Prof.dr.Iulian Lalescu:,,Un veac de cultură şi tradiţie ortodoxă la Mehadia”(II)

Aşa a venit Şaguna pe scaunul episcopal al Transilvaniei, după ce doi ani (1846-1848) păstorise pe scaunul incert de vicar-arhimandrit. Până la 1761 Ortodoxia transilvăneană n-a avut ierarhie. Sub presiune şi mimând anumite măsuri mai luminate din partea „împărăţiei” vieneze, românilor li se permite după 60 de ani să aibă din nou un episcop ortodox. Li se dă însă unul sârb, ai cărui trei urmaşi până la 1810, deci pe o perioadă de ceva mai mult de jumătate de secol (1761-1810), vor fi toţi sârbi, până la Vasile Moga care va fi aproape 40 de ani (1810-1846) timorat, înfricoşat, obligat să trăiască sub ameninţarea unui „decalog” umilitor, care i s-a cerut în scris, adică unor condiţii drastice de exercitare a misiunii lui pastorale între tot felul de îngrădiri, dezonorante în primul rând pentru cei care le-au emis. Sunt aşa de multe umilinţele la care au fost supuşi românii ortodocşi, încât catalogul lor devine obositor şi încărcat până la neverosimilitate.

I se încredinţează Petiţiunea naţională ca s-o înmâneze împăratului de la Viena, Francisc Iosif. În 16/28 decembrie 1848, organizează o nouă Adunare la Sibiu. Se întocmeşte o nouă Petiţiune şi tot el este însărcinat s-o ducă împăratului, ceea ce şi face. Era o vreme de redeşteptare naţională şi ªaguna devine dintr-o dată conducătorul ei. Peste câteva luni conduce o nouă delegaţie Ia Viena. >>>>~Prof.dr.Iulian Lalescu:,,Un veac de cultură şi tradiţie ortodoxă la Mehadia”(II)>>>>

~Nicolae Danciu Petniceanu:,,Irizări iluministe în activitatea preotului Iosif Coriolan Buracu”

Preotul Iosif Coriolan Buracu reprezintă un exemplu relevant în materie de spirit şi spiritualitate post-iluministă. Dacă prota Nicolae Stoica de Haţeg înseamnă ultimul mare cronicar pentru Banat, atunci preotul Buracu înseamnă ultimul iluminist al veacului XX-lea, în condiţiile vitrege ale Imperiului austro-ungar, când identitatea fiinţei naţionale a românilor bănăţeni era într-un vădit pericol de deznaţionalizare prin maghiarizare forţată din partea Cancelariei de la Budapesta.

Adesea am invocat Legea contelui Adalbert Apponyi, promulgată în Parlamentul ungar la anul 1907, în ceea ce priveşte maghiarizarea românilor prin intermediul şcolii, dar am omis faptul că această lege fusese cu mult înainte pregătită prin fondarea Societăţii maghiare E.M.K.E.1, la 1884, care în statutul ei, între altele, stipula, citez: „cucerirea de teritorii lingvistice străine, prioritar româneşti”. Românii ardeleni şi românii bănăţeni aveau un mijloc de contracarare şi anume activitatea ASTREI de la Sibiu şi tot de un mijloc de contracarare trebuie socotită apariţia în acel an 1884 a Tribunei lui Slavici, din acelaşi oraş Sibiu, care încă de la primul număr scrisese cu majuscule pe manşeta revistei: „Soarele pentru români de la Bucureşti răsare!”>>>>~Nicolae Danciu Petniceanu:,,Irizări iluministe în activitatea preotului Iosif Coriolan Buracu”>>>>

Pavel Panduru:,,Biserica Mehadiei la ceas aniversar”

20 iulie 2008

Motto:

Trup şi suflet întru Hristos

Sfinţenia locurilor şi puritatea sufletescă a locuitorilor creează armonie întru Hristos formând Biserica la Mehadia ca o comunitate creştină, care spre a se putea mântui au primit Sfintele Taine în numele Sfintei Treimi. Astfel în acest areal al Bisericii – prin faptele bune şi puternica credinţă în Dumnezeu şi Domnul Iisus Hristos s-a creat o cultură creştină specifică Banatului de Munte, înglobată culturii româneşti.

Ea a fost asemănată în simbolistica creştină cu Biserica, salvatoatre a sufletelor din furtuna păcatelor, asemenea unei corăbii ce înfruntă furtuna valurilor.

Cu ani în urmă credincioşii din Mehadia şi-au construit un lăcaş propriu pentru nevoile culturii. Astfel a apărut biserica de azi, la 1780 – fiind o casă, un petec de cer şi sufletul ţăranului ce asigurau trinitatea ce dă armonia dintre materie şi spirit – ca o ,,taină” ce a asigurat de-a lungul secolelor – rezistenţa, trăinicia Sfintei Tradiţii, taină a facerii, o taină de dor cu chipuri diferite de oameni iubitori de muncă, de semeni şi de Dumnezeu.>>>>~Pavel Panduru:,,Biserica Mehadiei la ceas aniversar”>>>>

N.D.Petniceanu: Poetul “pătimirii noastre” sau “mustul care fierbe”-Octavian Goga-(1881-1938)

În acest an, 2008, s-au scurs în eternitate şapte decenii de la moartea poetului din Răşinari, înhumat la Ciucea, pe aproape de Clujul românesc.

Rememorez anul 1988, eram preşedinte de Cenaclul „Victor Eftimiu” în Timişoara. Fusesem singurii care comemorasem acest an şi acest poet, cu pompă, cu fast, cu actori de la Teatrul Naţional din Timişoara, cu Damian Ureche, poetul ieşit din puşcărie pentru tentativă la trecerea frontierei de stat, căruia i-am cedat onorariul de 600 lei (de la Clubul Tehnolemn) în contul poemului „Poetul Pătimirii Noastre”, scris pe loc, în bunkărul meu, de pa Lidia 2/2, în timp ce am savurat o butelie de „cireaşă” producţie proprie.

În acea rememorare, cu Damian Ureche şi actorii, cu colegii de cenaclu, eu şi fiul meu, Caius Danciu, elev de liceu, ne-am permis „luxul” de-a pomeni familia Nemoianu, de la Moş Petrache (Petru Nemoianu, fost ministru pe vremea lui Antonescu, mort în detenţie) până la Virgiliu din America, cu toţii rude prin alianţă cu Veturia şi Octavian Goga (au fost naşii familiei dr. Iosif Nemoianu, în Caransebeş, în perioada interbelică).>>>>~N.D.Petniceanu: Poetul “pătimirii noastre” sau “mustul care fierbe”-Octavian Goga-(1881-1938)>>>>

Gheorghe Mirulescu:,,9o de ani de la Unirea cea Mare”(III)

În anul 1918, în Europa centrală domnea o stare de incertitudine şi nesiguranţă ca urmare a dezintegrării Imperiului Austro-Ungar.

La Budapesta, guvernul existent nu putea stăpâni situaţia în confruntarea cu forţele centrifuge şi antagonice interne:

Conjunctura istorică favorabilă a oferit şansa românilor şi altor naţii ce se vroiau libere de a se organiza şi de a purcede la înfăptuirea dezideratelor lor naţionale.

În acele zile ziarul ,,Drapelul” din Lugoj, în apelul intitulat ,,La Alba Iulia”, menţiona că ,,avem datoria îndoită de o parte a ne întemeia în mod solid toate drepturile noastre ca naţiune liberă pe pământul nostru, iar de altă parte a câştiga deplina încredere a cetăţenilor noştri ca să se convingă că libertatea noastră este şi libertatea lor tot aşa ca şi a noastră”.

Nici ca se putea un mesaj mai clar privind caracterul paşnic al demersurilor românilor privind unirea şi a intenţiilor de bună convieţuire cu alte naţii.

Administraţia maghiară din Banat, care nu poate fi bănuită de părtinire a românilor nu a semnalat acţiuni violente îndreptate împotriva altor naţii.>>>>~Gheorghe Mirulescu:,,9o de ani de la Unirea cea Mare”(III)>>>>

~Nicolae Danciu Petniceanu:,,Ghidran”

Omul sărac are un singur cal la trăsură, aşa cum au cei mai mulţi oameni de la Belareca şi din umbra Muntelui Străjoţ. Cei avuţi, cum sunt domăşnenii şi teregovenii, au doi cai la trăsură. Omului sărac nu-i dă mâna să ţină doi cai! Roibii cer, pe lângă fân, ovăz şi porumb, ovăr şi porumb, fără ovăz şi porumb slăbesc de muncă şi cad din picioare şi nu-i mai ridică nimeni în picioare!

Tatăl copilului din povestirea mea, una adevărată, avusese un singur cal, pe Ghidran, cam bătrân şi cam muncit, o vară întreagă lucrase cu el în câmp, iar toamna cărase fânul la grajd şi mai cărase lemn de foc din pădure, de pe Valea Sfârdinului, venea iarna şi nu aveau crac de lemn de foc în bătătură! Ghidran, bietul de el, făcuse de toate, dar nu văzuse bob de ovăz şi nici bob de porumb!

Ghidran intrase în iarnă, însă de ieşit din ea, nu mai ieşise! Tot ce mâncase dăduse pe gură! Vomitase cocoloaşe de fân, de tor, fân mărunt amestecat cu paie! Slăbise că ajunsese piele şi os!

Într-o noapte din februarie, cu ger năprasnic de crăpau pietrele şi plezneau lemnele, Ghidran căzuse din picioare şi nu mai fusese în stare să se ridice pe ele! Veterinarul Armaş venise şi i-a închis ochii, nu avusese ce să-i mai facă! Tata Lae, ajutat de un vecin, cum se ajută vecinii la ţară, l-au legat în ştreanguri şi l-au târât pe zăpadă până la cimitirul cailor. Din ziua aceea, tata Lae se întunecase la faţă şi suduia sărăcia din casă. Era cătrănit din cale-afară! Nu mai putea sta careva cu el de vorbă! şi asta până într-o zi…>>>>~Nicolae Danciu Petniceanu:,,Ghidran”>>>>