Dan Floriţa-Seracin:,,GRIGORE BUGARIN – 50 de ani de la moarte”

Adept al poeziei chtonice, aşadar al orientării tradiţionaliste în literatura interbelică, Grigore Bugarin s-a născut în 1910 la Ohabiţa, jud. Caraş-Severin. A studiat la Caransebeş, unde a absolvit Şcoala Normală, devenind învăţător. A funcţionat la Revizoratul Şcolar din Lugoj, ulterior la Inspectoratul Regional din Timişoara. S-a remarcat publicând versuri şi diverse articole în „Seminicul” (Lugoj), „Vestul” (Timişoara), „Banatul literar” (Caransebeş), „Luceafărul” (Timişoara), „Fruncea” (Timişoara), „Gând românesc” (Cluj), „Convorbiri literare” (Bucureşti), „Dacia” (Timişoara), gazetă al cărei redactor a fost, etc. A tipărit mai multe volume de poezii, Simfonia rustică (Ed. Fruncea, Timişoara, 1935), Cântece de seară (Ed. Luceafărul, Timişoara, 1936), Cântarea dragostei (Ed. Luceafărul, Timişoara, 1937), La nana-n vale, poezii în grai bănăţean (Ed. Fruncea, Timişoara, 1937), Florile satului (Ed. Cuvântul satelor, Lugoj, 1937), Amiaz liniştit (ediţia autorului, Lugoj, 1939), împăratul, poem (ediţia autorului. Timişoara, 1942). Postum îi apare volumul selectiv Cântecele mele (ed. Litera, Buc, 1980.) A mai scris libretele operelor Horia şi Simfonia libertăţii de Sabin Drăgoi, precum şi cel al operei Corul de la Chizătău de Filaret Barbu. Mai multe lucrări i-au rămas în manuscris, între care poemul dramatic Decebal.

Volumul de debut al lui Grigore Bugarin, Simfonia rustică, degajă o prospeţime încărcată de miresmele telurice. Poetul retrăieşte intens amintirile copilăriei, ce i s-au imprimat în conştiinţă întocmai cum lăsau urme cândva în glia reavănă opincile tatălui şi ale mamei: „Îmi încălzesc amintirile / In vatra focului copilăriei mele / Să păzească urmele făcute de opincile părinţilor / îmi stau gândurile veghe / Şi plâng, proptindu-mi fruntea de loitra carului / Atunci când mă revăd revenind din ţarină / Ghemuit în şireghe”. (Acord).

Chtonismul lui Grigore Bugarin capătă, în consonanţă cu programul revistei „Gândirea” (sau al altora asemănătoare la care poetul a colaborat), nu de puţine ori o tentă spiritualizată. Poetul reţine perspectiva naivă, populară, care împrumută scenelor de sorginte biblică datele realităţii autohtone: „La gomilă, trei muieri / Pe fum de tămâie suie / Prin descântec să descuie / Nevăzutele puteri. / Din înalturi de văzduh / Vine-n ţarini Sfântul Duh, / Rodul holdelor să fie / Prescură de liturghie / îngeri aripa să-şi moaie / în rouă de pe trifoaie, / Feţi-Frumoşi de lapte uzi / Fie jepi de cucuruz / Şi să fie-n zări poiana / Haina zânei Cosinzeana.” (Descântec pentru rodul livezilor)

Interesul de care se bucură în perioada interbelică specia literară a baladei îl determină pe Grigore Bugarin să o cultive cu succes, mai ales că întreţinea strânse legături cu Cercul Literar de la Sibiu, condus de Radu Stanca, autorul Baladelor lacrimei de aur. în articolul său Resurecţia baladei, acesta teoretiza, în spirit goethean, despre necesitatea conlucrării dintre liric, epic şi dramatic. în Baladă de Sânziene, apărut în volumul Cântece de seară, poetul bănăţean interpretează un mit al morţii, aşa cum se păstrează în vechi credinţe populare: „Când luna-a scăldat / în argint curat / văile-adormite, / tropot de copite a trezit văzduh / parc-a fost un duh / scăpărând potcoave / peste largi ponoave. // Din raze de lună / a ţâşnit nebună / o iapă sireapă / şi prin vad de apă / a trecut ca vântul, / neagră ca mormântul, / trecea peste zări / foc prâsnind pe nări.” Asocierea morţii şi mai ales a credinţei în strigoi de străvechiul cult cabalin are o largă răspândire în Banat.

Remarcând inspiraţia lui Grigore Bugarin din lumea satului bănăţean ce a perpetuat până în zilele noastre datinile străbune, unele vechi de milenii, într-o scrisoare din anul 1949 Caius Brediceanu observă: „Poeziile dumitale sunt aşa de frumoase şi reuşite, pentru că sunt izvorâte din atmosfera acestui mediu traco-roman, pe care d-ta acolo sus la munte ai penetrat-o şi ai înţeles-o. Nicio lege omenească nu o poate perverti, mai ales dacă vom avea poeţi de inspiraţia d-tale mioritică.”

Poezia erotică a lui Grigore Bugarin este de o suavitate eminesciană, puritatea sentimentului care înfloreşte în ambianţa silvană, tonalitatea folclorică, ne duc cu gândul la meleagurile Ipoteştilor şi la barduf pe care acestea l-au zămislit: „Peste umbrele de brad / Picurii de rouă cad. / Rouă-n gene ţi s-a prins, / Ochii stele au aprins. / Şi în fiecare geană / E o piatră scumpă, nană.” (Somnul cântecului)

Atât de ataşat locurilor natale, Bugarin n-a rezistat tentaţiei de a versifica în grai bănăţean. El îşi descrie lumea copilăriei, cu cei care au rămas să-şi ducă acolo traiul lor „ăl păuresc”: „Că satu mi-i ‘ntr-o voapină dă muncie / Şi oamenii mai îmbla cu obială, / Muierile îs în opinşi dă frunie / Şi nu prea şciu să-ş’ giăiă cu albială.” (Pr-acasă)

„Majoritatea poeziilor în grai ale lui Bugarin sunt de această factură; adevărate satire împotriva maimuţărelii oraşelor, prin împrumuturi de «forme fără fond», prin urbanizare degenerată”, notează Gabriel Ţepelea (v. Aprecieri despre Grigore Bugarin şi opera sa în Grigore Bugarin, Cântecele mele, ed. Litera, Buc. 1980, p. 76).

Poetul bănăţean se stinge prematur din viaţă, răpus de o boală de piept, în 1960.

Dan Floriţa-Seracin

GRIGORE BUGARIN

POEZII

Eu port în mine lanţuri sfărâmate

– Eu port în mine lanţuri sfărâmate

Purtate de strămoşi, voi ştiţi cât an.

Clocotă-n mine sânge de cioban

Şi nostalgii de doine legănate.

.

Cu suflete adânci cât un ocean

În case torc tărăncile bronzate

Şi satul plânge-n troiţe încrustate

Şi satul râde-n grânele din lan.

.

De-acuma nu-s altora, sunt al meu;

Ascult plângând suspinul rugăciunii

Părinţilor spre bunul Dumnezeu.

.

Am rupt pe veci convenţia minciunii

Mi-am abătut puternicul meu eu,

Să povestesc Ia vatră cu străbunii…

……………

Rugăciunea Profetului

Învaţă-mă să ştiu muri, Stăpâne,

De subt ruina lumii tâlhărite,

Mă-nalţă spre lumini nebănuite

Să pot vesti chemările de mâne.

.

Cuvântător de fulger mă trimite,

Cu veşnicia vorba să se-ngâne

Dă-mi măreţia vremilor bătrâne

Şi frăgezimea zorilor ivite.

Să-mi fie gândul din cuminecare

Şi să-mi creezi din adevăr simţirea

Iar sufletul din stea strălucitoare.

.

Fă-mi inima adânc şi culme visul;

Măsoară gândului nemărginirea,

Să mă sfârşesc ştiind c-am fost trimisul!

………………..

Nu poate vorba…

Deasupra cerul, boltă bizantină,

Pe munte noi şi nourii din jos;

Iar soarele împarte maiestuos

Bogata risipire de lumină.

.

Auzi? Ne chemă fluierul de os…

În crengi de brad el doinele-şi anină.

Şi fluierul de fag – auzi? – alină

Durerile baladelor duios.

.

Privindu-te în ochi mi se arată

Întreaga lume piatră nestemată

Cu uitătura ta asemenea.

.

Cum poate lumii vorba mea să spună

Ce frumuseţi trăim noi împreună

Când cerurilor te şopteşti abia?.

………………..

Dimineaţă

De aur geană soarele-a deschis;

Lumina ne inundă dintr-odată.

Foşnind pădurea mea cea fermecată

Al dimineţii cântec mi-a trimis.

.

Sclipeşte rouă, piatră nestemată…

Mireasma brazilor, în zbor închis,

Îţi leagănă copilărescul vis

În pasăre măiastră preschimbată.

.

Un cântec vine dinspre ceruri, mire;

Tu încă dormi pe braţul meu, Iubire…

Nu cumva eşti o dulce melodie?

.

Îmi pare clipa asta, nu ştiu cum,

Că dintr-un strop de stea, sorbit acum,

Te-a făurit un tril de ciocârlie.

Crucea mi-am fost închinat?

……………..

Mama

Mama mea, tu rai de mamă,

Ţi-aud vorba cum mă cheamă;

Din cuvinte jucăuşe

Ai făcut flori de brânduşe,

Dintr-un vers, mărgea în salbă,

Dintr-un gând, cămaşă albă,

Şi din visul satului

Graiul împăratului

Şi le-ai socotit să fie

Glas senin de liturghie…