~Prof.dr.Iulian Lalescu:,,Un veac de cultură şi tradiţie ortodoxă la Mehadia”(II)

(urmare din numărul trecut)

Aşa a venit Şaguna pe scaunul episcopal al Transilvaniei, după ce doi ani (1846-1848) păstorise pe scaunul incert de vicar-arhimandrit. Până la 1761 Ortodoxia transilvăneană n-a avut ierarhie. Sub presiune şi mimând anumite măsuri mai luminate din partea „împărăţiei” vieneze, românilor li se permite după 60 de ani să aibă din nou un episcop ortodox. Li se dă însă unul sârb, ai cărui trei urmaşi până la 1810, deci pe o perioadă de ceva mai mult de jumătate de secol (1761-1810), vor fi toţi sârbi, până la Vasile Moga care va fi aproape 40 de ani (1810-1846) timorat, înfricoşat, obligat să trăiască sub ameninţarea unui „decalog” umilitor, care i s-a cerut în scris, adică unor condiţii drastice de exercitare a misiunii lui pastorale între tot felul de îngrădiri, dezonorante în primul rând pentru cei care le-au emis. Sunt aşa de multe umilinţele la care au fost supuşi românii ortodocşi, încât catalogul lor devine obositor şi încărcat până la neverosimilitate.

I se încredinţează Petiţiunea naţională ca s-o înmâneze împăratului de la Viena, Francisc Iosif. În 16/28 decembrie 1848, organizează o nouă Adunare la Sibiu. Se întocmeşte o nouă Petiţiune şi tot el este însărcinat s-o ducă împăratului, ceea ce şi face. Era o vreme de redeşteptare naţională şi Şaguna devine dintr-o dată conducătorul ei. Peste câteva luni conduce o nouă delegaţie Ia Viena. Prezintă Memoriul naţiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, un document politic de mare importanţă, mai ales pentru că în el se afirmă ideea unităţii românilor din Imperiul habsburgic. ªaguna se implică tot mai mult în destinul Transilvaniei şi în afirmarea drepturilor românilor. De aceea, Eminescu va observa că „ªaguna a fost om politic din creştet până-n tălpi”.

La 12 martie 1850, ªaguna organizează la Sibiu Congresul bisericesc al Transilvaniei. Din acest Congres a făcut parte şi Avram Iancu. La 27 august 1850, se deschide la Sibiu Tipografia eparhială întemeiată pe banii lui Şaguna. Aici se tipăresc abecedare, cărţi de istorioare biblice şi manuale de teologie. În acelaşi an, 1850, a primit titlul de baron. Inaugurarea tipografiei lui Şaguna, la Sibiu venea numai la zece ani după cea inaugurată de M. Kogălniceanu la Iaşi. Aceşti zece ani diferenţă sunt însă aproape de neglijat dacă avem în vedere condiţiile în care cei doi au pus bazele unei instituţii de mare importanţă pentru dezvoltarea culturală, Moldova era liberă, Transilvania era din nou sub opresiune, după slabele rezultate ale Revoluţiei de la 1848.

E trist să ne aducem aminte că ierarhia sârbă din Banat a afurisit pe cei ce vor cumpăra cărţi editate la Sibiu, iar tipografia Seminarului unit de la Blaj s-a plâns în scris ministrului Thun că Şaguna a încălcat privilegiul pe care numai uniţii îl aveau de a edita cărţi bisericeşti în limba română! Mai aproape de Şaguna a fost sasul Iacob Rannicher care la 1855 aprecia ca ªaguna „a lovit la stâncă şi a deschis pe seama poporului său izvorul culturii intelectuale” (cf. ex. Justin Tambozi: Andrei ªaguna şi lumina tiparului, în rev. Contact internaţional, Iaşi, voi. 9,1993, p. 9).

Câteva elemente din biografia lui ªaguna ar fi necesare înainte de trecerea la inventarierea faptelor lui mari, care îl ţin astăzi treaz în conştiinţa românilor.

S-a născut la 1 ianuarie 1809, la Miskolc în nordul Ungariei, din părinţi aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole, în Balcani, unde au trăit până la finele secolului al XVIII-lea. În 1814 Naum ªaguna, tatăl lui Andrei Şaguna, trece la catolicism. În 1816 copilul Anastasie (viitorul Andrei) începe şcoala de la Miskolc. În 1826 termină gimnaziul catolic la călugării pianişti din Pesta. La 29 decembrie 1826 trece la Ortodoxie printr-o declaraţie scrisă în limba latină, din convingere şi pentru că aceasta a fost religia strămoşilor săi. A fost un act de curaj şi de demnitate, deşi aproape se autoexcludea din societatea în care trăia şi care era exclusiv catolică şi protestantă.

Între 1826-1829, urmează filosofia şi dreptul la Buda şi le termină. În 1829, pleacă la Vârşeţ şi se înscrie la teologie. La 1 noiembrie 1833, intră în monahism şi îşi schimbă numele în Andrei, probabil nu fără a dori să se lege de apostolul care sta la începutul creştinării românilor, Andrei. Între 1834-1838, trece prin toate treptele ierarhice până la preot şi cele onorifice până la protosinghel. În 1842, este făcut arhimandrit la mănăstirea Hopova. În 1845, este stareţ al mănăstirii Covil, în eparhia Neoplantei din Serbia. La 15/27 iunie 1846, este trimis vicar general la Sibiu, în locul episcopului Vasile Moga, mort la 1 octombrie 1845. Avea rangul de arhimandrit, nu de episcop.

La 18/30 aprilie 1848, este hirotonit la Carloviţ ca episcop al Transilvaniei. Cu prilejul hirotoniei a rostit cuvintele ramase memorabile: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez”. E o declaraţie-program. Ea dovedeşte că ştia unde merge şi ce avea de făcut. Nu era un simplu plasament al unui oarecare aromân, poate incomod pentru sârbi şi pe care aceştia au voit a-l trimite cât mai departe, sau poate să fi gândit că trimit aici un om format si promovat de ei, prin care să se revină în Transilvania la situaţia de dinainte de Vasile Moga, cu episcopi sârbi la Sibiu.

La 1 ianuarie 1853 se întemeiază Telegraful Român, singurul ziar din spaţiul românesc cu apariţie neîntreruptă până astăzi. În anul 1853, Şaguna reorganizează învăţământul teologic din Sibiu sub forma unui Institut de teologie şi pedagogie cu durata de 3 ani, care se va numi Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, organizează peste 800 de şcoli primare confesionale. Din îndemnul lui ªaguna se tipăresc 25 de manuale şcolare. Sub îndrumarea sa s-au întemeiat liceele ortodoxe din Braşov şi Brad. În anul 1857, începe strângerea fondurilor pentru o nouă catedrală în Sibiu. Împăratul contribuie cu 1000 de galbeni, iar ªaguna cu 24 000 de florini.

În 1858 Şaguna publică Biblia, a cincea după Biblia de la Bucureşti (1688), a lui Ioan Bob (1795), a lui Gavrill Banulescu-Bodoni de la Petersburg (1819) şi cea de la Buzău (1854), a lui Filotei. ªaguna face îndreptări de limbă şi îi scrie prefaţa. El se declară de acord cu teoria circulaţiei cuvintelor, în sensul că „acea limbă este bună, care e înţeleasă de toţi românii de pretutindeni”. Limba Bibliei trebuie să fie vorbită de popor, să exprime „chipul cugetării poporului”. Nu cade în plasa exagerărilor latinizanţilor, dovedind un bun simţ literar şi filologic mult mai corect şi mai firesc decât al filologilor profesionişti care voiau să creeze o limbă artificială, mai aproape de ceea ce vor fi propunerile espirantiştilor, decât de bunul simţ al poporului.