor din centrul şi răsăritul Europei de a-şi dezvolta o viaţă statală proprie, în conformitate cu hotărârile actelor de unire şi constituire în state independente şi suverane.

Desăvârşirea unităţii naţionale statale româneşti, proces încheiat la 1 decembrie 1918, a deschis perspectiva dezvoltării în ritm rapid a forţelor de producţie, transformării progresiste a întregii societăţi. Unirea tuturor provinciilor istorice româneşti a creat premisele indispensabile trecerii la o etapă superioară în evoluţia istorică a poporului român.

Odată edificată, Marea Unire trebuia apărată şi consolidată, principalele direcţii de politică externă românească vizând obţinerea recunoaşterii statului naţional unitar şi sporirea mijloacelor diplomatico-militare de sprijin extern în condiţiile instabilităţii vieţii politice internaţionale şi perpetuării situaţiilor potenţial-conflictuale în zonă. În îndeplinirea obiectivelor mai sus menţionate, România a depus eforturi susţinute pentru instaurarea „forţei dreptului” în relaţiile internaţionale, a unui climat de încredere şi deplină egalitate între toate statele. Pe această linie, diplomaţia românească a susţinut activ crearea Societăţii Naţiunilor, înscriindu-se între membrii fondatori ai acestei organizaţii internaţionale. Includerea Pactului de organizare al Societăţii Naţiunilor în preambulul tratatelor de pace încheiate la sfârşitul primei conflagraţii mondiale a constituit cea mai largă garanţie internaţională acordată semnatarilor, reprezentând totodată un cadru politico-juridic propice edificării mult speratului sistem de securitate colectivă. Astfel, prin prevederile articolelor 10 şi 16 ale Pactului, membrii Societăţii Naţiunilor, deci şi statele învinse care doreau să se alăture, se obligau „să respecte şi să menţină integritatea teritorială şi independenţa politică” a semnatarilor.

Intervenţia marilor puteri aliate în favoarea dezideratului românesc – obţinută odată cu recunoaşterea, la 3 martie 1920, a unirii Basarabiei cu România de către Consiliul Suprem al Conferinţei de pace, hotărâre cuprinsă în tratatul semnat în octombrie 1920 la Paris de România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, nu a însemnat să se antreneze într-un conflict cu URSS, menţinându-şi poziţia de neutralitate.

prof. univ. dr. Ion Talpeş


%d blogeri au apreciat asta: