Rabinul Moshe:,,HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?!”

HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?!

Mărturisirile semnate de rabinul Moshe Carmilly Weinberger se publică gândind la blănarul Vasile Cristea, ardelean şi bun român (azi decedat, fost locuitor al oraşului Timişoara), care soldat fiind, la sugestia mareşalului Ion Antonescu, ca soldaţii să realizeze căsătorii fictive cu tinere evreice pentru a le salva de persecuţia hitleristă, el, nea Vasile, s-a căsătorit de-adevăratelea cu o evreică din Ardeal, cu care a făcut doi băieţi.

În 1948, Vasile Cristea plecase prin ţară după materie primă (avea atelierul său de blănărie, în Timişoara pe Strada Reşiţa), în acest timp soţia cu cei doi copii au plecat definitiv în Israel. Fusese trădat în sentimentele lui.

Copiii se vor realiza, unul va ajunge medic în America, altul om de afaceri în Germania. Îi va vizita din doi în doi ani, cu sprijinul semnatarului acestor rânduri. La moartea sa, copiii vor trimite condoleanţe şi nimic mai mult, celei de-a doua soţii, muncitoare blănară, fosta sa angajată.

Asemenea lui nea Vasile Cristea a procedat şi scriitorul Ion Stoia-Udrea, băştinaş din Greoni. Şi soţia acestuia cu un copil, în vreme ce el fusese arestat (motive politice) în acelaşi an 1948, soţia sa, cu pruncul, a emigrat în Israel. Fiul său va ajunge ofiţer superior în marina israelită şi, deşi avea posibilităţi, nu a venit la moartea lui uica Ion, la Greoni, nici măcar scrisoare de condoleanţe nu trimisese. Ce urâtă e, uneori, bestia de viaţă. (NDP).

Tineretului i s-a interzis dreptul la învăţătură. După declanşarea de către Germania a războiului împotriva Uniunii Sovietice, evreii, între 19 şi 48 de ani, au fost mobilizaţi în cadrul armatei ungare, în detaşamente de muncă forţată. Cea mai mare parte dintre ei au murit in împrejurări cumplite.

În acelaşi timp nici în România situaţia evreilor nu a fost uşoară. La sfârşitul anului 1910 Ion Antonescu ajunge la putere cu ajutorul „Gărzii de Fier”. Urmările vă sunt cunoscute. E inutil să mă refer la ele cu detaliile lor: pogromul de la Bucureşti, de la Iaşi, deportările din Transilvania. În vara anului 1342 delegatul Iui Eichmann la Bucureşti, Gustav Kichter, credea că a şi obţinut aprobarea lui Ion Atonescu pentru deportarea evreimii din România. Operaţiunea a fost zădărnicită de acţiunile unor forţe politice din ţară şi străinătate. Se poale spune că e vorba de un caz fără precedent într-o ţară aflată practic sub ocupaţia armatei lui Hitler. La Bucureşti exista un „Jewish Council” unde a activat Şef-Rabinul Dr. Alexandru Safran, dr. Wilhelm Filderman, M. Benvenisti şi alţii. Este meritul lor că în anul 1913 a fost readus în tură un prim grup dintre evreii, deportaţi în Transilvania, cu un mare număr de copii. Lupta pentru salvare, pentru supravieţuire nu a fost uşoară, dar conducătorii evreimii nu au pierdut speranţa. După părerea unor cunoscători ai situaţiei, condiţia reuşitei acţiunii de salvare a majorităţii evreilor din România s-a datorat unor condiţii speciale. Mai întâi faptului că România s-a arătat a fi mai puţin speriată de violenţa nazistă decât alte ţări ocupate de Germania hitleristă, apoi faptului că opinia publică românească, în general, nu era ostilă evreilor. În orice caz, în mod incontestabil, în spaţiul Europei Centrale şi Sud-Estice a existat o singură posibilitate pentru evrei de a ieşi din cercul de foc al teroarei naziste, o singură speranţă de a se salva. Refugiaţii evrei ajunşi în România din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în anii cumplitelor masacre – aveau şansa de a pleca, din porturile româneşti spre Palestina. Aşa s-a întâmplat şi în mai-iunie 1944. Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii în România, din punct de vedere politic, internaţional etc. rămâne un lucru care nu se poate nega: faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicii ii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţi evrei si a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale.

Această cale firavă spre viaţă era un lucru cunoscut şi de către evreii ce se aflau in iadul nazist. Astfel se explică drumul refugiaţilor de pretutindeni spre România. Veneau evreii din Varşovia strivită sub bombardamente, din Austria, din Cehoslovacia, veneau şi evreii din Ungaria.

Dar noi nu ne putem ocupa acum de acţiunile de salvare de pe teritoriul României, nici de rolul organizaţiilor sioniste şi de tineret în aceste acţiuni. Acest capitol eroic nu a fost încă scris, el îşi aşteaptă cronicarul autorizat.

În schimb ne vom restrânge la acţiunea de salvare din nordul Transilvaniei – regiune aflată sub ocupaţia Regatului Ungar între 1910-1314 -, o acţiune care constituia fireşte o parte integrantă a acţiunilor din România, fiindcă aici avea să se continue…

Data de 27 martie 1944 a însemnat o schimbare catastrofală în istoria evreimii din nordul Transilvaniei. Atunci a început la Cluj să funcţioneze administraţia de tip nazist. Începând cu această dată problema refugiaţilor a devenii nu numai foarte grea; era în pericol chiar viaţa lor.

Din septembrie 1940 până în aprilie 1944 munca Comitetului de Ajutorare a Refugiaţilor a fost preluată de „Vaad Hahatzalah” (Comitetul de Salvare), ai cărui membri – în afară de mine – erau Dr. Ernest Marton, prim-redactor al ziarului „Uj Kelet”, unul dintre conducătorii Uniunii Sioniste din Transilvania, fost deputat în Parlamentul României. Hillel Dantzig, Ernest Hatszegj (ambii colaboratori ai ziarului menţionat) şi Ion Guttfried, membru în conducerea direcţiei sioniste a asociaţiei „Barissia”. În luna aprilie au aderat şi au participat la acţiunea de salvare pionierii tineretului sionist, gala de orice sacrificiu, din curajoasa organizaţie „Chalutzai”.

În această perioadă, din septembrie 1540 până la 27 martie 1944, organizaţia „Vaad Hahatzalah” nu şi-a putut desfăşura activitatea în mod deschis. Autorităţile ungare nu erau atât de umane precum cele româneşti. Operaţiunile de salvare au devenit din ce în ce mai grele, fără să înceteze însă. În urma dictatului de la Viena, România şi Ungaria erau despărţite de o lungă şi greu controlabilă linie de frontieră. Această graniţă se întindea de la Bekescsaba până lângă Braşov. Oraşele Cluj, Oradea şi într-o oarecare măsură Tîrgu Mureş se aflau în apropierea acestei frontiere. Clujul era cel mal aproape de graniţă, la numai câţiva kilometri de Feleac. S-au putut astfel construi câteva căi de salvare spre România. În acei patru ani membrii „Comitetului de Salvare” din Cluj şi alte oraşe au fost recrutaţi, în special, din rândurile tineretului organizat în mişcarea sionistă. Ei au creat locurile prin care refugiaţii se puteau salva, trecând din Ungaria în România. Tot ei au ajuns în legătură, mai târziu, cu comitetul central „Vaad Hahatzalah”, creat în 1913, în fruntea căruia a fost desemnat Dr. Rezsu Kasztner, ginerele preşedintelui comunităţii evreilor neologi din Cluj. Dr. Iosif Fischer,

Cel mai potrivit punct de trecere de pe platforma Feleacului de lângă Cluj părea să fi fost satul Alton, situat pe teritoriul României. În mod logic, prin urmare, au fost create legături cu locuitorii acestui sat pentru a găsi printre ei oameni dispuşi să treacă clandestin peste graniţă, pentru o sumă oarecare, refugiaţi evrei. Era, fireşte, o operaţie care expunea viaţa „contrabandistului” la pericol de moarte. Terenul era dificil, accidentat. Dealuri şi văi. Numai tinerii puteau să parcurgă pe jos un asemenea drum de câteva ore.

Aşa zisul „tijjul” adică „drumul salvării”, a fost inaugurat la începutul anului 1941, fiind apoi lărgit. Au fost create alte drumuri de salvare, a căror activitate a atins apogeul în lunile aprilie-iunie 1944.

Lângă Aiton. spre Turda, au mai fost create punctele de la Luduş şi Sărmaş. Apoi la Arad, Oradea, Beiuş. Ţinea, aici cu direcţia spre Bucureşti, unde soseau cu documente false. Pe această cale au fost salvaţi de la moarte circa 15 – 16 mii de refugiaţi evrei. Cel mai mulţi pe graniţa de lângă Cluj: 6 – 8 mii (între 1940 – 1944: 3 – 4 mii: în lunile aprilie-iunie 1914; 3 – 4 mii). Pe linia Bekescsaba-Arad circa 6 mii, la alte puncte (Oradea, Tinca, Luduş, Sărmaş) circa o mie.

Cifrele corespund cu cifra dată de ,.Waad Hahatzalah” din Budapesta, care apreciază numărul refugiaţilor salvaţi prin România la 16.000, cifră care nu cuprinde pe refugiaţii sosiţi la Sulina cu vapoarele.

Cine salvează un om salvează o lume întreagă” – se spune undeva în Talmud.

Din depărtarea celor 44 de ani care au trecui, dispunem de acea perspectivă istorică, care ne permite să cântărim semnificaţia salvării vieţii refugiaţilor evrei – şi neevrei – într-o lume însângerată şi inumană.

În primul rând putem afirma ca un fapt cert că nu am fi fost capabili să realizăm operaţia de salvare, dacă nu am fi primit ajutor din partea unor oameni, neevrei, cu gândire umanistă, antifascistă.

Şi când reexaminez trecutul, în faţa mea apare în special figura unui om, care fără nici o ezitare s-a alăturat celor prigoniţi, întinzându-ne mâna sa protectoare şi frăţească. Acest om a fost Raoul Şorban.

În calitatea mea de Şef Rabin al comunităţii evreilor neologi din Cluj nu o dată am apărut în faţa autorităţilor ca reprezentant al credincioşilor mei.

Desigur, când mă adresam, şi nu o dată, rezidentului regal Dr. Coriolan Tătaru, am fost întâmpinat de directorul său de cabinet, care era Raoul Şorban. În memoria mea s-a întipărit pregnant o vizită pe care mi-a făcut-o, când după o vizită la Cluj a regelui Carol al II-lea, Raoul Şorban a venit să-mi comunice dorinţa regelui de a mă vedea la Bucureşti ca Şef Rabin al Cultului Mozaic din România. Se pare că regelui i-a făcut plăcere salutul meu omagial, după care i-a comunicat rezidentului regal, Coriolan Tătaru dorinţa sa, ce mi-a fost comunicată în împrejurările arătate.

Relaţiile dintre noi au devenit mai apropiate şi mai strânse în 1941, ca şi în anii următori, când – după dictatul de la Viena – am mâncat împreună pâinea amară a „minorităţilor” din Ungaria. Atât populaţia românească, cât şi evreii au început să simtă efectul legilor care au îngrădit viaţa lor în Transilvania de Nord în anii ocupaţiei. Evreii şi românii erau daţi afară din slujbă. Li se luau atelierele, prăvăliile, pâinea de la gură. Erau îndepărtaţi din şcoli. Peste tot, în viaţa cultural-spirituală şi în cea economică existau numai interdicţii.

Prima iniţiativă de a găsi soluţii, de a lua nişte măsuri pozitive i-a aparţinut lui Raoul Şorban. La începutul anului 1941 mi s-a adresat cerându-mi ajutorul. În atelierul său de pictură a înfiinţat un birou de mijlocire între meseriaşi şi eventualii clienţi. În această acţiune el a fost ajutat şi de episcopul român Dr. Iuliu Hossu. Mi-a cerut lista acelor meseriaşi, negustori şi muncitori evrei care erau fără lucru. Prin acest birou au fost ajutaţi numeroşi români şi evrei, şi s-au creat legături între el. Acest „birou” a funcţionat până în primăvara anului 1942, când autorităţile maghiare de ocupaţie l-au arestat pe Raoul Şorban. Cooperarea a încetat, situaţia a devenit din zi în zi tot mal grea.

Au început să sosească refugiaţi. Nu numai cel ce se refugiau din cauza hitlerismului; sute de familii evreieşti au venit la Cluj din provincie, fie pentru că viaţa lor era în pericol, fie pentru că erau goniţi din aşezările lor de armata ungară.

Români şi evrei eram puşi să tragem împreună jugul destinului comun de minoritar. Acest destin comun ne-a apropiat. Astfel se explică faptul că în martie 3944 evreimea a găsit înţelegere şi ajutor din partea conducătorilor vieţii politice şi religioase româneşti din Transilvania de Nord. Promotorul acestei apropieri a fost Raoul Şorban.

Pericolul nazismului ameninţa întreaga evreime din Transilvania de Nord şi din Ungaria. Se simţea furtuna prăpădului în atmosferă. Fiecare zi aducea câte o surpriză. Arestări, confiscarea bunurilor, nesfârşite înjosiri; viaţa devenise nesigură pentru evrei. Cu toate acestea ideea de a rug de a se refugia a apărut la .foarte puţini dintre ei. Un om cu gândirea normală nici nu putea să-şi imagineze că îi sunt numărate zilele. Chiar pe patul de suferinţă un bolnav de cancer mai speră în viaţă, în însănătoşire. Intelectualii nu au încetat să creadă în justiţie, în constituţie, chiar dacă drepturile le erau limitate.

Omul credincios credea în minunile lui Dumnezeu.

Dintre evrei, cei ce ştiau că a sosit ceasul acţiunii, şi că orice ezitare hamletiană se termină cu moartea, erau numai cei cu idei sioniste.

În aceste săptămâni de frământări disperate am căutat ajutoare. Am încercat să lupt împotriva înfiinţării ghetoului. I-am căutat pe capii bisericilor maghiare, pe consulul Elveţiei – ca să ducă veşti în străinătate. În interesul celor arestaţi am mers la prefectul judeţului. Era un baron. În anticamera prefectului l-am întâlnit pe Dr. Emil Haţieganu, fost ministru de justiţie al României, şi pe Raoul Şorban.

„Ce puteţi face pentru noi ?” – am întrebat.

Răspunsul său a fost scurt: „Voi veni să ne sfătuim”.

După convorbirea noastră, Raoul Şorban s-a angajat:

– să înmulţească numărul „contrabandiştilor” de oameni (oare e voie să-i numesc astfel pe aceşti salvatori ?) – pentru a mări şansele refugiaţilor de a se salva trecând graniţa în România;

– să atragă în operaţia de salvare a evreilor nu numai conducătorii vieţii politice şi religioase româneşti, ci în limita posibilităţilor, întreaga colectivitate românească din Transilvania de Nord,

Nu se pot enumera pe scurt toate acele iniţiative ale lui Raoul Şorban, care au fost decisive în evoluţia unor importante operaţiuni. Pe scurt, aş aminti un fapt hotărâtor pentru destinul operaţiunii, anume că prin mijlocirea lui Raoul Şorban s-a realizat o largă cooperare, ca participarea lui Emil Baţieganu, a episcopului Iuliu Hossu, a lui Aurel Socul, a mai multor preoţi greco-catolici şi ortodocşi ca Titus Moga, Florea Mureşanu, Vasile Astileanu, Cosma, Stănescu şi a altora, a lui Eugen Filotti, ambasadorul României la Budapesta, a consulului României la, Oradea Mihai Marina, a colonelului Mihai Gurgu, ataşat militar,  cu maşina căruia au fost trecuţi peste graniţă în România mai mulţi evrei şi neevrei. Între ei Dr. Ernest Marton, – şi a colonelului Victor Cupşa din Turda, datorită căruia s-au obţinut sute de documente de călătorie pentru evreii refugiaţi în România, a profesorului dr. Coriolan Tătaru din Sibiu şi a multor altora. Datorită acestei colaborări a fost mobilizată populaţia românească de-a lungul întregii frontiere româno-ungare-care, în mod dezinteresat, a facilitat trecerea graniţei de către evrei..

Rabinul Moshe

(va continua)