Nicolae Danciu Petniceanu:,,Cel mai tânăr Şef de ocol din Banat este din Mehadia – domnul inginer silvic Grigore Bardac

„Pădurea înseamnă viaţă” – subliniază domnul inginer Grigore Bardac

Într-un aprilie încă friguros, cu urme hibernale vădit simţite, pătrund pe poarta unei case din Mehadia, Cartierul Prosec, o casă cochetă, cu un interior, începând de la poartă, cu gust estetic, cu luminător şi viţă de vie, ce denotă hărnicie, ordine şi curăţenie.

Bărbatul tânăr din faţa mea, cu alură sportivă, plăcută, este feciorul unei mai vechi cunoştinţe de-a mea, un om al muntelui, pe care zilnic îl văd că trece pe uliţa Pădurii, urcând în Munte, e vorba de domnul Ion Bardac, pădurarul Ocolului Silvic din Mehadia. Nu ştiam că Grigore este feciorul său, cum nu ştiam că este nepotul domnului Ion Achimescu, prin mama Iuliana, şi nepotul lui Grigore Achimescu, un alt om de vază din Mehadia, despre care am scris în „Vestea”.

Mă opresc la Ion Achimescu, de pe Mala Mică (pleonasm, „Mala” înseamnă „Mică” pe sârbeşte), care ne-a dat avizul, mie şi domnului primar Iancu Panduru, ca să putem monta pe faţada casei placa comemorativă dedicată cărturarului (profesor şi diplomat) Grigore Ion. Mă opresc şi asupra numelui „Bardac”, nume vechi şi specific la Mehadia, despre care regretatul profesor Nistor Dop zicea că este de origine dacă, în limba dacilor „bardacă” – vas din lemn, cu coadă, circa două oche. (DEX-ul zice că ar fi de origine turcă, mai greşeşte şi DEX-ul!). Profesorul Dop îl folosise cu pseudonim literar în articolele sale despre pădure şi alte locuri feerice, montate, din arealul Mehadiei.

Dar să revin la interlocutorul meu: inginer Grigore Bardac.

– Domnule inginer, de când datează la dumneavoastră pasiunea pentru silvicultură? Socot că e o pasiune…

– Şi încă una mare, domnule Petniceanu. În familia noastră eu reprezint a doua generaţie de silvicultori. Tata, Ion Bardac, reprezintă prima generaţie. Pasionat a fost şi este şi tatăl meu, pentru care pădurea, cu farmecul ei, înseamnă, după casă şi familie, totul. Această pasiune, dragoste inefabilă pentru pădure, mi-a fost transmisă de tata şi mie. De mic copil, am urcat cu tata în pădure, cu el de mână sau în urma sa ori înaintea sa pe cărare am străbătut drumeagurile pădurii, am trecut pe lângă izvoare cristaline, ascultând susurul şi gâlgâitul lacrimilor ce izvorăsc din rana muntelui, am ascultat glasul miraculos al păsărilor din codru şi chiar şi boncăluitul cerbilor toamna când prinde frunza a rugini. Într-un ochi de pădure, când soarele se înalţă de-o suliţă pe cer, te apucă foamea şi tata întindea ştergarul şi pe el punea pituca, bucata de brânză şi de slană, tata mai spărgea o ceapă şi înfulecam de zor, apoi ne ostoiam sufletul cu o gură de apă de izvor, suptă de pe buza unui jghiab, mirosind a cetină de brad. Ce să vă mai spun?! Pădurea înseamnă şi poezie pentru un silvicultor, şi, cred că şi pentru un scriitor. Încercaţi şi urcaţi măcar până la Suiac.

– Ce este acest Suiac?! fac mirat.

– E un punct de agrement în Munţii Almăjului, din perimetrul Ocolului Silvic Mehadia. E un peisaj ancestral fascinant, călcat şi de piciorul omului, pe lângă laba ursului brun. La Suiac sunt oameni care au fâneţe şi dumbrăvi, aşa cum are familia prietenului dumneavoastră, Gore Grozăvescu.

– A, da, da… Am urcat cu familia şi cu tractorul lui Gore, într-o vară, cu ani în urmă. Nu ştiam că-i zice la Suiac… Aşadar, de mic iubiţi pădurea cu tot ce are ea frumos, totuşi interesează drumul parcurs de omul Grigore Bardac pe băncile şcolii, de la alfabet până la diploma de inginer. Ce aveţi de zis?

– Multe am de spus, domnule Petniceanu.

– Vă ascult, sunt interesaţi şi cititorii noştri. Vă rog…

– Evoc cu nostalgie anii de curs primar şi gimnazial, de la şcoala din Mehadia. Îmi amintesc cu profund respect de doamna învăţătoare Nina Dăescu, zisă a lui Grelu, care cu răbdare, cu simţ pedagogic, dar şi cu multă dăruire mi-a pus pixul în mână, m-a învăţat să scriu şi să socotesc, să dezleg tainele manualelor dintr-un început… Apoi, la gimnaziu m-am bucurat de prezenţa unor cadre didactice cu talent pedagogic şi cu multă competenţă profesională, aş enumera, între altele câteva nume ce mi s-au întipărit în suflet: profesoara Anişoara Zeicu, profesorul Tiberiu Lalescu, profesorul Tulean Domilescu şi, nu în cele din urmă, doamna profesoară Haidy Bochiş, profesoară de chimie şi directoarea şcolii… După gimnaziu, am urmat Liceul Silvic de la Pădurea Verde din Timişoara, o instituţie şcolară neegalată în Banat, poate mici în ţară, un liceu rânduit în inima unei păduri, mereu verde, cu tihnă şi cadre didactice, mai toţi ingineri cu doctorate, de marcă, unde se face carte şi educaţie civică, unde dragostea pentru pădure şi viaţa ce sălăşluieşte în pădure, ţi se strecoară în suflet picătură cu picătură şi nu mai este chip să dai înapoi. Între minunaţii oameni de la Liceul Silvic amintesc pe domnii profesori Cociş şi Laudoniu, ultimul fost şef de ocol la Anina, ne-a predat dendrologia – ştiinţa care se ocupă cu studiul arborilor, cea mai frumoasă parte a ştiinţei silvice… La isprăvirea liceului am susţinut o lucrare pentru atestat (diplomă), intitulată „Amenajări silvice”, ce a fost notată cu maxim, apoi am urmat Facultatea de Silvicultură de la Braşov, timp de cinci ani, am păstrat o relaţie permanentă de student – profesor cu domnul decan doctor inginer Gheorghe Abrudan, decanul facultăţii, iar lucrarea de licenţă a fost „Protecţia pădurilor. Factori biotici şi factori abiotici”, conducător de lucrare prof. dr. ing. Marcu, soţie de universitar braşovean. După absolvirea facultăţii mi-am făcut ucenicia ca inginer, rodajul cum s-ar zice, din 2005 şi până în 2009, la Ocolul Silvic Sasca Montană, din Caraş-Severin. De aici am fost promovat la Ocolul Silvic Băile Herculane, unde funcţionez şi în prezent.

– Domnule inginer Grigore Bardac, vă rog vorbiţi despre „Protecţia pădurilor”, despre ceea ce înseamnă „factorii biotici” şi despre ceea ce înseamnă „factorii abiotici”.

– Sunt sintagme specifice literaturii de specialitate, muncii în silvicultură. Cuvântul „biotic” sau „biotica”, îşi are etimonul în francezul „biotique” şi se referă la viaţă, prin urmare factori cu viaţă, care pot pune în pericol viaţa arborilor, inclusiv omul răuvoitor cu faptele sale, iar în cea de-a doua categorie sunt factori fără viaţă, factori externi, precum vântul, furtuna, viitura, eroziunea solului etc. Organele silvice duc o permanentă luptă cu aceşti factori pentru protejarea pădurii. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, pădurea înseamnă viaţă, ea nu înseamnă doar lemn fie pentru foc, fie pentru construcţie, ea înseamnă ceva mai mult: faună, floră, ozon, un echilibru între ecosisteme, un echilibru, metaforic vorbind, între pământ şi cer, lanţul de munţi contribuie la o normalitate a vieţii omului şi atunci acest lanţ trebuie ocrotit de mâna omului şi nu distrus.

– Domnule inginer, vorbiţi despre ce fel de copaci se găsesc în zona noastră silvică…

– Pardon, domnule Petniceanu. Copacii se regăsesc doar în parcuri, în pădure se regăsesc doar arbori…

– Mulţumesc, domnule inginer, omul învaţă până moare, prin urmare ce fel de arbori cresc în zona silvică a Mehadiei, zonă pe care aţi cercetat-o pentru licenţă?

– Fagul e dominant, apoi molidul, bradul. În Banatul Montan se merge pe regenerare naturală a fagului, el regenerează din sămânţa sa, din jir, care cade, intră în sol şi germinează, apar puieţii, ce vor forma un nou arboret, care trebuie condus prin varia lucrări silvice: curăţire, degajări etc. ca să crească, să se dezvolte şi să ajungă la maturitate (100 – 110 ani) ca să devină capabil pentru exploatare, pentru folosul omului.

– În afară de silvicultură, ce alte pasiuni aveţi?

– Vânătoarea… care este legată tot de pădure şi de izvoare…

A consemnat: N.D.P.


%d blogeri au apreciat asta: