Iulian LALESCU:,,151 de ani de la Unirea Principatelor Române”

La 24 ianuarie se împlinesc 151 de ani de la Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească, eveniment de importanţă istorică pentru poporul român. Ea reprezintă actul de naştere al României moderne şi punerea temeliei statului naţional unitar român, desăvârşit în anul 1918.

Încercând să intram în miezul problemei, vom prezenta cele mai importante evenimente care au contribuit la înfăptuirea Unirii de la 24 ianuarie 1859.

După reprimarea revoluţiilor de la 1848 din spaţiul românesc, când speranţa Unirii se depărtase, pe neaşteptate, Ţarul Nicolae I ordonă trupelor ruseşti să ocupe Principatele Moldova şi Ţara Românească. Cei doi domni, Grigore Ghica şi Barbu Ştirbei, au plecat în exil în Austria, în locul lor instalându-se un guvern militar rusesc. Ocupaţia rusească a principalelor a adâncit criza internaţională, conducând la războiul din 1853 între Imperiul Rus şi cel Otoman, cu importante consecinţe pe plan european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa şi Anglia, care un an mai târziu au declarat război Rusiei.

Războiul Crimeii (1853-1856) se termină cu înfrângerea Rusiei. Victoria coaliţiei franco-anglo-turco-piemonteze aduce un nou raport de forţe în Europa, lipsind Rusia de mijloacele de intervenţie în Principate.

Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă de echilibru european. Puterile europene doreau să scoată navigaţia pe Dunăre de sub ameninţarea interceptărilor de către Rusia, stăpâna Deltei. În acelaşi timp, libertatea navigaţiei pe Dunăre şi crearea unei zone tampon durabile între Rusia şi Imperiul Otoman îndreptau interesele marilor puteri asupra statutului Principatelor.

Tratatul de Pace de la Paris (1856), care pune capăt războiului, în linii mari a stabilit în răsărit o ordine şi o limită. Dunărea a devenit fluviu european, iar Basarabia va aparţine statului care garanta libertatea pe Dunăre şi în acest scop a fost restituită Moldovei (numai partea de sud, respectiv judeţele Calmi, Ismail şi Bolgrad). Marea Neagră a devenit liberă. Delta Dunării şi Insula Şerpilor au fost atribuite Imperiului Otoman. În felul acesta, Rusia era îndepărtată de la gurile Dunării. Principatele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc, rămânând sub suzeranitatea Porţii şi sub regimul de garanţie colectivă a celor şapte puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia şi Sardinia. Niciuna dintre puterile garante nu aveau dreptul de a interveni cu forţa armată în Principate, decât în urma unui acord general între ele. Hotărât, Poarta Otomană trebuia să se îngrijească de convocarea în cele două Principate a unor adunări ad-hoc, care sa exprime voinţa românilor în chestiunea unirii.

Tot la Congres s-a stabilit întrunirea unei comisii alcătuite din reprezentanţii celor şapte Mari Puteri pentru a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri care priveau reorganizarea lor. Lucrările adunărilor ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească, deschise în septembrie 1857, au votat rezoluţii asemănătoare, care exprimau unanim voinţa de unire a celor două Principate. Celelalte dorinţe erau neutralitatea, autonomia, prinţ străin provenind dintr-o familie europeană.

Cererile celor două adunări, cuprinse într-un raport al comisarilor puterilor europene, au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante întrunite la Conferinţa de la Paris (1858). Înţelegerile asupra celor convenite au fost incluse într-o Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare internă a principatelor.

Dorinţele divanurilor ad-hoc au fost numai parţial satisfăcute. Turcia, Austria şi Anglia erau împotriva constituirii unui stat român. Istambulul şi Londra, interesate de păstrarea integrităţii Imperiului Otoman, îl considerau un pas al moldo-muntenilor spre independenţă, iar Viena se temea de faptul că principatele întărite îşi vor extinde autoritatea asupra Transilvaniei, obsesie de care n-au scăpat la 1 decembrie 1918.

În consecinţă, prin convenţia de la Paris, deşi s-au făcut paşi importanţi în vederea unirii, s-a hotărât ca Principatele să aibă fiecare domni, adunări şi guverne separate şi să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, dar să rămână entităţi politice separate.

Comune urmau să fie Comisia Centrală şi înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele mai înalte foruri legislative şi juridice, ambele cu reşedinţa la Focşani. Fără să ţină seama de dorinţele formulate în Rezoluţiile adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată.

Opoziţiei Marilor Puteri europene românii din Principate i-au răspuns cu un act de mare abilitate politică şi iscusinţă diplomatică.

Întrucât Convenţia de la Paris nu interzicea explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate, românii au acoperit această omisiune prin interpretarea favorabilă, proprie şi legală în acelaşi timp: domn în fiecare principat, dar aceeaşi persoană. Aşa are loc dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie în Moldova şi în 24 ianuarie în Ţara Românească.

Marile Puteri s-au adunat la Paris pentru a analiza noua întorsătură a evenimentelor. Deşi Austria şi Turcia au ridicat obiecţii, Marile Puteri, în ansamblu, nu erau dispuse sa redeschidă „chestiunea româneasca” şi, la 26 august/7 septembrie 1859 au votat pentru acceptarea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza.

După negocierile purtate cu Turcia, recunoaşterea oficială a Unirii de către Marile Puteri avea să vină, în curând, la Conferinţa de la Constantinopol, unde sultanul a fost convins să dea firman (decret) în acest sens, la 22 noiembrie/4 decembrie 1861. Alexandru Ioan Cuza a acţionat rapid pentru a profita de momentul favorabil, proclamând la 11/23 decembrie 1862 unirea şi naşterea naţiunii române.

Se formează un guvern sub preşedinţia lui Barbu Catargiu, cu o singură capitală, Bucureşti, parlamentul, iarăşi unul singur, îşi deschide şedinţa în 24 ianuarie 1862, pe actele oficiale începe să se scrie „România”, în loc de „Principatele Unite”. Unirea este acum completă şi va rămâne definitivă.

Prof. dr. IULIAN LALESCU