Cezarina Adamescu:,,Picături de cleştar”

Constantin Vlaicu, Florilegiul gândirii, în volumul „Îndreptar de terapie divină”, Editura Sinteze, Galaţi, 2009

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei. Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Constantin Vlaicu este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şi uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul, naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate: să trezească o stare de spirit. Într-o virtuală arcă a lui Noe, Constantin Vlaicu ar îngrămădi câte un pic din înţelepciunea lumii, o educaţie sănătoasă, o morală fără cusur, filonul estetic din fibrele intime ale omului, precum şi categoriile morale: binele, adevărul, cinstea, corectitudinea şi, nu în ultimă instanţă, iubirea.

Constantin Vlaicu este un privilegiat. El ştie că nu e niciodată singur, că undeva, îl veghează prietenul său, îngerul din singurătate, însoţitorul, bodyguardul, veghetorul, sfătuitorul, vestitorul, împărţitorul de haruri de la Duhul Sfânt, cel care-i răspunde la întrebările nepuse, sau tace exact atunci când trebuie, ceea ce e o adevărată artă.

Colocviile sale cu acest înger sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sine, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică.

Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără a bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute, la orice colţ

E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize.

Şi acest lucru ni-l evidenţiază Constantin Vlaicu în suita de gânduri aforistice la care facem referinţă, dar nu numai aici, ci în orice împrejurare a vieţii, prin natura sa intimă de om al muntelui.

Atent la învăţăturile firii, fără ascunzişuri, cu sufletul aşezat frumos pe o tavă de aur, acoperită cu brocaturi scumpe, Constantin Vlaicu te invită să guşti şi să te desfătezi din bucuria noului veşnic, izvorâtă din tainiţele proprii, din atât de complicata natură umană, să te străduieşti să o înţelegi, să o accepţi, să o aduci fără să pară că o faci dinadins, să o ridici la demnitatea de fiinţă cugetătoare, diferenţiată de celelalte făpturi exact prin această capacitate de gândire. Iar o artă desăvârşită pe care autorul de faţă o practică în felul său discret şi hotărât, profetic şi cât se poate de realist.

De asemenea, o pleiadă de gânditori clasici ai culturii române moderne printre care Blaga, Nicolae Titulescu, Titu Maiorescu, Constantin Noica, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, spirite novatoare, cu largi deschideri spre orizonturile cunoaşterii, au lăsat omenirii seminţe de cuget în câmpul nesfârşit al literaturii.

Aproape nu e scriitor ori cărturar să nu fi fost atins de filonul de gând, fie istoric, filozofic, liric, acesta făcând parte din permanenţa spiritualităţii omeneşti.

De o densitate maximă, cu o exprimare lapidară şi de o savoare pe măsură, aforismul s-a bucurat de adepţi din totdeauna şi de pretutindeni.

În virtutea preferinţei pentru această specie literară, agreabilă, educativă sunt şi ecourile de gând picurat în inimi flămânde de către Constantin Vlaicu.

Teme majore din zona categoriilor filozofice şi a moralului, precum: Adevărul, aproapele, sacrificiul, Omul, ascultarea, Binele, Lumina, cunoaşterea, Timpul, Dreptatea, Materia, nimicul, durerea, ignoranţa, destinul, dragostea, prostia, fericirea, demnitatea, gândirea, inima, singurătatea, răul, dorul, memoria, inspiraţia, înţelepciunea, raţiunea, moartea, se regăsesc cu precădere în Florilegiul gândirii sale.

Vremurile ce le trăim nu preţuiesc fapta bună; de multe ori ea chiar îţi aduce neplăceri, şi cred că Dumnezeu este Singurul ce o mai poate judeca şi preţui; am devenit extrem de insensibili iar cei ce acţionează cu sufletul, cei care cunosc valorile morale, şi acţionează la fel, sunt tot mai puţini.

Cezarina Adamescu,

Agero, 18 ianuarie 2010


%d blogeri au apreciat asta: