Dumitru Jompan:,,Contribuţii la cunoaşterea muzicii instrumentale a „Domnilor-ţărani” din Valea Cernei. Despre muzica de fanfară”

Motto: „…sigură cântarea e din rai”. (Vasile Goldiş)

Să explici unei comunităţi ce este aceea o fanfară, când obştea respectivă beneficiază de multă vreme de binefacerile unei astfel de formaţii instrumentale, este un lucru nefiresc. Şi, totuşi, pentru cei care încă nu cunosc sensul noţiunii precizăm că „fanfara” este un ansamblu de instrumente muzicale de suflat din lemn şi din alamă la care se adaugă şi cele de percuţie care au rolul de a marca tempo-ul, mişcarea, măsura cântecelor compuse de muzicieni în acest scop.

Repertoriul specific fanfarelor este alcătuit din: marşuri, dansuri şi prelucrări de muzică populară, cântece de paradă, potpuriuri din opere etc.

Potrivit cu scopul urmărit, aceste alcătuiri pot fi: militare sau ostăşeşti, populare sau „civile”, neoprotestante ş.a.

Vizavi de grupările corale, formaţiile camerale, orchestrale de muzică populară sau simfonică, fanfarele au o sonoritate amplă, puternică, de unde şi o atmosferă de măreţie, de fastuos, ce se degajă în rândul ascultătorilor. Tocmai datorită „sonorităţii ample”, formaţiile de acest gen se manifestă de cele mai multe ori în aer liber, mai rar în incinta unor lăcaşuri de cult sau instituţii de cultură. Atmosfera de „fast” o dă şi strălucirea instrumentelor muzicale din alamă şi uniforma purtată cu mândrie şi demnitate de fanfarişti.

Înfiinţate, prima oară, în secolul al XIX-lea, nu pe un teren arid, fanfarele au descins din aşa-zisele „meterhanele militare turceşti” alcătuite din: „trompete diferite, talgere de alamă care se loveau unul de altul şi tobe de toate mărimile”1.

O astfel de formaţie blamată ca fiind „detestabilă”, „oribilă şi ridiculă” cânta alături de o grupare germană şi alta lăutărească „delicioasă” la curtea domnească a lui Nicolae Mavrogheni din Ţara Românească, prin anul 18762.

Această muzică instrumentală, „de import”, „evropenească”, bântuia pe la curţile marilor dregători la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea fiind interpretată de cântăreţi: turci, maghiari, italieni, austrieci, ruşi ş.a.

La români prima fanfară militară s-a temeluit în Moldova, la Iaşi, în anul 1830 sub îndrumarea dirijorului François Ruzitski. Astfel de înjghebări muzicale instrumentale au împânzit apoi mai multe oraşe ale ţării: Bucureşti, Craiova, Galaţi, Piatra Neamţ şi în alte centre urbane unde fiinţau garnizoane militare.

În Transilvania şi Banat la: Aiud, Arad, Braşov, Caransebeş, Sibiu, Timişoara, fanfarele au avut rol de „ordin militar”, festiv, spectacular3.

Primii interpreţi (fanfarişti) şi dirijori au fost, aşa cum am amintit mai sus, veniţi dinafară. Ca atare şi repertoriul vehiculat purta semnătura unor compozitori străini. Ei cântau: mazurci, polci, poloneze, piese de bravură.

După anul 1850, pe lângă fanfarele militare (ostăşeşti) în care s-au format cei mai mulţi dintre dirijorii ţărani din Banat, au apărut şi formaţiile săteşti, fanfarele „civile”. Atunci „Numeroase fanfare se organizează în mediul rural, îndeosebi în Banat – menţionează muzicologul Octavian Lazăr Cosma – ajungând să susţină un repertoriu dificil. Fanfarele ţărăneşti, mândria satelor, au servit la deşteptarea gustului în pături[le] largi ale populaţiei”4.

La începutul veacului XX existau în zona noastră: 4 societăţi muzicale; 144 societăţi corale; 12 Reuniuni de cântări şi muzică; 40 de fanfare iar în Banatul Sârbesc 14 coruri şi fanfare. Toate cele 184 de formaţii muzicale vocale şi instrumentale au luat un având deosebit în anul 1922 odată cu înfiinţarea „Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor Române din Banat” din iniţiativa compozitorilor Ion Vidu şi Iosif Velceleanu. În Statutele Asociaţiei se prevedea între altele: înfiinţarea de nuclee vocal-instrumentale în aşezările care nu aveau încă astfel de societăţi; înzestrarea cu toate cele necesare desfăşurării activităţii lor; organizarea cursurilor de iniţiere muzicală; a unor congrese; a emulaţiilor (olimpiadelor) muzicale; înfiinţarea unui organ de presă propriu „Revista corurilor şi fanfarelor române din Banat” etc.

În cele ce urmează ne propunem să „inventariem” mişcarea muzicală a fanfarelor din aşezările Văii Cernei pentru a vedea în ce măsură aceasta a contribuit la progresul artei muzicale amatoare din Banat.

Din mulţimea criteriilor alegem pe cel cronologic, găsindu-l cel mai potrivit pentru acest moment sărbătoresc.

Cea mai veche fanfară din acest areal, după cercetarea noastră, a fost „Ştabul” din Mehadia înfiinţat în anul 1781. Este chiar cea mai veche muzică militară din judeţul Caraş-Severin care a promovat cântarea orăşenească. Din repertoriul fanfarei a făcut parte „Cântecul lui Bunăparte” (Bonaparte), un cântec „de tabără”.

Fanfara din Pârlipaţ a luat naştere în anul 1910. În anul 1927 număra 28 de inşi iar în 1946, într-un concert a cântat „fără conducător”. Reînfiinţată în anul 1980, scurtă vreme a devenit o „formaţie vestită”. Instrumentiştii de aici i-au încântat cu armoniile, meşteşugit înlănţuite, pe locuitorii satelor şi oraşelor: Anina (1972, 1973), Băile Herculane (1969), Bârza (1971), Bozovici (1965), Orşova (1964), Topleţ (1967) ş.a. Prin priceperea şi strădania lui Gligor Blidariu-Burtă s-a înfiinţat fanfara din Valea Bolvaşniţa (1913). Într-o vreme la Valea Bolvaşniţa au existat trei fanfare, una mai bună decât alta.

Pe locul patru se situează Fanfara „Dorul” din Mehadica înfiinţată în anul 1920 şi instruită de Ioan şi Iosif Milu.

Serenada interpretată de fanfara din Globu Craiovei în anul 1924 cu prilejul unei vizitaţiuni canonice, scria un cronicar, a fost „deosebit de succeasă”.

14 iubitori ai genului, din Prigor, au înjghebat o formaţie de acest fel în 1930. Instrumentele, de origine cehă, în valoare de 74.000 de lei le-au cumpărat pe banii lor.

Despre fanfara din Cruşovăţ cunoaştem că în anul 1937 se afla „în plină activitate”.

După cel de al doilea flagel mondial au apărut fanfare noi la: Globurău (1950), Pătaş (1951) şi Plugova (1960).

Cei care au fost atenţi la enumerarea noastră, pe bună dreptate ne pot reproşa, vizavi de trecerea sub tăcere a activităţii de această natură în staţiunea Băile-Herculane: o oarecare stare de amnezie. Da, DAR spre surprinderea unora, acest oraş n-a avut niciodată o fanfară proprie. În rotonda sau, cum atât de plastic o numea un cronicar în presa vremii „şopru de laţuri”, au cântat, în sezonul estival, fanfarele din: Caransebeş, Lugoj, Timişoara etc. şi chiar din oraşul Debreţin. În cele mai multe cazuri acestea au fost fanfare „cătăneşti” (militare).

Ne întrebăm, la acest ceas aniversar, câte din „glasurile” instrumentelor de alamă şi din lemn nu au amuţit, parafrazând unul din versurile „Corului sclavilor evrei” din opera „Nabuccodonosor” de Giuseppe Verdi care suna astfel: „Şi, voi, harfe de aur de ce aţi amuţit?”.

Oare de ce au „amuţit” corurile şi fanfarele noastre? Fiecare dintre noi, desigur, are un răspuns. Cine poartă vina absenţei din localităţile noastre, astăzi, a acelor „oaze de lumină”, „pârghii” ale progresului cultural? Biserica, Şcoala, Primăria, „afurisita de politică”, manelele ce duhnesc a hoit… Sau, mai rău, fiecare dintre noi!

Slăbirea coeziunii dintre membrii aceleiaşi obşti săteşti se manifestă acolo unde „forţele active” au pălit.

Meritul D-voastră, ca de exemplu şi al corului din Gliomboca, formaţie care în această zi serbează 40 de ani de la reînfiinţarea corului bisericesc, aveţi un mare merit că aţi păstrat această nobilă tradiţie şi că, încă mai existaţi. Acest lucru mi-aminteşte un cântec deosebit de frumos din repertoriul poporului rus pe care cei de vârsta mea trebuie să-l mai ştie: „Drept în câmp / Creştea un mesteacăn / Falnic cu mândrie / Pe câmpie / Liuli, liuli, mesteacăn / Liuli, liuli, lenchi mesteacăn…”.

Fanfara D-voastră este asemenea mesteacănului, solitară (singură) şi falnică asemenea unui stejar care nu se îndoaie la nici una dintre cauzele care au dus la dispariţia formaţiilor muzicale surori, din legendara Vale a Cernei.

Tocmai pentru solitudinea, fălnicia, temeritatea D-voastră vă felicit şi vă urez mulţi ani cu sănătate şi în deplină armonie alături de instituţiile administrative şi culturale ale satului.

Prof. univ. dr. Dumitru Jompan

1 Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1974, p. 102.

2 Idem, ib.

3 Idem, ib., vol. III, p. 166 – 168.

4 Idem, ib., p. 127

Nota redacţiei: În acte oficiale, fanfara din Valea Bolvaşniţa apare fondată în 1913. În realitate ea s-a fondat în 1910, a funcţionat fără avizul Guvernului de la Budapesta.


%d blogeri au apreciat asta: