Dan Floriţa-Seracin:,,CORIOLAN BREDICEANU – un campion al luptei pentru libertate naţională”

„Pe mine Dumnezeu m-a făcut român”

(C. Brediceanu)

Coriolan Brediceanu s-a născut la 23 dec. 1949 în casa „maistorului” săpunar Vasile Brediceanu din Lugoj, adevărat centru spiritual al Banatului acelor timpuri. A crescut într-un mediu favorabil devenirii sale intelectuale, mai ales după ce, în 1862, Emanoil Gojdu a fost instalat comite suprem al comitatului Caras, cu reşedinţa la Lugoj. Acesta, cuvântează la 1910 Valeriu Branişte, „a căutat se creeze aici în Lugoj o clasă selectă de intelectuali români aleşi din toate părţile ţării ca aşezându-i în Caraş să se formeze aici […] o clasă puternică de intelectuali devotaţi neamului…” (Valeriu Branişte, Coriolan Brediceanu, discurs, Lugoj, 1911, p.10)

Pe când avea doar 12 ani, tânărul vlăstar al familiei Brediceanu participă la aşa-numita mişcare a „libriştilor”, care, în spiritul unor legi de conjunctură, militează în urbea de pe Timiş pentru introducerea limbii române ca limbă oficială în comitat.

Coriolan Brediceanu a urmat clasele primare la şcoala confesională ortodoxă română din oraşul natal, iar cursurile învăţământului secundar la Lugoj, Arad şi Beiuş, în acest din urmă oraş luându-şi bacalaureatul în anul 1867. Alege să studieze ştiinţele juridice la Academia de Drept din Pojon (Bratislava), prilej de a lua contact în acest mare centru cultural cu reprezentanţi ai diferitelor naţionalităţi din fosta monarhie habsburgică, dornice de emancipare de sub tirania stăpânirii bicefale. În anul 1872 se reîntoarce la Lugoj, oraş în care spiritul românesc pulsa cu vigoare, în calitate de candidat de avocat iniţial, luând contact cu marii oameni politici ai vremii, Al. Mocioni, V. Babeş, C. Rădulescu etc. În umbra lor s-a format ca viitor susţinător marcant la cauzei naţionale în confruntările acerbe cu oficialităţile statului maghiar.>>>>>>>>>

Maria Toma-DamŞa:,,“Lumina de la Vărădia”

Scriitorul bănăţean Nicolae Danciu-Petniceanu rămâne un credibil şi luminat patriot, nu numai în romanele şi estetica sa ci şi prin importanta carte dedicată inegalabilului om al luminilor, Paul Iorgovici (1764 – 1808) acest coautor al primului ziar din presa românească şi primul cercetător al lingvisticii Observaţii de limbă românească, tipărită la Buda, în 1799, în alfabet chirilic.

Scriitorul pătrunde pertinent în hăţişurile informaţiilor despre originea familiei marelui cărturar, cu rădăcini solide în neamul lui Brâncoveanu, trăitoare în Vărădia de Banat, din anul 1740. Pavel (Paul) Iorgovici este al doilea fiu al teologului Marcu Iorgovici-Brâncoveanu.

Vom urmări pe filologul Paul Iorgovici aşa cum ni-l prezintă autorul, din perspectiva ideilor şi soluţiilor privind gândirea lingvistică românească, al saltului asupra cercetării acesteia prin teorii lingvistice universal-valabile.

Toate ideile lingvistice ale lui Paul Iorgovici, formarea limbii literare comune tuturor românilor, teoria derivării, au fost valorificate de către filologii din Ţara Românească şi Moldova, făcându-l să se proiecteze în posteritate.

Autorul cărţii surprinde preocupările lingvistice ale lui Paul Iorgovici încă din tinereţe, când, în Jurnal, constată că „limba latină prezintă (…) unitate de spirit (…) şi o continuitate etnică”, exprimă „noţiuni şi idei de înaltă specialitate” şi că „limba română (…) îşi are (…) rădăcina în Dacia Felix”.

Paul Iorgovici avea idei comune cu Immanuel Kant privind egalitatea cetăţenilor, toleranţa religioasă, libertatea gândului, direcţia comună a limbii şi a culturii etc. încă din perioada studenţiei în filosofia dreptului sacru.>>>>>>>>>

Ion Ionescu:,,ILIA Cavaler de BLIDARIU”

Înainte de toate aş dori să reproduc descrierea localităţii Valea Bolvaşniţa făcută de Nicolae Iorga în Revista Fundaţiilor Regale, 1939, în urma vizitei făcute pe aceste meleaguri în vara anului 1939: Satele înşirate de-a lungul îngustei şosele româno-austriacă, cu acelea care se ascund peste bolovănişurile teribile, de unde unul din ele poartă chiar numele de Bolvaşniţa, prin fundul uneia din văile unde se trăieşte în parte după datine arhaice, şi apoi, partea care, la ieşirea din strâmtoarea pietrei şi din răcoarea lungilor păduri, se răsfaţă la soare, întinzând, lângă livezi de pruni sau şi de meri, câmpii de porumb, ba, ici şi colo şi de grâu, regiune întru totul asemenea cu acea plan a pe care o stăpâneşte Statul vecin, Serbia.

Căpitanul Ilia Blidariu, viitor cavaler, s-a născut în anul 1829 la Valea Bolvaşniţa. Primii ani de scoală îi face în satul natal şi la Mehadia, după care îi continuă la Caransebeş.

În anul 1847 a primit gradul de caporal în regimentul de graniţă Nr. 13 din Caransebeş. La 1 ianuarie 1849 obţine gradul de locotenent. În 1854 este transferat la regimentul de graniţă Nr.12 din actualul Banat sârbesc şi avansat la gradul de locotenent major. Tot aici în anul 1866 este avansat la gradul de căpitan.

În urma unor inundaţii, el organizează construirea unor diguri, care au salvat de la inundaţie mai multe localităţi din apropierea Petrovaradinului, obţinând distincţia ordinului Coroanei de Fier Clasa a III-a.

Faptele sale au fost răsplătite prin rangul de cavaler la 18 februarie 1872. Se pensionează pe caz de boala şi se stabileşte la Mehadia.>>>>>>>>

Sabin OPREANU

– Prof. Gruia Cinghiţă:,, Poetul”

O după-amiază liniştită a zilei de 9 iunie 2010. Brusc, Muntele îşi acoperă creştetul semeţ cu zăbranic de nori negri. Râul îşi opreşte, parcă nedumerit, murmurul undelor sale înspumate. O linişte nefirească învăluie întreaga natură. Doar vântul pleacă mai departe să spună tuturor îndurerata veste. Cel care cântase cu atâta gingăşie frumuseţea de dincolo de fire a naturii din acest mirific colţ de ţară, POETUL, a plecat prea devreme în Marea Călătorie.

Poetul şi prozatorul Sabin Opreanu s-a născut pe 16 martie 1946 în Băile Herculane, având însă puternice rădăcini dinspre partea mamei în Mehadia (era nepotul cunoscutului pictor-zugrav moş Nema).

A debutat în iarna lui 1965, pe când era elev la liceul din Mehadia, în reviste „Orizont” din Timişoara împreună cu Şerban Foarţă. Debutul editorial are loc relativ târziu, în 1977, cu volumul de versuri „Sunetul zăpezii”, după ce mai bine de un deceniu a fost o prezenţă constantă în paginile revistelor din vestul ţării. Cartea s-a bucurat de o unanimă apreciere, atât a criticii literare, cât şi a cititorilor: „Sabin Opreanu este un poet de o fermecătoare puritate, al cărui timbru liric are ceva din sunetul zăpezii, cum ne sugerează el însuşi în această carte a primei înfăţişări” (Anghel Dumbrăveanu).>>>>>>>>>

Gabriela Şerban:,,Presa din Bocşa în câteva cuvinte”

Despre presa din Bocşa nu sunt foarte multe de spus, cel puţin dacă nu efectuezi un studiu aprofundat. În Bocşa n-au apărut atât de multe periodice ca în alte centre importante. Pentru a ne face o idee despre ziarele care s-au perindat prin Bocşa, avem la îndemână materialul pus la dispoziţie de criticul şi editorul Gh. Jurma în câteva dintre scrierile sale, începând cu volumul «Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin» , volum apărut în 1978 la Reşiţa.

Din acest volum aflăm că: prima gazetă caraş-severineană a fost Privighetoarea din 1882 şi a apărut la Bocşa Montană, de unde, după o lună, se mută la Reşiţa. Gazeta apare un an de zile (proprietarul este Simeon Pocreanu).

În 1920 Cassian Munteanu a editat Gazeta Bocşei din care au apărut doar câteva numere. Scriitorul grav bolnav era internat la sanatoriul din Bocşa. Aici redactează singur această publicaţie prin care îşi susţine candidatura în alegerile pentru primul Parlament al României Mari.

Gazeta Drum nou pe care o înfiinţează aici scriitorul şi publicistul Mihail Gaşpar în 1923 apare în două etape: 1923 -1938; 1946 – 1947; în prima etapă este condusă de Mihail Gaşpar, după moartea acestuia este preluată de Ilie Rusmir la Oraviţa, apoi readusă de fiul lui Gaşpar, Ionel, la Bocşa, apoi transferată la Craiova.

Ziarul Lumina Caraşului apare în 1929 întâi la Reşiţa, apoi, de la nr. 11, editorul Mihai Velceleanu va beneficia de o tipografie proprie şi redacţia se mută la Bocşa. Din 1935 îşi schimbă denumirea în Curentul nou şi apare până în 1947. Ziarul se subintitula «politic – independent, informativ şi de apărarea intereselor poporului».>>>>>>>>

Al. Florin Ţene:,,Adevărul despre istoria tezaurului românesc”

O interesantă carte şi bine documentată despre istoria tezaurului României a apărut la Editura „Călăuza” v.b., 2004, cu titlul „Din istoria unui tezaur” (Restituiţi României tezaurul său!), semnată de Petru Olosu, original din oraşul Brad, dar stabilit în Bucureşti. Această lucrare se constituie într-un strigăt pentru dreptate, fiindcă, cum spunea Heraclit în „Fragmente”, „Dreptatea e luptă”, acest lucru îl face şi autorul, luptând cu condeiul şi adevărul istoric oglindit în documentele vremii.

Apărută în condiţii grafice deosebite, cum de altfel ne-a obişnuit această editură, cartea este scrisă cu acribia istoricului care „relatează pentru prima dată cum s-a trimis tezaurul României la Moscova în 1916″ („Cuvânt înainte” de Valeriu Bârgău), enumerând obiectele de valoare şi de patrimoniu trimise, actele întocmite în acea perioadă tulbure de către Banca Naţională a României, pe de-o parte, şi guvernul imperial al Rusiei, de cealaltă parte. Alături de aceste documente de o inestimabilă valoare documentară şi juridică publicate, sunt evidenţiate şi „asigurările oferite de marile state ale Europei că Tezaurul României se va întoarce în ţară”.

În acest an se împlinesc nouă zeci şi opt de ani de când tezaurul României a fost încredinţat delegaţiei Rusiei Imperiale (14/29 decembrie 1916), urmând ca acesta să fie restituit ţării noastre după încheierea Primului Război Mondial. Până în prezent, aşa cum subliniază, încă de la început autorul, „acest tezaur nu a fost restituit decât în foarte mică parte”, („Cloşca cu puii de aur” şi nu completă), nesemnificativ faţă de marile valori rămase, încă, în seif-urile Kremlinului. Păcat că guvernanţii de atunci nu au învăţat din lecţia istoriei că Rusia întotdeauna sub masca „bunului vecin” a avut întotdeauna faţă de poporul român, şi nu numai, o atitudine acaparatoare şi de expansiune. >>>>>>>

Ioan Brânzei:,,Metheorathos (călătorie în EDEN)”

În urmă cu şapte ani, cu voia lui Dumnezeu şi prin graţia fiicei şi a ginerelui meu un nou vis al copilăriei mele s-a împlinit.

După ce acum cincisprezece ani am avut şansa să vizitez Ţara Sfântă, iată-m în drum spre Elada, patria lui Homer şi leagănul civilizaţiei universale.

1 mai 2003, ora 4 dimineaţa, sub un cer înstelat, împreună cu fiica şi nepoţelul meu, pornim spre Thesalonic, pe ruta Belgrad – Nis – Sofia.

La orele 8 intrăm în Belgrad, capitala ţării vecine oferindu-ne prilejul de a ne edifica asupra ororilor provocate de războiul absurd cu care s-a confruntat la sfârşitul mileniului doi.

Din Belgrad o pornim spre Nis parcurgând autostrada modernă ce lega cele două oraşe Jugoslave, un traseu ce oferă turistului prilejul de a admira frumuseţea peisajului şi bucuria de a savura în linişte o cafea pe terasa unei vile superbe transformată în han turistic, mană cerească pentru proprietarii lor.

Înainte de a ajunge la Nis ne oprim şi noi la un asemenea popas pentru a savura câte o cafea turcească şi a lua un mic dejun.

De la Nis, în loc să ne îndreptăm spre fosta Macedonie sârbească, azi republică independentă, considerând că drumul este mai scurt şi din dorinţa să vizităm şi capitala SKOPLIE, oraş cu rezonanţă istorică.>>>>>>>>

Gruia Cinghiţa:O carte pentru oameni mici şi mari: Nicolae Danciu Petniceanu, „Un căţelandru muŞcând dintr-un nor”

Ultimul volum al prolificului şi talentatului prozator Nicolae Dnaciu Petniceanu scoate la iveală o altă faţă a mereu truditorului în ale slovei scrise.

În mod surprinzător, scriitorul pare a renunţa la tematica tradiţională a scrierilor sale – evocarea marilor personalităţi ale Banatului – şi se opreşte asupra evocării universului infantil.

Eroii povestirilor sale sunt copiii din Valea Sfârdinului, sat de legendă, care trăiesc într-o perioadă zbuciumată a istoriei noastre, aceea a ultimului război.

Copiii prozatorului, copii ai unor familii sărace, sunt surprinşi în strânsă legătură cu viaţa satului, dar mai ales cu cea a familiei, eroii sunt văzuţi aproape în permanenţă în mijlocul celor dragi. Alături de părinţi, ei trăiesc într-un univers mai rar semănat de bucurii, căci viaţa este grea şi ei sunt sprijin de nădejde în casă. Şi totuşi, copilăria le este înseninată de fapte aparent banale.

Copilul Niculiţă se bucură privind la jocul „jucăriei vii”, un iepuraş, alteori de cartea primită de la „donvăstori” Ciobanu, iar bucuria lui este deplină când primeşte un dar de la un soldat rus – o bonetă – îl face să se simtă deosebit de tovarăşii de joacă.>>>>>>>

Iancu PANDURU:,,Monumentul”

Primarul şi consiliul Local, Executivul Primăriei Mehadia se preocupă de punerea în realitate a propunerilor făcute de consilierii noştri, aşa cum s-a făcut propunere pentru a evoca tragedia de la Mehadia ce s-a petrecut în zilele de 13 – 14 iunie 1910, când ploile torenţiale au luat în şuvoiul lor 22 de case de pe Mala Mică şi a ucis nouă fiinţe umane.

Cu toată criza financiară ce bântuie cu asprime, au luat măsuri de confecţionarea unui Monument Funerar, ce va fi montat şi sfinţit în preajma Pieţei Agro-Alimentare.

În context cu această măsură de respect faţă de tragedia consătenilor noştri, ne-am bucurat de sprijinul afectiv al preoţilor noştri, ca să realizăm şi un parastas, după cinul  strămoşesc. (În “Vestea” viitoare, vom publica un reportaj şi fotografii de la dezvelirea şi sfinţirea monumentului.)

Primar IANCU PANDURU

Iulian LALESCU:,,Banatul ca denumire”

Denumirea regiunii nu are nicio legătură cu originea, etnia, limba sau religia locuitorilor săi, aşa cum se întâmplă în multe alte locuri. Originea regionimului Banat este şi acum controversată. Unii susţin că ea ar proveni din rădăcina unui verb ce apare la mai multe neamuri germanice, ban, care înseamnă a proclama sau a anunţa. De-acolo a trecut în latina medievală, sub forma bannum, care înseamnă – la neamurile france, de exemplu – proclamaţie, dar şi districtul asupra căruia respectiva proclamaţie urma să aibă efecte.

Alţii consideră că ban provine din persană, unde înseamnă stăpân. Din acea limbă, el ar fi fost preluat de avari şi adus în zona Pannoniei, unde aceştia au stăpânit în secolele VI-VIII. Tot de avari este legată şi o altă interpretare, conform căreia originea cuvântului ban ar veni de la numele unui mare comandant militar, Bajan Khagan Aceste opinii sunt contrazise de cei care cred că ban vine dintr-o veche rădăcină proto-indoeuropeană, bha, care înseamnă a vorbi. În sfârşit, o altă opinie acordă termenului ban o origine slavă. Funcţia de ban ar fi existat la slavii sudici, în zona Croaţiei şi Bosniei, încă înainte de venirea maghiarilor, care l-ar fi preluat de la slavi.

Indiferent de originea lor – germanică, proto-indoeuropeană, persană, avară sau slavă -, termenii ban şi Banat au fost folosiţi în Evul Mediu sud-est-european pentru a desemna o funcţie militar-administrativă, respectiv teritoriul asupra căruia acea funcţie se exercita. În partea de sud-est a Europei au existat, în acea vreme, mai multe Banaturi. În Croaţia se aflau demnitari denumiţi Ban, ca şi în Bosnia, al cărei teritoriu constituia o Banovina. În zonă, termenul Ban pare să fi desemnat ceea ce pentru spaţiul germanic era un Markgraf, conducătorul unui ţinut de graniţă, cu importante atribuţii militare.

În Evul mediu, între regatul Ungariei şi principatul Valahiei era aşezat Banatul de Severin, care s-a aflat când sub suzeranitatea regilor maghiari – care, probabil, i-au dat numele -, când în stăpânirea principilor valahi. În el era cuprinsă doar partea de sud-est, dinspre Dunăre, a Banatului de mai târziu, din vremea stăpânirii austriece.

După înfrângerea armatelor ungare la Mohacs, în 1826, ţinutul dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi, organizat până atunci în mai multe comitate ungare, a intrat sub stăpânire otomană. Războiul dintre habsburgi şi otomani din anii 1816-1818 a adus regiunea sub stăpânirea Curţii din Viena.>>>>>>>IULIAN LALESCU:,,Banatul ca denumire”

Pavel PANDURU:,,Agapă scriitoricească la apa Sfârdinului”

În frumoasa localitate Mehadia de pe valea Belarecăi a avut loc o frumoasă manifestare culturală, în ziua de 22 mai 2010, cu următorul program:

– Ziua de naştere a scriitorului şi a omului de cultură Nicolae Danciu Petniceanu;

– Dezvelirea şi sfinţirea plăcii aniversare a publicaţiilor „Vestea” şi „Eminescu”;

– Două decenii de la formarea Societăţii „Sorin Titel” din Banat;

– Venerarea apariţiei numărului 40 al gazetei „Vestea”;

– Patru decenii şi jumătate de activitate culturală prestată de Nicolae Danciu Petniceanu;

– Cinci decenii de căsătorie ale lui Nicolae Danciu Petniceanu cu „Prinţesa Ana de Mehadia”;

– Lansarea ultimelor apariţii editoriale ale membrilor Societăţii „Sorin Titel” din Banat („A sosit domnul Eminescu”, „Între falii culturale” şi „Un căţelandru muşcând dintr-un nor”).

Manifestarea desfăşurată la casa familiei N. D. Petniceanu, nr. 389, a fost onorată de prezenţa primarului Iancu Panduru şi întregul colectiv al primăriei, secretar Panduru Gheorghe, viceprimar Stângu Traian, consilieri Crâstoi Victor şi Blidariu Ion. De asemenea au mai participat profesori, ingineri, oameni de cultură, scriitori şi poeţi. Activitatea a debutat cu cuvântul de bun venit al amfitrionului N. D. Petniceanu – bardul de la Mehadia, continuându-se cu dezvelirea plăcii aniversare, alături de alte 32 de plăci comemorative şi aniversare puse de N. D. Petniceanu în întreg Banatul, vizitarea salonului cu o expoziţie de carte rară, picturi reprezentând tablouri ale unor mari scriitori români şi fotografii ce reprezintă viaţa culturală a Banatului. O sală plină aşa cum este sufletul autorului, un scriitor împlinit. S-a continuat cu discursurile participanţilor. Cu delicateţea care îl caracterizează a vorbit primarul Iancu Panduru (fondator al revistei „Vestea” alături de N. D. Petniceanu), care se consideră un om norocos pentru că l-a cunoscut pe Nicolae Danciu Petniceanu cu care a realizat zeci de acţiuni culturale, adeverindu-se zicala „omul sfinţeşte locul”. Rând pe rând, cei prezenţi povestesc despre scriitor cu dragoste şi respect, vorbele fiindu-le sorbite cu nesaţ de ascultători. >>>>>>Pavel PANDURU:,,Agapă scriitoricească la apa Sfârdinului”

Nicolae Sârbu:,,Un necesar şi emblematic cărturar”

Într-una din ocaziile prilejuite de lansarea volumului „Cu Timpul, peste timp”, spuneam despre Gheorghe Jurma că „Dacă nu exista, inevitabil trebuia inventat. Chiar dacă unii dintre noi l-am fi inventat cumva mai altfel pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”. Şi mai ziceam, în cercuri restrânse, cu gândul la inflaţia de doctori în te miri ce, cu îndreptăţită revoltă: „Uite-I pe dl Jurma. N-ar nici un titlu de doctor. Deşi merita vreo două, dacă nu mai multe, asemenea titluri: in Eminescologie, în Cultura Banatului, în…”.

Dar câte n-am zis eu sau alţii despre Gheorghe Jurma. Şi câte n-ar mai fi de spus. Bune, extraordinare şi mai puţin. Ţinând seama că în 5 februarie împlineşte şase decenii de viaţă, să mergem pe bune. Nu ştiu care o fi părerea cititorilor, dar cu, de data asta, sunt de acord cu mine. Pentru că multe ne apropie. Sau ar fi putut să ne apropie. Altele ne-au despărţit şi încă ne despart. Din păcate.

S-a născut la Bobda, un sat din pusta timişeană, la 5 februarie 1945. Vremea rece şi-a pus amprenta pe o fire mai rece. înclin să cred că, asemeni filozofului chinez Confucius, el s-a născut cel puţin matur. Deşi o casă modestă, o bunică ocrotitoare, un popă cu deschidere spre carte şi multe asemenea nu puteau să nu influenţeze devenirea viitorului cărturar. Absolvent al Liceului de Arte din Timişoara, se exersează încă, din când în când, cu câte un portret eminescian. Absolvent al Facultăţii de Filologie Timişoara (1969), ca filolog cu vocaţie reală, nu se cramponează nici de cercetare, nici de vreun post de uşier pe la catedrele universitare. Pleacă din oraşul de care oricare altul ar fi ţinut cu dinţii. Şi vine la Reşiţa, care pe-atunci nu părea să simtă nevoia unor oameni ca Jurma. O falsă şi superficială impresie! Pe lângă focul oţelăriei şi furnalelor, tocmai de un om ca Jurma Reşiţa nevoie mare avea. De ştiinţa lui de carte şi de vocaţia lui de mentor. îi era necesar cenaclului literar „Semenicul” şi celor care aveau să se formeze ca scriitori aici. Viitoarea revistă „Semenicul” îşi aştepta naşul, pentru a-şi impune numele în cultura română. Ceea ce a reuşit şi prin aportul strălucit a! lui Gheorghe Jurma (nu mă refer aici ia „privatizarea” din ultimii ani). în 35 de ani de Reşiţa, scriind şi inovând în spirit, Jurma şi-a dovedit vocaţia ele şef de şcoală literară, de făcător de cărţi şi reviste. Presei cotidiene şi săptămânale („Timpul” şi „Flamura”) i-a dat doar atât cât trebuie.>>>>>>>Nicolae Sârbu:,,Un necesar şi emblematic cărturar”

Despre Banat Şi Eminescu- în dialog cu cărturarul cărăŞean Gheorghe Jurma

– În anii 1867 şi 1868, Mihai Eminescu e prezent în Banat, în ipostaze diferite, prima dată vine din Ardeal în căutarea fratelui Nicolae, care făcea practică avocaţială într-un birou privat, la un anume evreu, a doua oară vine în calitate de secretar particular al directorului Mihail Pascaly şi de sufleur II în trupa de teatru bucureşteană. Care era viaţa culturală în oraşele bănăţene, Lugoj şi Timişoara unde a dat spectacole echipa de teatru?

– Mihai Eminescu era doar un sufleur şi un debutant în poezie. Poeziile debutantului nu sunt extraordinare, raportate la ceea ce a scris Eminescu mai târziu şi la evoluţia literaturii române. Prin urmare n-are rost să ne entuziasmăm atât de tare că Eminescu a poposit într-un loc sau în altul. Era la începutul creaţiei literare, al drumului către ceea ce el a devenit ulterior, când s-a cultivat, s-a dezvoltat spiritual. Noi acordăm mare importanţă acestui moment datorită unui binecunoscut efect retroactiv pe care istoria literară îl produce, după ce ştim capătul, culmea, produsul final. În timp, pe măsura creşterii şi aprecierii poetului, s-a dezvoltat un cult faţă de Eminescu şi e bine acest lucru. În vremea tinereţii sale, singura cetate care l-a impresionat pe Eminescu a fost Blajul, ocazie cu care Eminescu descoperă importanţa Ardealului pentru cultura şi istoria românilor. Mai târziu, doar Nicolae Iorga l-a depăşit în această idee de-a aşeza pentru toată istoria românească Ardealul drept inimă ce pulsează nu doar sânge, ci pulsează energie şi asigură României un viitor. Ar trebui totuşi să mă corectez şi să adaug imediat că Nicolae Bălcescu a fost primul care a pus Ardealul în centrul istoriei românilor, iar în istorie au mai făcut-o mulţi, sesizând tocmai locul său central (G. Călinescu în celebra sa Istorie…, dar şi un Nicolae Balotă, spre exemplu, dacă-mi amintesc bine).

În ceea ce priveşte Lugojul şi Oraviţa, acestea reprezentau nişte centre româneşti, lucrul, la vremea respectivă, fiind foarte important vizavi de ceea ce spuneam mai înainte, dar în ce priveşte Timişoara de la vremea aceea nu cred că era un oraş în care să pulseze viaţa românească tot atât de energic, precum în Caransebeş, Lugoj, Oraviţa. >>>>>>>Despre Banat Şi Eminescu- în dialog cu cărturarul cărăŞean Gheorghe Jurma

PAVEL PANDURU:„Despre folclor în Ţara Almăjului”

„Între toate ţările semănate de Dumnezeu pe pământ” se numără şi Ţara Almăjului cu un peisaj mirific şi cu oameni iubitori de neam, muncă şi de Dumnezeu, păstrători ai „Sfintei Tradiţii” româneşti.

Despre sfinţenia locurilor şi a oamenilor care locuiesc aceste spaţii scrie valorosul om de cultură, folclorist şi scriitor Nicolae Danciu Petniceanu în trei cărţi în ultimii trei ani: „Orfeu s-a născut în Banat”- Editura Eurostampa, 2003, „Vrăjitorul din Almăj”- Editura Gordian, 2005 şi „Rapsodul din Ţara Almăjului”- Editura Gordian, 2005.

Autorul ne prezintă o lume vie cu oameni care îşi arată ataşamentul faţă de Tradiţia almăjană în feluri diferite: prin cântec, prin joc şi dans, prin port, prin scris şi chiar prin mândria de a afirma apartenenţa la ea.

Nicolae Danciu Petniceanu „ un prozator puternic, de un bănăţenism uimitor de energic” (Artur Silvestri) a prins în Vrăjitorul din Almăj, el însuşi o vrajă, şi în celelalte cărţi esenţa spiritului la almăjeni. îi place să vadă esenţialul din modul existenţial al românilor şi să surprindă profundul din natura umană.

Cărţile acestea sunt rod al reflecţiei cât şi rod al observaţiei obiective şi al unei riguroase documentări. Au caracter de mărturie, bazându-se pe autenticitatea faptului trăit şi nu „scornit”. Redau gânduri cu limpezimea apei de izvor, având un gen de puritate originară ce luminează mintea şi purifică sufletul cititorului. Ele vin din osârdia unui voievod al scrisului românesc, care trăieşte în sârg cărturăresc.

Folcloristul se dovedeşte un bun cunoscător al fenomenului muzical în mediul său natural de manifestare – satele almăjene.>>>>>>PAVEL PANDURU:„Despre folclor în Ţara Almăjului”