Alexandru Jebeleanu:,,Umbre de scriitori pe prispa Mehadiei”

Paşi… paşi… Răsună pe potecile pădurilor, pe Valea Cernei, pe uliţele Mehadiei. Ascult prin timp paşii lui Nicolae Stoica de Haţeg, primul cronicar al Banatului, paşii istoricului italian Francesco Grisellini cu admiraţie pentru acest neam, înrudit cu cetăţenii Romei, paşii lui Vasile Alecsandri, care descoperise un izvor pentru “Fântâna Blanduziei”, paşii lui Nicolae Iorga…

Într-o vară m-am întâlnit pe malul Cernei, cu Mihail Sadoveanu, care îndrăgise, aceste locuri si oamenii lor. Într-un interviu, la întrebarea dacă vede asemănări între Banat şi Moldova, a răspuns:

– Da, adânci asemănări. Am scris, mai demult, un articol în “Viaţa Românească” în care arătam cuvinte şi datini comune…

Mai este apoi delicateţia şi poeticul care în Moldova a tâşnit în literatură, iar la dumneavoastră s-a cristalizat în neîntrecutele creaţii muzicale.

Din Mehadia a plecat şi criticul de artă, ziaristul şi profesorul Grigore Ion, consecventul prieten al lui Camil Petrescu, primul redactor al revistei “Banatul”, care îl avusese colaborator şi pe Lucian Blaga.

Vuitoare Cerna, de la poetul anonim, rare a cântat pe Iovan Iorgovan întruchipat în celebre sculpturi de cărăşeanul Romul Ladea, câţi cântăreţi ai mai avut? Îmi amintesc de Ion Minulescu, cu nelipsitul lui fular şi cu gesturi teatrale. Ţi-a recitat aci, pe mal, versuri patetice, regăsindu-şi lângă Cerna, pacea sufletească, atunci când războiul tulbura cerul şi scormonea cu bombe străzile Bucureştilor.

“Peste fe reastra mea

De la hotel

Mă cert mereu cu murmurul rebel

Al Cernei

Apa binecuvântată

Ce-mi limpezeşte mintea tulburată

De tot ce nu se poate şti

Ca-ntr-un etern A fi sau a nu fi.”

Cu Eusebiu Camilar am suit pe Domogled, într-un Mai cu magnolii înfloriţi şi cu frunziş proaspăt în toţi arborii. Citise, cu o zi în urmă, povestirea “La poalele Domogledului , apărută în revista “Orizont”. Viperele năvăliseră din crăpături, unde hibernaseră între rocile calea roase, alergând vesele, sau flămânde, pe poteci şi prin tufişuri. Era timpul când păsările îşi chemau perechea, înfrumuseţându-şi cântecele.

Peste toate răzbea cucul, trezind întreaga pădure din amorţire şi, parcă, se considera un dirijor al concertului, ce ni-l dădeau aripatele îndrăgostite. Scriitorul Eusebiu Camilar, încercând să se dovedească mai voinic decât noi, care-l însoţeam, se avânta mereu în fruntea coloanei, bombându-şi pieptul ca un păun. Numai un cuc năzdrăvan l-a determinat să se oprească la rădăcina unui arbore. Cu sentimentul de primăvară al unui copil, membrul corespondent al Academiei, voia să vadă un cuc cântând. Dar năzuroasa pasăre, simţise paşi străini de la distantă. Când omul s-a oprit sub bolta frunzoasă pasărea şi-a încetat chemarea. Am stat, aşteptând cu nerăbdare, dar cucul tăcea cu încăpăţânare. Până ne-a văzut, din ascunzişul lui, pierind. Atunci a început din nou să răsune pădurea: cu-cu, cu-cu… Camilar se întoarce, zâmbind:

– Ticălosul!

Paşii omului se auziră iar şi, bătând poteca spre pisc. După un an de zile, omul robust care urca voiniceşte pe potecile muntelui Domogled, în vara lui 1965, s-a contopit cu Universul, aşa cum prevestea. El, la numai 56 de ani. Paşi…paşi… Răsună pe potecile munţilor, sau în amintire? În dimineţile toamnei, cu dealuri înveşmântate în bruma sclipitoare, pătată de viorintul brânduşelor, puterile fermecate, ale lui Hercule sau ale lui Iovan Iorgoavn, trezesc paşii umbrelor din adânci depărtări.