Nicolae Danciu Petniceanu:,,Din istoria presei bănăţene”

Voi prezenta radiografia presei editată în Banat până la legitimitatea Actului istoric de la Alba-Iulia şi presa editată după acest moment istoric, limitându-mă la perioada interbelică. Glasul cifrelor este inefabil, cu valenţe socio-culturale şi politice, atât în vremea Imperiului Austro-Ungar cât şi după Unirea de la Alba-Iulia, în cei peste douăzeci de ani de existenţă a României Mari.

Prin urmare, voi prezenta în cifre presa apărută în Banat, în cele două etape distinct istorice:

A. Pe vremea Imperiului Austro-Ungar, între anii 1771 şi 1919

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba română = 13

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba germană = 98

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba maghiară = 72

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba sârbă = 3

– ziare, reviste şi foi săptămânale în 2 – 3 limbi = 17

B. Pe vremea României Mari, între anii 1919 – 1940 (1941)

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba română = 125

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba germană = 65

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba maghiară = 104

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba sârbă = 1

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba bulgară = 1

– ziare, reviste şi foi săptămânale în limba esperanto = 1

Invităm cititorii din ţară şi pe cei din străinătate să memoreze şi să compare cifrele cu privire la editarea presei în limba germană respectiv în limba maghiară, înainte şi după monumentalul Act al Unirii, un act naţional românesc.

Mă rezum să adaug un fapt istoric esenţial de fidelitate şi unitate spirituală manifestat de elementul etnic german din Banat: aprobarea Actului românesc de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918. Reticenţă şi dezaprobare din partea elementului şovin maghiar. Aşa cum spuneam mai sus, cifrele exprimă inefabil aceste sentimente pro şi contra. Funcţionează propagandă şovină, antirevizionistă.

Propun să rămânem ancoraţi la momentul apariţiei primului ziar în Banat, acesta a fost în germană, în anul 1771, în Timişoara, sub numirea „Intellingenz-Blatt”. Probabil, „Intellingenz Blatt” a avut o înrâurire benefică în rândul românilor, vorbitori de limba germană, dar influenţa a fost limitată la pătura intelectuală, redusă ca număr.

În consecinţă, ne interesează istoricul presei în limba română, apărută în oraşele cât şi în satele bănăţene, editori, redactori şi spaţii tipografice.

Respectând adevărul istoric, trebuie arătat că prima publicaţie în limba română n-a apărut pe pământ românesc, ci a apărut la Viena, în primăvara anului 1794, datorită medicului oculist Ioan Molnar-Piuariu şi redactorului Paul Iorgovici, avocat, filozof şi lingvist, băştinaş din Vărădia de Caraş, fiu de preot, cenzor şi editor în tipografia imperială a nobilului Kurzböck. Tipărirea acestui ziar a fost sistată la intervenţia grofului Gheorghe Banffy, guvernatorul Transilvaniei, împăratul Francisc al II-lea temându-se de emanciparea naţională a românilor.

Interesează unde şi când a apărut primul ziar în limba română pe pământ românesc?! Din investigaţii literare a rezultat că primul ziar în limba română a apărut la Oraviţa, (1818 – 1820), meritul fiind al unui aromân, Ioan Constantini, care va ajunge directorul şcolii ortodoxe din metropola cărăşeană, în 1852. (Vasile V. Munteanu: „Contribuţii la Istoria Banatului”, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, pagina 203).

*

În cele ce urmează vom evidenţia câteva titluri, mai importante, ale presei bănăţene apărute în arealul urban, până în anul 1919.

– „Luminătorul” – apare de două ori, apoi de trei ori pe săptămână, între 1880 şi 1894, la Timişoara, întâiul ziar politic românesc, redactor responsabil avocat Pavel Rotaru (Pavel Rotaru, George Ardeleanu şi Iulian Grozescu constituie tripleta de aur a publicisticii bănăţene). Editorul şi proprietarul ziarului „Luminătorul” a fost protopopul ortodox român, Meletie Dreghici, o cunoştinţă a familiei Pascaly şi a poetului Mihai Eminescu, din vara anului 1868. „Luminătorul” avea ca supliment „Avocatul Poporului” – buletin pentru răspândirea cunoştinţelor juridice în rândul cititorilor.

– „Dreptatea” – cotidian politic, economic şi literar, apare la Timişoara de la 13 ianuarie 1894 şi până la 13 ianuarie 1898, sub direcţia lui Corneliu Diaconovich, redactor Valeriu Branişte. Între fondatorii ziarului se reţin nume de referinţă în peisajul cultural bănăţean: baronii Alexandru, Eugen şi Zeno Mocioni (aromâni), Vincenţiu Babeş, Pavel Rotariu, Coriolan Brediceanu şi Emanuil Ungureanu.

„Dreptatea” avea un supliment politic, economic şi literar sub denumirea de „Foaia de duminică”. „Dreptatea” are un merit aparte în peisajul revuistic românesc, ea dă literaturii române prima femeie ziaristă profesionistă, pe Emilia Lungu-Puhallo, fiica învăţătorului Traian Lungu, din cartierul timişorean Fabric, învăţător persecutat de autorităţile maghiare şi sârbe, pus în situaţia de-a construi o şcoală nouă în acest cartier.

De evocat figura ilustră a lui Corneliu Diaconovici (1859 – 1923), originar din Bocşa-Montană, ziarist, poliglot şi autorul primei „Enciclopedii” din cultura română (3 volume), apărută la Sibiu, între 1898 – 1902, precum şi imaginea redactorului Valeriu Branişte, care a avut 23 de procese de presă, amenzi şi doi ani de temniţă, executaţi la închisoarea din Seghedin pentru activitate unionistă. De numele lui Valeriu Branişte se leagă existenţa bisăptămânalului „Drapelul” din Lugoj, apărut între ianuarie 1901 şi anul 1920, având ca redactor responsabil pe dr. Corneliu Jurca; ziar în paginile căruia a publicat articole preotul Coriolan Buracu, cu tentă naţionalistă, fapt pentru care a fost cercetat de poliţia maghiară şi arestat la intrarea României în Primul Război Mondial, întemniţat la Caransebeş şi trimis pe front în linia întâia, ca să moară pentru apů de la Budapesta şi împăratul de la Viena, cum pe front au fost trimişi cei din Regimentul 43 Infanterie din Caransebeş, numit Regimentul „Papă lapte”, pentru că era constituit din ţărani oieri, din Munţii Caraşului.

Propun să trecem de la Lugoj, din „Cetatea cântecului”, la Reşiţa, pe Bârzava, în „Cetatea de foc”, la finele veacului al XIX-lea. Aici din iniţiativa unui anume Simeone Pocreană apare ziarul săptămânal „Reşiţa”, între 1 ianuarie 1884 şi 25 martie 1904, în tipografia proprie. Şi tot în oraşul de pe Berzava, în preajma Muntelui Semenic, vede lumina tiparului revista de cultură în limba germană „Romänische Revue”, între anii 1886 – 1888, graţie lui Corneliu Diaconovich, amintit mai înainte. În paginile acestei publicaţii sunt tipărite creaţii din Alecsandri, Eminescu, Creangă etc. în traducerea lui Fischer  Ludovic Vincenţiu, poet german, originar din Oraviţa. De reţinut că în revista germană de la Reşiţa apare în premieră „Deşteaptă-te române”, de Andrei Mureşanu, imnul românilor de pretutindeni şi dintotdeauna.

Propun să poposim în oraşul de la poalele Muntelui Mic, în oraşul cu trei ape şi trei închisori pentru români, la Institutul Teologic-Pedagogic supranumit „Cuib de vulturi”, unde îşi desfăşoară activitatea episcopul Ioan Popasu şi rubedenia sa doctor Constantin Popasu, ambii băştinaşi din Braşov, cum băştinaş era şi savantul chimist Nicolae Teclu, profesor la Academia de Comerţ şi la Academia de Belle Arte din Viena, personalitate influentă în spaţiul german. Prin intermediul savantului Nicolae Teclu, contactat de nepotul C-tin Popasu, doctorand pe atunci la Viena, amicul lui Eminescu, episcopul din Caransebeş aduce la Caransebeş şi instalează o performantă tipografie. Începând cu anul 1886, la Caransebeş apare „Foaia Diecezană”, valoroasă în formă şi conţinut formativă de candele pe cărările romanismului bănăţean. O vreme a fost redactor responsabil dr. Petru Barbu, profesor şi teolog, unionist, condamnat de autoritatea maghiară pentru că şi-a pus semnătura pe cunoscutul memoriu înaintat împăratului, prin care românii cereau drepturi naţionale.

În Tipografia Diecezană din Caransebeş se tipăresc cărţi ale clasicilor literaturii române şi lucrări de pionierat aşa cum se tipăreşte în 1895 prima monografie din cultura românilor, monografia satului Maidan de învăţător Marcu Sofronie.

La Caransebeş în perioada antebelică au mai apărut două publicaţii care au contribuit la emanciparea naţională a românilor, e vorba de „Renaşterea”, redactor responsabil Cornel Corneanu, consilier bisericesc şi „Lumina”, redactor şi proprietar Nicolae Ionescu, avocat şi director de bancă.

O publicaţie care a jucat un rol important în emanciparea populaţiei din Valea Caraşului a fost „Foaia Oraviţei”, vitală între anii 1914 – 1916, fondată de domniile lor: avocat Ilie Trăilă, dr. Petru Corneanu, dr. Mihail Gropşianu, învăţător Gh. Lipovan şi publicistul Romul (Virgil) S. Molin, autor de almanahuri, autorul dicţionarului „Vocabularul tipografului român”, unicul în literatura de specialitate, redactor la ziarul „Opinca” din Vârşeţ.

Apropo de „Opinca” din Vârşeţ, din Banatul istoric, ea era redactată în localitatea Coştei, la 18 kilometri de Vârşeţ, ea se datorează inimosului învăţător Petru Bizerea ca un omagiu adus editorului reşiţean S. Pocreanu, care tipărise acest titlu între 1 mai 1885 şi 27 octombrie acelaşi an.

În context cu publicaţiile apărute până în anul 1919, ar mai fi de adăugat cele care au văzut lumina tiparului în oraşul Orşova şi în oraşul Lipova, ambele urbe existente geografic în Banatul istoric. În „cetatea” de la Dunăre e de amintit „Gazeta Orşovei” şi „Santinela Dunării”, iar în oraşul academicianului Atanasie Marian Marinescu se reţine săptămânalul „Revista Lipovei”, a redactorului şi editorului Ioan Brânda, din anii 1895 – 1896.

Încheiem această parte a eseului cu ultima publicaţia apărută în străinătate, e vorba de „Foaia Ţăranului” scoasă de un grup de ofiţeri ardeleni la Moscova, în februarie 1918, având ca prim-redactor pe Ariton Pescariu. Era tipărită în Tipografia Băncii Naţionale Române evacuată la Moscova odată cu tezaurul românesc, din calea armatei germane, tipărită pe hârtie rezervată bancnotelor româneşti. Hârtia s-a consumat şi ruşii nu au putut să o folosească în scopul tipăririi de bancnote false. A fost un act naţional pe lângă ideea generoasă de-a convinge prizonierii români să se constituie în detaşamente care să lupte pentru făurirea României Mari.

*

După anul 1919, ori începând cu acest an, în Banat a existat o explozie de publicaţii româneşti, cotidiene, săptămânale şi bisăptămânale, în varia domenii, românii trebuiau să păstreze şi să dezvolte ceea ce dobândiseră cu jertfe imense: drepturile politice, sociale şi culturale, să lupte cu revizioniştii maghiari care contestau Tratatul de la Triatlon, din 4 Iunie 1920.

Ne rezumăm să evocăm cu pietate doar titlurile principalelor publicaţii apărute în perioada interbelică, ce au avut, aşa cum spusesem, o misie nobilă naţională: „Nădejdea” (1919 – 1926 şi 1928 – 1930, Timişoara, proprietar dr. Lucian Georgevici, apoi dr. Aurel Cosma); „Banatul” (1919 – 1921, Lugoj, apoi Timişoara, redactor responsabil Iosif Velcean); „Banatul Românesc” (1919 – 1924, Lugoj, apoi Timişoara, redactor şi editor Avram Imbroane); „Ţara” (1921, Timişoara, redactor responsabil Camil Petrescu); „Voinţa Banatului” (1921 – 1930), între redactori şi Sever Bocu); „Tribuna Banatului” (1921 – 1930, editor Romulus Molin, redactor responsabil Traian Birăescu); „Reciţa noastră” (1922, săptămânal, redactor responsabil dr. Emil Doboşan); „Primăvara” (1921 – editor şi redactor responsabil prof. Teodor Bucurescu, Sânnicolau-Mare, s-a fondat în scopul colectării de bani pentru un monument Mihai Eminescu, care se va dezveli şi sfinţi la 11 octombrie 1925, cu participarea poetului Octavian Goga, poet Ion Minulescu, av. Nicolae Imbroane şi a studentului almăjean Ovidiu Blidariu, ca recompensă pentru poemul „Lucifer”); „Gazeta Banatului” (1924 – 1929, Timişoara, editor av. Petru Nemoianu, viitorul ministru al bănăţenilor la Bucureşti); „Deşteptarea Banatului” (1926, editor av. Mihail Gropşianu, redactor responsabil George Andraşiu); „Banatul” (1926 – 1927, editor şi redactor Ioachim Miloia); „Analele Banatului” (1929 – 1935), editor şi redactor responsabil Ioachim Miloia, sponsor general Gh. Domăşneanu, originar din Mehadia, primarul oraşului Timişoara); „Vestul” (1930 – 1939, apoi 1940 – 1947, fondator, editor, redactor responsabil Ion Stoia-Udrea, în această publicaţie, seria a II-a va debuta scriitorul Nicolae Mărgeanu-Marghetici, din Mehadia); „Fruncea” (1934 -, proprietar şi editor ing. Nicolae Ivan); „Luceafărul” (1935 – 1943, editor şi redactor responsabil av. Aurel Cosma-junior, fostul secretar al lui Nicolae Titulescu; „Colţ de Ţară” (1936 – 1940, cotidian, editor şi redactor responsabil av. Ion Lotreanu, autorul monografiei „Banatul”; „Grănicerul” (Timişoara, 1938 – 1941, proprietar, editor şi redactor responsabil Ion Marghetici, din Mehadia. Despre gazeta „Grănicerul”, ceva mai încolo, în detalii.

*     *

*

Fenomenul revuistic fervent manifestat în mediul urban, după Decembrie 1918, în Banat, va fi întâlnit cu patos ardent şi în unele localităţi rustice, din această parte de ţară.

Prin urmare, după Marea Unire, apar condeieri ţărani, se editează gazete săteşti scrise de ţărani pentru ţărani, plugari cu şase clase primare, ziua ţin de coarnele plugului, iar seara, până în miezul nopţii, pun mâna pe creion şi la lumina unei lămpi cu gaz aştern pe hârtie gânduri, vorbe de duh, sentimente altruiste, cuvinte cu încărcătură artistică pentru semeni, pentru ţărani, ba chiar şi pentru orăşeni. Ţăranii condeieri scriu poezii în metrică populară, scriu reportaje, schiţe şi povestiri inspirate din rusticul vieţii şi muncii lor, scriu chiar piese de teatru, cu umor şi satiră spumoasă.

Apariţia condeierilor ţărani şi a publicaţiilor săteşti reprezintă un fenomen insolit, inedit, necunoscut în alte zone ale României interbelice, o pasăre rara avis! Acest fenomen dă de gândit oamenilor de artă şi cultură, filozofilor şi sociologilor, care caută răspunsuri pentru barocul bănăţean. Desigur acest fenomen nu a apărut întâmplător, el are cauze obiective şi emanaţii spirituale care ţin de iluminismul german, ajuns în zona Banatului prin filiera Imperiului Austriac. Enumerăm câteva din cauzele iluminării ţăranului român din Banat:

– După înfiinţarea Regimentului de Graniţă (1775) se înmulţesc, din dispoziţia împărătesei Maria Tereza, numărul şcolilor în limba română şi în limba germană. Copiii ţăranilor grăniceri învaţă carte la sat, dar şi la oraş, urmând, cei dotaţi, studii superioare civile sau militare, ajung, unii dintre ei: ofiţeri, alţii avocaţi, medici, profesori, ziarişti;

– preoţii şi dascălii de ţară, parte dintre ei, ajung modele de urmat pentru ţărani, de conduită morală şi civică;

– bibliotecile săteşti joacă un rol hotărâtor, sunt ţărani care îşi vor acasă biblioteca lor, îşi procură cărţi, citesc presa la care sunt abonaţi preoţii, învăţătorii şi chiar o parte dintre ei;

– la Viena şi la Pesta funcţionează tipografii create anume pentru tipărirea de cărţi religioase şi laice pentru români;

– puterea economică a ţăranului bănăţean, starea sa psihică, animată şi antrenată pentru prosperare prin muncă, preocupare pentru latura artistică, pentru cântec şi poezie; formaţiile corale şi de lectură de la sat la oraş au impulsionat aceste preocupări nobile.

După Decembrie 1918 a existat starea de libertate, care a facilitat scrisul şi editarea de publicaţii în unele sate din Banat, cu deosebire în Caraş. Evocăm câteva dintre publicaţii şi autorii lor, redactori, editori şi condeieri.

1. „Ţăranul” – întâiul ziar scris la Răcăjdia, în Caraş, şi tipărit la Oraviţa, la data de 19 octombrie 1918, după căderea frontului de la Piave. Autor, ţăranul Ilie Crăciunel. Au apărut doar cinci numere, publicaţia a fost suspendată de autorităţi, în paginile ei se auzea ecoul Răscoalei din 1907.

2. „Poporul Românesc” – apare la Soşdea în Caraş, între 1922 – 1924, redactor Ion Ciucurel, secondat de preotul satului, anume Petru B….

3. „Ţara” apare la 30 martie 1924 şi până la 09.09.1925, la Oraviţa, redactor responsabil este Iucu Ion Răcăjdia, ajutat de elevul Nicolae Roman, de la Liceul general „Drăgălina” din Oraviţa. În această publicaţie publică ţărani şi intelectuali: Ilie Ciucurel, Nicolae Vucu S., Paul Târbăţiu (ţărani) şi dr. Ion Ţeicu, Mihail Gropşianu, Camil Petrescu etc. (intelectuali).

4. „Cuvântul satelor”: apare între 1926 şi 1937, autor ţăranul Ion Ciucurel din Soşdea de Caraş. În această gazetă publică cu regularitate un număr de 12 ţărani, între ei Nic. Humă-Bogdan şi Târbăţiu Paul.

5. „Zorile Banatului”, apare între 1928 şi 1929, la Comorâşte, redactor Paul Tarbăţiu. Publică şi intelectualii: Ilie Rusmir şi dr. Ion Ţeicu.

6. „Vasiova”, apare între 1929 şi 1947, proprietar şi unicul redactor Petru Oancea, renumitul Tata Oancea din Bocşa – Vasiova.

7. „Suflet Nou” – vede lumina tiparului la 15.08.1934 în Comloşul Mare, editată de ţăranul Ghiţă Balan, secondat de ţăranca Maria Dogaru (unica femeie autoare de snoave şi povestiri) şi de av. A. Bălan. În această gazetă debutează, în 1936, cunoscutul scriitor Ilie Ienea.

Dintre editorii, redactorii şi colaboratorii publicaţiilor săteşti, din rândul condeierilor ţărani, puţini au ajuns scriitori în înţelesul major al cuvântului, autori de carte de valoare artistică, pătrunsă în Panteonul cultural. Aceştia sunt: Paul Târbăţiu, Ion Frumosu şi Iosif Chirilă. Ceilalţi nu au ajuns scriitori dar, prin pana lor, au contribuit la păstrarea şi evoluţia limbii române, la formarea gustului pentru lectură în rândul consătenilor lor, la conservarea datinilor, obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti patriarhale.

*

Promisesem cuvinte în „detalii” despre gazeta „Grănicerul”. Ea a apărut la Mehadia, deoarece şi la Mehadia, zona graniţei imperiale de odinioară, erau semănate şi evoluate condiţii similare altor localităţi din fostul Regiment de Graniţă.

Primul număr al „Grănicerului” vede lumina tiparului în chip de „probă”, de testare a apetitului spre lectură a locuitorului din zona Mehadiei, aşadar apare la finele anului 1932, iar numărul 1 va apare în aprilie  1933, înainte de Sf. Paşte. Proprietar şi redactor responsabil Ion Marghetici, fost ofiţer în armata imperială, prizonier în Siberia, de unde s-a înapoiat cu soţia Ada, siberiană, intelectuală, care în perioada interbelică va fi un catalizator spiritual în Mehadia. În 1937, Ion Marghetici se mută cu soţia şi cu cei doi copii în Timişoara; „Grănicerul” va continua să apară în Timişoara, până la izbucnirea războiului antisovietic.

Între colaboratorii gazetei Grănicerul se reţine numele învăţătorului Nicolae Roşeţ, băştinaş din Valea Bolvaşniţa, învăţător în comuna Iablaniţa.

Astăzi, la Mehadia se editează „Vestea”, fondatori Iancu Panduru şi N.D.P.; „Vestea” şi-a propus şi a reuşit să fie o publicaţie de ţinută urbană, apreciată în ţară şi în străinătate, iar meritul ei incontestabil este acela că a descoperit, lansat şi format un ziarist profesionist în postura redactorului Costel Vlaicu, membru în U.Z.P.

Bibliografie:

1. Dr. Nicolae Ilieşu: „Timişoara – monografie istorică”, f.a., Ed. Institutului de Arte Grafice, Timişoara.

2. Vasile V. Munteanu: „Contribuţii la istoria Banatului”, Ed. Mitropoliei, Timişoara, 1990.

3. Iosif Stănilă: ,,Iliada – Monografie”, manuscris olograf.

4. Vasile Vărădean: „Cântecul la el acasă” – Ed. Mitropoliei, Timişoara, 1985.

5. Virgil Birou: „Oameni şi locuri din Caraş”, Ed. Arta Banatului, 1940, Timişoara.

6. Lucian Predescu: Dicţionarul “Cugetarea”, Bucureşti, 1939/1940.

7. Ion Băcilă: „Monografia Mehadiei”, Ed. Marineasa, Timişoara, 1997.

8. N.D.P.: „Lumina de la Vărădia”, Ed. Gordian, Timişoara, 2008.

9. “Foaia Diecezană”, Caransebeş, 1886 – 1920.