Nicolae Danciu Petniceanu:,,Mihai Eminescu precursor al unităţii naţionale”

Mihai Eminescu a militat statornic pentru înfăptuirea unui ideal: unitatea spirituală a românilor de pretutindeni. Exegeţii vieţii şi operei Poetului naţional începând cu Titu Maiorescu, C-tin Dobrogeanu Ghera, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Dimitrie Caracostea şi alţii, au omis din variate motive să facă o analiză exhaustivă pro-domo cu privire la activitatea laborioasă a ipoteşteanului în ceea ce priveşte realizarea acestui ideal. Pe acest tărâm, Mihai Eminescu a avut un singur înaintaş şi în acelaşi timp contemporan: Iulian Grozescu, poet şi ziarist, precursor al românismului – al naţionalismului de bun augur – străin de tarele xenofobismului exacerbat. Iulian Grozescu era redactor-prim la revista „Familia”, care, în vremea aceea, apărea la Pesta, având ca proprietar şi director fondator pe Iosif Vulcan. În paginile „Familiei”, Iulian Grozescu şi-a publicat o parte din creaţia sa militantă (poezii, nuvele, traduceri, eseuri, etc.), revista ajungând şi în biblioteca Gimnaziului din Cernăuţi precum şi în casa profesorului Aron Pumnul, dascălul care grija de creşterea şi educaţia elevului Eminovici Mihail, fiul căminarului Eminovici din Ipoteşti. Prin intermediul „Familiei”, Eminescu a luat contact cu Grozescu, cu creaţia sa şi în acest mod ajunge să trăiască din fragedă juneţe sentimentul înălţător că românii de pretutindeni sunt înfrăţiţi având aceeaşi limbă şi acelaşi arbore genealogic, ei, românii, deosebindu-se doar geografic, faptul că trăiesc vremelnic sub stăpâniri străine şi că important ar fi, deocamdată, să se refacă unitatea lor pe plan spiritual. Animat de acest deziderat, Mihai Eminescu trimite de la Cernăuţi în iarna lui 1866 un plic cu două poezii pe adresa revistei „Familia” din Budapesta. În „Familia” numărul 6 din 20 ianuarie îi apare poezia „De-aş avea…”, cea de-a doua poezie, „Din străinătate”, îi va apare în aceeaşi publicaţie la 17 iulie 1866 (29 iulie 1866, stil nou). În cele nouă strofe, tânărul poet îşi exprimă dragostea sa neţărmurită faţă de meleagurile natale şi implicit dragostea faţă de patrie. Iată cum se confesează Eminescu în strofa a opta:

„Da! Da! Aş fi ferice, de aş fi încă o dată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a bine zice, cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal.”

Fără a fi o capodoperă, ci doar o operă de talent din juneţe, apreciată astfel de profesorul universitar Mihail Dragomirescu, „Din străinătate”, evocă nostalgic frumuseţea picturală a plaiului natal.

Sentimentul românesc, ce sălăşluia în sufletul poetului, se amplifică cu ocazia peregrinărilor sale de-a lungul şi de-a latul pământului locuit de români, când hălăduieşte cu trupele de teatru ambulant, prilej cu care tânărul sufleur, copist de roluri şi uneori figurant, ia contact cu spaţiul mioritic, cunoaşte oameni de la care culege datini şi obiceiuri patriarhale, cuvinte neoaşe şi poezii populare, convingându-se că trăitorii acestor locuri mioritice au o istorie şi o limbă comună. Altă dată ajungând în dealul Blajului (în prealabil fusese oaspetele popii Bratu, bunicul poetului Octavian Goga) exclamă cuprinzând cu braţele cerul: „Te salut, Mică Romă!”, ceea ce înseamnă că Eminescu avea în clar sorgintea latină a poporului român.

Un an mai târziu, la 2 aprilie 1867 (stil vechi) Eminescu scrie poema patetică „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, ultima ei parte având afinităţi ideatice cu tema propusă:

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori.

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitezie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

Pe plan ideatic, cele de mai sus se conjugă afectiv cu notaţiile poetului în ziarul „Timpul” din 3 octombrie 1881. Citez: „Iubirea de ţară e pururea şi pretutindenea iubirea trecutului. Patria devine de la Pater şi numai oamenii care ţin la petecul de pământ sfinţit de sângele părinţilor pot fi patrioţi”.

Animat de asemenea sentimente, Mihai Eminescu pleacă la studii, la Universitatea din Viena. Aici îl cunoaşte pe Slavici, un Slavici militar în termen şi student în timpul liber, cei doi, viitori mai scriitori, se împrietenesc, prietenia lor având un singur suport moral: dragostea faţă de poporul român, cu deosebire faţă de cei aflaţi sub ocupaţie străină, precum: ardelenii, bănăţenii, bucovinenii şi basarabenii.

Slavici şi Eminescu, în timpul liber, colindă oraşul şi discută întruna despre nevoia imperioasă a înfăptuirii unităţii spirituale a românilor de pretutindeni. În prealabil îşi propun să înfăptuiască această unitate în rândul studenţilor români din patria Vlasului.

În vremea aceea, studenţimea română din Viena era divizată în două societăţi: „Societatea studenţească ştiinţifică-socială” România şi „Societatea literară şi ştiinţifică a românilor” din Viena. Între cele două societăţi existau frecvente disensiuni, discordii şi neînţelegeri, ce afectau în rău unitatea culturală a tineretului studios. Eminescu şi Slavici şi-au propus să unească în plan spiritual cele două unităţi. De bun augur fuseseră şi articolele publicate de Eminescu în periodicul budapestan „Federaţiunea” a profesorului universitar Alexandru Roman. Amintim câteva dintre aceste articole: „În unire e tăria”, „Echilibrul”, „Să facem un congres” etc. Urmărind acelaşi scop, Eminescu şi Slavici, în chip demonstrativ, s-au înscris în ambele societăţi, gestul lor, pilduitor, a grăbit fuzionarea celor două enclave spirituale într-una singură: „România jună”, la data de 8 aprilie 1871, Slavici a fost ales preşedintele „României June”, iar Eminescu bibliotecarul ei.

Articolul „Să facem un congres” a hotărât cea dintâi manifestare spirituală colectivă din istoria poporului român, care a avut loc la data de 15 august 1871, la Putna, motivată de scurgerea a patru veacuri de la ctitoria Mănăstirii Putna de Ştefan cel Mare. Un rol important în ţinerea acestei manifestări l-au jucat Slavici şi Eminescu. La mormântul domnitorului Ştefan cel Mare, maiorul Boteanu, întors recent din Franţa, unde luase parte la războiul franco-prusac, s-a descins din centurior şi, omagial, şi-a pus sabia pe mormântul domnitorului. Apoi, într-o cupă uriaşă, s-au deşertat pungi cu pământ adus de participanţi la întrunire din diferite colţuri şi tărâmuri locuite de români. Cu această ocazie, Eminescu a recitat la mormântul voievodal, poezia sa scrisă anume: „Doină populară”, ce nu este altceva decât prima variantă la cunoscuta sa poemă „Doina”. Întâlnirea de la Putna fusese o mostră de unitate spirituală a românilor de pretutindeni, manifestare pentru care trudiseră vreme de aproape doi ani de zile cei doi mari scriitori din literatura română: Eminescu şi Slavici.

Ideea de românitate şi origine comună a românilor de pretutindeni s-au amplificat conceptual în laboratorul de creaţie eminesciană încă de pe vremea când Mihai Eminescu se înscrisese şi frecventase Societatea „Românismul” fondată în Bucureşti de savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu, în 24 februarie 1869, la zece ani de la Unirea Principatelor Române, societatea având sediul în Hotelul Steriade, camera 3, undeva pe aproape de Parcul Cişmigiu. Din această societate au făcut parte între alţii: Ştefan Cacoveanu, Anghel Demetrescu, Alexandru Locustenu, Grigore Grandea, Ştefan Nacu şi bănăţeanul Vasile Maniu, avocat, dramaturg, filozof, prietenul lui Mihai Pascaly, directorul primei scene teatrale din Bucureşti.

Deviza Societăţii „Românismul” era „Susţinerea şi înflorirea patriei”, societatea a militat pentru protest continuu faţă de Regele Carol, care înfeudase economia românească la remorca economiei capitalismului prusac, a militat pentru unitatea spirituală a românilor de pretutindeni, promovarea culturii populare, reintroducerea românismului din colibe în palate, un unde fusese izgonit de către cosmopoliţi; apoi societatea pleda pentru o politică favorabilă cauzei domnitorului Ion Alexandru Cuza, detronat din scaunul domnescu, la 11 februarie 1866, de către partidele politice constituite în monstruoasa coaliţie.

Ideea românităţii marelui poet rezidă şi din articolul fulminant publicat în ziarul „Timpul” din 16 aprilie 1878 în care printre altele Eminescu conchidea: „De când este suflet de român pe faţa pământului, românul a fost mândru de a fi român, şi chiar atunci, când lumea îl privea cu dispreţ, el îşi cânta doina, şi privea mândru împrejurul său”. În context cu aceste destăinuiri trebuie judecată apartenenţa poetului la Societatea paramilitară „Carpaţi”, constituită în Bucureşti la 24 ianuarie 1882, societatea din care făceau parte personalităţi marcante ale vremii, între care: Ioan Slavici şi Miron Pompiliu, prietenii lui Eminescu.

Scopul, aparent, al societăţii „Carpaţi” era acela de-a sprijini pe ardelenii emigranţi cu slujbe şi locuinţe în metropola României, scopul real, însă, era eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia străină, în care sens se difuzau manifeste incendiare şi se milita pentru reîntregirea politică şi teritorială. Aşadar, se ajunsese de la unitatea imperioasă a unităţii culturale a românilor de pretutindeni la înfăptuirea unităţilor teritoriale într-un singur stat unitar.

Desigur, variantele poeziei „Doina” (nouă) reflectă gândirea politică a Poetului naţional, dorinţa sa fierbinte de eliberare şi de întregire naţională a teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie străină, în cazul „Doinei” trimiterile se fac direct, ele vizează pământul sfânt, strămoşesc, al Basarabiei şi Bucovinei, aflate în robie, sub mână străină, fapt ce trebuie dat de gândit oamenilor politici de astăzi întru memoria înaintaşilor acestui neam oropsit de soartă.

Nicolae Danciu Petniceanu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: