Moshe Carmilly-Weinberger:,,HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?!”(partea a II-a)

Mărturisirile semnate de rabinul Moshe Carmilly Weinberger se publică gândind la blănarul Vasile Cristea, ardelean şi bun român (azi decedat, fost locuitor al oraşului Timişoara), care soldat fiind, la sugestia mareşalului Ion Antonescu, ca soldaţii să realizeze căsătorii fictive cu tinere evreice pentru a le salva de persecuţia hitleristă, el, nea Vasile, s-a căsătorit de-adevăratelea cu o evreică din Ardeal, cu care a făcut doi băieţi.

În 1948, Vasile Cristea plecase prin ţară după materie primă (avea atelierul său de blănărie, în Timişoara pe Strada Reşiţa), în acest timp soţia cu cei doi copii au plecat definitiv în Israel. Fusese trădat în sentimentele lui.

Copiii se vor realiza, unul va ajunge medic în America, altul om de afaceri în Germania. Îi va vizita din doi în doi ani, cu sprijinul semnatarului acestor rânduri. La moartea sa, copiii vor trimite condoleanţe şi nimic mai mult, celei de-a doua soţii, muncitoare blănară, fosta sa angajată.

Asemenea lui nea Vasile Cristea a procedat şi scriitorul Ion Stoia-Udrea, băştinaş din Greoni. Şi soţia acestuia cu un copil, în vreme ce el fusese arestat (motive politice) în acelaşi an 1948, soţia sa, cu pruncul, a emigrat în Israel. Fiul său va ajunge ofiţer superior în marina israelită şi, deşi avea posibilităţi, nu a venit la moartea lui uica Ion, la Greoni, nici măcar scrisoare de condoleanţe nu trimisese. Ce urâtă e, uneori, bestia de viaţă.      (NDP).

Dr. Ernest Marton şi cu mine am convenit cu Emil Haţieganu ca doi-trei dintre conducătorii evreilor din Transilvania de Nord să treacă în România pentru a lărgi căile de trecere peste graniţă, de pe o parte, pe de alta pentru a obţine din partea factorilor oficiali din România un statut de siguranţă pentru refugiaţii evrei.

Guvernul român se afla sub presiunea continuă a germanilor, care erau informaţi despre fuga evreilor din Ungaria în România, Consiliul Germaniei de la Cluj informa conştiincios ambasada Germaniei de la Bucureşti despre amploarea trecerii graniţei de către evrei în România. Ion Antonescu a şi trebuit să publice, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii care treceau clandestin graniţa erau condamnaţi la moarte, ca şi cei care le ofereau adăpost. Frontierele României urmau să fie păzite şi de către soldaţi germani. În legătură cu acest decret trebuie însă să menţionez că nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasă a frontierei României în perioada mai-septembrie 1944.

Fiindcă evenimentele acelor vremuri nu sunt cunoscute de către istoricii din România, cum nu este cunoscută nici amploarea operaţiunii despre care vă vorbesc, datorită căreia s-au salvat de la deportare şi moarte mii şi mii de evrei, vă cer permisiunea să mai fac câteva precizări.

Încă la începutul lunii aprilie, în 1944, am propus conducerii Judenratului din Cluj trimiterea unui comitet de acţiune în România., compus din trei persoane. Emil Haţieganu a considerat utilă această propunere, informând la rândul său şi autorităţile din România despre misiunea acestui comitet. Proiectul a fost însă părăsit de către Judenrat din cauza riscurilor la care se expuneau cei ce urmau să treacă graniţa, între timp a trebuit să atrag atenţia lui Raoul Şorban asupra pericolului de a mă vizita, fiindcă eram sever supravegheat de autorităţile naziste şi maghiare.

Abia în ultimul moment, Judenratul a ajuns la concluzia, care coincidea şi cu opinia lui Emil Haţieganu, că proiectul trebuie totuşi realizat, în interesul refugiaţilor. A fost trimis nu un comitet ci o singură persoană în România. Cel desemnat am fost eu.

Raoul Şorban a părăsit Clujul, la data de 13 mai 1944, iar eu am pornit peste frontieră, pe un drum periculos, a doua zi, la 2 mai. Am pornit nu fără frica, dar decis să risc de a mă folosi de o cale, care a fost folosită, la îndemnul meu. de sute de alţi evrei. Am ajuns la Aiton, de acolo lIa Turda, iar peste câteva zile călătoream spre Bucureşti cu documente false: al meu era întocmit pe numele Akos Szabadosi, iar al soţiei mele pe numele de Borbala Deak. „Călătoria” aceasta am descris-o într-un articol intitulat „întrecerea cu moartea”.

Aici aş vrea să amintesc de un grup de evrei curajoşi din Turda, între ei în mod deosebit să-l numesc pe Aryeh Eldar (Hirsch), care şi-au pus viaţa în pericol pentru a-i ajuta pe cei peste 12.200 de refugiaţi veniţi din Ungaria la Turda, pe care i-au găzduit, cărora le-au procurat acte false, hrană, bani de călătorie de la Turda la Bucureşti.

Toate acestea au fost făcute cu ştirea şi cu asentimentul autorităţilor române de la Turda.

După ce am sosit la Bucureşti, am fost ajutat din nou de Raoul Şorban, întrucât el s-a alăturat acţiunii de salvare a evreilor condusă de A. L. Zissu. şeful mişcării sioniste din România.

Prin mijlocirea lui Raoul Şorban am intrat în legătură cu Iuliu Maniu.

Au trecut de atunci peste 40 de ani. Dar în toţi aceşti ani nu am uitat cum a apreciat Maniu nefasta utilizare a agresivităţii naţionalismului de stat din Ungaria împotriva minorităţilor.

Cele ce au urmat acestei întâlniri aparţine tot istoriei acelor vremuri, fiindcă prin intermediul lui Maniu şi al lui Vasile Stoica s-a realizat o înţelegere între Zissu, Dr. Ernest Marton şi Mihai Antonescu cu mai multe rezultate decisive în favoarea refugiaţilor evrei din România, din care voi aminti:

– că ei au primit documente de identitate pe timpul şederii în România;

– şi au mai primit documente oficiale de călătorie pentru a putea pleca în Palestina.

Eu însumi am plecat spre Turcia, în iulie 1944, cu un asemenea document, din portul Constanţa.

De la Iuliu Maniu am mai obţinut şi 1.300 de legitimaţii în alb ale partidului naţional-ţărănesc pentru a servi ca documente de identitate evreilor ce urmau să mai treacă din Ungaria în România.

Am cerut şi sfaturi de la Maniu. Cândl-am întrebat cu ce am meritat bunăvoinţa sa, mi-a răspuns: „Te rog să spui peste tot că şi românii sunt, ca edificatori de ţară, ca oricare alţii”. Am si onorat această dorinţă; ultima dată în 1986, la World Ccmgress of Jewish.

Raoul Şorban, gata să facă orice sacrificiu, a luat formularele pe care le-am primit de la Iuliu Maniu şi a trecut clandestin graniţa în Ungaria, la Cluj, ca să le împartă evreilor ce urmau să vină în România. Dar la Cluj nu a mai găsit evrei. Maghiarii au golit ghetoul din Cluj în numai 6 săptămâni. Cu această ştire cumplită a revenit Raoul Şorban la Bucureşti… Am întârziat de data aceasta.

La Bucureşti am văzut apoi munca supraumană a conducătorilor evreimii în relaţiile lor cu autorităţile româneşti, dar în special cu Mihai Antonescu. Am întâlnit sute de refugiaţi evrei în birourile si în curtea Organizaţiunii Române de Turism, cu sediul în Calea Văcăreşti nr. 14. Am văzut şi lupta de a primi un loc pe o şalupă construită pentru transport de cărbune, ce urma să plece, pe mare, în Palestina. Toate acestea s-au putut întâmpla în lunile mai-iunie din anul 1944, în timp ce submarine germane erau amarate în portul Constanţa!

În capitala României, am circulat liber, nestingherit de nimeni. Fără frică am frecventat. însoţit de Filderman. birourile Crucii Roşii. Puteam să mă întâlnesc cu A.L. Zissu, A. Iancu, M. Benvenisti, cu Şef Rabinul Alexandru Safran, care ziua şi noaptea osteneau în interesul refugiaţilor evrei şi al plecării lor în Palestina. Ştiam că munca lor nu e fără pericole, că în ianuarie 1944 conducătorii tineretului sionist au fost arestaţi, că însuşi Zissu a fost internat pentru câteva săptămâni la Târgu-Jiu. La începutul anului 1942 a participat la două şedinţe guvernamentale, sub preşedinţia lui Mihai Antonescu şi a putut trata oficial, ca delegat în România al lui Jewish Agency, în interesul emigraţiei evreieşti.

În iunie 1944, Mihai Antonescu îi adresează o scrisoare lui Zissu, prin care se acordă permisiunea oficială pentru înfiinţarea Biroului Orat, sub conducerea lui Zissu şi se aprobă ca patru vase, sub pavilion străin, să plece din portul Constanţa având la bord refugiaţi, cu condiţia ca şi copiii orfani din Transilvania să fie duşi în Palestina, iar în cazul când ar mai fi rămas locuri, să plece şi evreii din România, dacă vor să emigreze. Zissu a reuşit să obţină, prin urmare, pe seama refugiaţilor evrei, nu numai azil politic, ci şi posibilitatea de a emigra, de a călători mai departe spre Palestina.

Ungaria a asasinat 80 la sută din evreii săi, pe care i-a trimis în camerele de gazare de la Auschwitz – Maidanek, în timp ce România a vrut să salveze ceea ce se mai putea salva şi a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau in pericolul de a se îneca.

Hitler a pierdut războiul; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea şi-a pierdut umanitatea, la fel şi iubirea creştinească a aproapelui.

Poporul român s-a străduit în schimb să-şi salveze credinţa în omenie.

Iar noi – evreii – îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta.

New York, în luna mai 1988

Moshe Carmilly-Weinberger

–           sfârşit –

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: