Ioan Ciama:,,Boala şi moartea lui Eminescu, între mit şi realitate”

Boala şi moartea Românului Absolut, cum îl numeşte Tuţea pe Eminescu a suscitat (şi mai suscită încă) numeroase controverse.

Fără a avea pretenţia deţinerii adevărului, în exclusivitate, autorul acestor rânduri, îmbracă, pe baza unor fapte, evenimente, întâmplări, despre care avem certitudinea că s-au produs, să facă unele raţionamente silogistice în legătură cu boala şi moartea poetului naţional.

Pentru aceasta, considerăm că este necesar să răspundem, pe bază de probe indubitabile, la câteva întrebări şi anume:

1. Cine (şi de ce) avea interesul ca Eminescu să fie lichidat social şi fizic?

2. Care a fost adevărata boală de care a suferit poetul?

3. Ce informaţii certe avem, privitoare la împrejurările morţii sale?

În calitate de redactor – şef la oficiosul partidului conservator – TIMPUL – Eminescu îşi asumă, ca o profesiune de credinţă, lupta pentru libertatea şi demnitatea Tării şi Neamului, intrând în contradicţie (şi chiar în duşmănii ireductibile), atât cu liberalii, cât şi cu proprii săi şefi din partidul Conservator, pentru politica lor de cedare a intereselor naţionale în faţa puterilor străine, a capitalului internaţional şi a francmasoneriei, conduse de evrei.

El se opune modificării Constituţiei (1878) şi acordării cetăţeniei (în bloc) evreilor, propunere susţinută de chiar şeful conservatorilor – P. Carp, cât şi proiectului de program lansat de vicepreşedintele aceluiaşi partid, T. Maiorescu (1880), care pleda pentru subordonarea intereselor României imperiului Austro-ungar, sacrificând pe românii ardeleni.

De reţinut că, întreaga conducere a partidului Conservator, cât şi majoritatea junimiştilor erau francmasoni (chiar dacă, formal, se declarau naţionalişti români) şi militau pentru o politică de cedări în faţa pretenţiilor iudeo-masonice, de împământenire a evreilor, încercând să-l tempereze pe Eminescu, a cărui atitudine de stâncă nu lăsa loc la nici un. compromis.

Atunci când P. Carp (în calitate de ambasador al României la Viena) îi scrie lui Maiorescu să-l mai potolească pe Eminescu, poetul răspunde scârbit: „Suntem noi bărbaţi, sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă, să ne schimbăm opiniile ca pe cămăşi şi partidul – ca cizmele?”

Aceluiaşi P. Carp, care cerea ca “…să jertfim arcele din drepturile noastre suverane, ca să obţinem protecţiunea Europei întregi”, Eminescu îi ripostează: “…este guvernul atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumă­tate de milion de vagabonzi (aluzie la evrei) teritoriul României devine sacrosant şi, dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de badea Toader, se va putea menţine unul trădat din capul locului de Iţic şi de Leiba ?”

După înfiinţarea societăţii “Carpaţii” (1882), care milita pe faţă pentru alipirea Ardealului la patria – mamă – România şi a altor societăţi cu caracter naţional: la Cernăuţi, Viena şi Budapesta, cu care Eminescu avea strânse legături, el devine un lider primejdios în ochii serviciilor de informaţii ale Rusiei ţariste şi Austro-ungare care, împreună cu unele elemente trădătoare interne (francmasonii) pun la cale lichidarea sa, socială şi fizică.

În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui Maiorescu (falsul protector al poetului) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului fanariot Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită.

Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu) Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece:

a) Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte – pe ce criteriu ? – o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu;

b) Biletul scris de soţia lui Slavici (sau de Slavici, după alte surse), ajunge la Maiorescu după plecarea acestuia la dr. Suţu, pentru a conveni internarea;

c) pretinsele ameninţări cu revolverul la adresa regelui, făcute de poet la cofetăria Capşa, au fost fabricate târziu, de presa evreiască şi puse pe seama masonului Cr. Ventura, după moartea acestuia, spre a nu mai putea fi verificate (Ziarul Adevărul din anul 1911)

d) Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului, contrar prevederilor Dec. 1012, art. 8;

e) Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical în care urma să scrie cauza admiterii (contrar prevederilor aceluiaşi Dec. 1012, art. 16);

f) Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu.

Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa.

Falsul diagnostic, de alcoolism şi sifilis, permite aplicarea tratamentului cu mercur (element chimic foarte toxic, care poate provoca chiar moartea). Lui Eminescu i se aplică „douăzeci de fracţiuni a câte patru grame de mercur, când şi o jumătate de gram poate avea efecte dăunătoare” ( dr. O. Vuia). Urmare acestui tratament, poetul suferă o paralizie parţială.

Peste câteva luni, în. toamna anului 1883, Eminescu este îndepărtat din ţară, fiind trimis ilegal la Viena, însoţit de gardieni. La plecare, în Gara de Nord, unde este prezent şi Maiorescu, poetul îi strigă: “Dr. Mayer, marele moment, o conspiraţie”, aluzie evidentă la legătura lui Maiorescu cu ambasadorul austriac la Bucureşti..

De la Viena este plimbat prin Italia, cu un supraveghetor după el care, în loc să pună pe hârtie comportamentul poetului, va spune, motivându-şi reţinerea: „Europa braucht ruhe” (“Europa are nevoie de linişte”).

Deci, Eminescu reprezintă o problemă externă, este periculos pentru Europa marelui capital evreiesc, pentru iudeomasonerie.

Pe 7 aprilie 1884, ajunge în ţară, la Iaşi, fiind considerat refăcut fizic şi psihic.

La finele anului 1888, revine în capitală şi este angajat ca redactor la un important ziar politic. Dar…. stupoare După doar trei luni (febr. 1889) este ridicat din ordinul poliţiei capitalei, dus la acelaşi spital, evreiesc, “Caritatea” şi internat.

La conducerea ţării, în, acel moment, se află masonii, cu concursul cărora a fost internat şi în 1883; Dr. T. Rosetti (prim ministru) şi avocat T. Maiorescu (ministru al cultelor), ambii membri marcanţi ai lojii Steaua României. În spital, i se administrează, din nou, injecţii cu mercur, contra sifilisului, boală niciodată dovedită, ba chiar infirmată după moarte, când este autopsiat.

Că poetul nu este bolnav de sifilis, ne-o spune chiar unul din medicii săi curanţi – dr. N. Tomescu (aflat, totuşi, în echipa conspiratorilor); “Articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi, aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa, până în ultimele zile ale vieţii sale”, oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare”.

Ipoteza morţii, ca urmare a unei pietricele, scăpate din praştia cu care se juca un nebun – Petre Poenaru – în curtea spitalului, care l-a izbit pe Eminescu în frunte, este infirmată de-o altă persoană din interiorul spitalului – dr. Vineş, care l-a îngrijit pe poet în perioada martie – iunie 1889, descrisă în amintirile sale, în anul 1931: “Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat, care-i pricinuise o simplă zgârâietură”. Era o tăietură a pielii capului de 2 cm lungime”, ne spune dr. Tomescu, “care s-a infectat datorită desfacerii pansamentului şi a folosirii mâinilor murdare de către pacient, provocându-i un erizipel. Bine îngrijit, erizipelul a dispărut complet”.

Misterul morţii, postului este dezlegat de fostul său frizer, D. Cosmănescu, după aproape 40 de ani (1925), care l-a însoţit la plimbare, prin curtea spitalului “Caritatea”, în chiar ziua morţii sale.

“După internarea la Şuţu, ne spune Dumitru Cosmănescu, mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo. Într-o zi (15 iunie, n.n.), cam pe la ora 3 după amiază, frizerul a venit să-l servească. În jurul orei 4 (d. m.) fiind cald în camera unde stătea, Eminescu îi propune frizerului să facă împreună o plimbare prin grădină. “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm, şi să te învăţ să cânţi “Deşteaptă-te, Române!” Cum mergeau împreună şi cântau, vine, pe la spate, un bolnav şi-l loveşte pe Eminescu cu o cărămidă în cap. Lovit după ureche, poetul cade jos, cu sângele şiroind pe haine şi-i spune frizerului: “Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât! Au venit doctorii, cu Şuţu în frunte şi ne-au spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar, după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise…”

Aşa a murit cel mai mare poet al românilor, ucis de un dement, datorită unei regretabile (ori intenţionate) lipse de supraveghere a administraţiei spitalului.

La autopsiere nu se constată nimic important ca indicii de boală, iar dr. Tomescu concluzionează: “Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale. intelectuale “.

Iar tratamentul cu mercur şi morfină, la care a fost supus, internările forţate în ospiciu, încercările de a-l considera nebun când nu era, eliminarea sa din societate, sunt crime comise, ai căror autori, morali şi materiali, au rămas nepedepsiţi până astăzi…

26 mai 2009

IOAN CIAMA, Timişoara

Note: – C.D. Niculae – Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii, pag. 20 – 54.

– Revista Naţiunea, nr. 420, 422 /2007.

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: