VESTEA DE MEHADIA

Ianuarie 8, 2013

După o apariție neîntreruptă timp de 6 ani a revistei noastre, începând cu luna octombrie a anului 2012 publicația VESTEA își continuă apariția într-o nouă formă, cu o nouă prezentare și o parțială modificare de conținut , sub o nouă denumire:

VESTEA DE MEHADIA.

Nadăjduim, ca prin schimbările noastre, gândite în mare măsură pentru a veni in sprijinul unei mai largi categorii de cititori la nivel local, punând accent, în acest sens, pe viața comunității noastre, pe istoria și cultura tradițională locală, să putem oferi în continuare cititorilor noștri aceeași plăcere în lecturare.

REDACȚIA

Pentru accesarea publicației, în format pdf, faceți click pe imaginea de mai jos:

Octombrie 24, 2010

EDITORIAL- Iancu PANDURU:,,Şcoala”

Octombrie 24, 2010

A început NOUL AN ŞCOLAR, la deschiderea căruia am participat, graţie invitaţiei domnului profesor Mihai Feneşan, directorul Liceului Tehnologic „Nicolae Stoica de Haţeg”, din Mehadia.

O baie de elevi, părinţi şi profesori, a ascultat cuvântul domnului director, care a făcut o analiză succintă privind realizările şcolii, ce cu onoare şi probitate profesională o conduce, precum şi avansurile privind perspectivele şcolii în Anul Şcolar 2010 – 2011.

În calitate de primar, de conducător al obştii săteşti, cu prerogativele ei, pe agenda primăriei, voi căuta să sprijin, legal, proiectele şcolii şi ale cadrelor didactice, intenţionate de-a înfăptui un învăţământ modern şi eficace, vizând educarea şi formarea tinerei generaţii în sprijinul umanismului democraţiei actuale. Sunt profund conştient de atributele suverane şi nobile ale şcolii şi implicit ale învăţământului. Fie binecuvântată strădania dascălilor noştri, care sunt nişte eroi pe acest tărâm adesea presărat cu obstacole greu de trecut, aşa cum, în faza actuală, obstacole sunt reducerea salariilor şi veniturilor celor din învăţământ.

Am spus-o la deschiderea Anului Şcolar 2010/2011, o mai spun şi în acest editorial: vă admir domnilor dascăli, vă respect munca dumneavoastră, deloc uşoară, voi încerca să fiu alături de dumneavoastră, să vă sprijin acţiunile ce concură la educarea copiilor noştri din Mehadia şi din satele arondate, Plugova, Valea Bolvaşniţa şi Globu-Rău. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Nicolae Danciu Petniceanu:,,Valea BolvaŞniţa în sărbătoare:Centenarul fanfarei”

Octombrie 24, 2010

Duminică, pe cinci septembrie 2010, a avut loc venerarea Centenarului Fanfarei din satul Valea Bolvaşniţa, sat arondat patriarhalei comune Mehadia, păstorită de primarul IANCU PANDURU.

La propunerea Societăţii Literare „Sorin Titel” din Banat, domnul primar Iancu Panduru a dovedit din nou (pentru a câta oară?!) sensibilitate faţă de cultul înaintaşilor, de receptare şi conservare în eternitate a memoriei înaintaşilor, care au semănat binele şi frumosul grav, autentic, pe cărările spiritului românesc. În consecinţă, domnul primar Iancu Panduru, sprijinit de Consiliul Local al primăriei Mehadia, a demarat în timp util organizarea şi desfăşurarea serbărilor Centenarului Fanfarei din Valea Bolvaşniţa, evident, cu eforturi financiare demne de invidiat, în actuala etapă pauperă ce trece peste satul românesc.

În cele ce urmează, redăm pe scurt filmul serbărilor de la Valea Bolvaşniţa.

La ora douăsprezece şi ceva, a sosit în Valea Bolvaşniţa fanfara din Coştei (Voivodina de Serbia), douăzeci şi cinci de fanfarişti, în uniformă de paradă, având în fruntea ei pe vajnicul instructor şi dirijor domnul ION ROTARU CORDÂN. Prin grija primarului Iancu Panduru, fanfara din Coştei de Serbia a sosit în Valea Bolvaşniţa cu autocarul, închiriat de la firma Cionca din B. Herculane, în întâmpinarea ei ieşind la Vama Naidaş, vechiul grănicer, Lt. Colonel Nicolae Danciu, fiul adoptiv al Mehadiei, redactorul-şef al gazetei, un vechi prieten al maestrului Cordân.

S-a dezvelit placa întru comemorarea fanfarei din Valea Bolvaşniţa, placă montată pe frontispiciul Căminului Cultural, dezvelirea s-a făcut de dl. primar Iancu Panduru şi de către domnul deputat inginer IOAN TABUGAN, care ne-a onorat cu prezenţa pe tot parcursul serbării. A urmat sfinţirea plăcii de către un sobor de preoţi, din care au făcut parte preacuvioşii părinţi Dumitru Cristescu zis Orza, Petrică Zamela, doctor în teologie, preot Dumitru Băşulescu, fiul satului, părintele Ciprian de la Mehadia.>>>>>>>>>

Dumitru Jompan:,,Contribuţii la cunoaşterea muzicii instrumentale a „Domnilor-ţărani” din Valea Cernei. Despre muzica de fanfară”

Octombrie 24, 2010

Motto: „…sigură cântarea e din rai”. (Vasile Goldiş)

Să explici unei comunităţi ce este aceea o fanfară, când obştea respectivă beneficiază de multă vreme de binefacerile unei astfel de formaţii instrumentale, este un lucru nefiresc. Şi, totuşi, pentru cei care încă nu cunosc sensul noţiunii precizăm că „fanfara” este un ansamblu de instrumente muzicale de suflat din lemn şi din alamă la care se adaugă şi cele de percuţie care au rolul de a marca tempo-ul, mişcarea, măsura cântecelor compuse de muzicieni în acest scop.

Repertoriul specific fanfarelor este alcătuit din: marşuri, dansuri şi prelucrări de muzică populară, cântece de paradă, potpuriuri din opere etc.

Potrivit cu scopul urmărit, aceste alcătuiri pot fi: militare sau ostăşeşti, populare sau „civile”, neoprotestante ş.a.

Vizavi de grupările corale, formaţiile camerale, orchestrale de muzică populară sau simfonică, fanfarele au o sonoritate amplă, puternică, de unde şi o atmosferă de măreţie, de fastuos, ce se degajă în rândul ascultătorilor. Tocmai datorită „sonorităţii ample”, formaţiile de acest gen se manifestă de cele mai multe ori în aer liber, mai rar în incinta unor lăcaşuri de cult sau instituţii de cultură. Atmosfera de „fast” o dă şi strălucirea instrumentelor muzicale din alamă şi uniforma purtată cu mândrie şi demnitate de fanfarişti.>>>>>>>>>

Domilescu Ionela Mihaela:,,Istoria fanfarei din satul Valea-BolvaŞniţa”

Octombrie 24, 2010

Belşugul de înţelepciune acumulat în miraculoasa memorie a locuitorilor acestei vetre străbune, numită „tradiţie”, prin varietăţile de formă ale culturii concretizată în obiceiuri, datini, legende, credinţe şi neîntrecută creaţie populară transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie, dovedeşte faptul că aici a existat permanent un izvor nesecat de cultură, de dragoste şi credinţă.

Oamenii acestei vetre adaptându-se la acest izvor au primit permanent imboldul de a comunica, voinţa de a intra în contact cu realitatea atât de variată, de a şti, de a afla, de a învăţa, iar prin tezaurul de poveste adunat în ungherele cugetelor, încă din copilărie au contribuit la desăvârşirea acestui spaţiu divin, numit «VALEA-BOLVAŞNIŢA».

Din mijlocul acestui sat în care oamenii şi-au manifestat din totdeauna prin cântec bucuria de a trăi, au răsărit două talente care au ridicat la rang de artă comorile melodiilor noastre de veac. Este vorba despre fondatorii fanfarei din satul de pe malurile râului Lubiana: Corcescu Vasile zis «Corcea» şi Blidariu Gligore zis «Moş Burtă».

Astăzi, sărbătorim cu aleasă bucurie un centenar de când pentru prima dată au răsunat glasurile melodioase ale fanfarei satului, care aduceau oamenilor în suflet bucurie şi le aminteau ca pe pământul acesta secular din totdeauna cântecul l-a însoţit pe om în toate manifestările importante ale vieţii sale.

Devotat tradiţiilor noastre Corcescu Vasile zis Corcea a înfiinţat în 1910 Fanfara satului Valea-Bolvaşniţa, alături de care s-a remarcat tânărul Blidariu Gligore zis Burtă, care de mic copil a dovedit o înclinaţie deosebită în receptarea cântecului nostru descifrând tainele trompetei la o vârstă fragedă de numai 12 ani.>>>>>>>>>

Molan Domilescu:,,Valenţele cântecului patriotic în educarea tinerei generaţii”

Octombrie 24, 2010

Din totdeauna omul s-a simţit mai confortabil, în siguranţă, auzind în jurul său sunete armonios închegate, reluate, cu o linie melodică care-o încălzea sufletul şi existenţa cotidiană. A încercat din vremi imemoriale să reproducă ori să creeze noi armonii sonore, folosindu-se de ce îi oferea mediul înconjurător. Fascinat de foşnetul frunzelor a îndrăznit să facă din frunze „instrumente” muzicale, şi-a asociat lemnul şi lutul în făurirea fluierelor, naiului, ocarinei, cavalului, cimpoiului. Cu acestea s-a îmbărbătat şi la muncă şi la luptă pentru a-şi apăra familia, moşia, ţara.

Strămoşii noştri daci şi-au asociat dârzeniei în luptă şi efectul produs de sunetele pe care le produceau stindardele lor de luptă.

Câtă dreptate avea marele nostru poet naţional M. Eminescu când punea în gura gloriosului domnitor Mircea cel Bătrân cuvintele: „Tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul etc.”, dovedind prin aceasta că strămoşii noştri îşi întăreau convingerile şi speranţele bazându-se şi pe ce Dumnezeu le punea la îndemână…

Reverberaţiile cântecului patriotic le găsim chiar şi-n cântecele de jelanie, bocete, când mamele, soţiile, îşi plâng suferinţa produsă de prinderea celor dragi, în bătălii cu duşmanii, transmiţând urmaşilor dorinţa de a nu renunţa la luptă.

Înfiorare de vâlvătaia cântecului, potop de durere în suflet desprindem şi din cântecele de „cătănie” ale lui Grigore Leşe.>>>>>>>>>

Dan Floriţa-Seracin:,,GRIGORE BUGARIN – 50 de ani de la moarte”

Octombrie 24, 2010

Adept al poeziei chtonice, aşadar al orientării tradiţionaliste în literatura interbelică, Grigore Bugarin s-a născut în 1910 la Ohabiţa, jud. Caraş-Severin. A studiat la Caransebeş, unde a absolvit Şcoala Normală, devenind învăţător. A funcţionat la Revizoratul Şcolar din Lugoj, ulterior la Inspectoratul Regional din Timişoara. S-a remarcat publicând versuri şi diverse articole în „Seminicul” (Lugoj), „Vestul” (Timişoara), „Banatul literar” (Caransebeş), „Luceafărul” (Timişoara), „Fruncea” (Timişoara), „Gând românesc” (Cluj), „Convorbiri literare” (Bucureşti), „Dacia” (Timişoara), gazetă al cărei redactor a fost, etc. A tipărit mai multe volume de poezii, Simfonia rustică (Ed. Fruncea, Timişoara, 1935), Cântece de seară (Ed. Luceafărul, Timişoara, 1936), Cântarea dragostei (Ed. Luceafărul, Timişoara, 1937), La nana-n vale, poezii în grai bănăţean (Ed. Fruncea, Timişoara, 1937), Florile satului (Ed. Cuvântul satelor, Lugoj, 1937), Amiaz liniştit (ediţia autorului, Lugoj, 1939), împăratul, poem (ediţia autorului. Timişoara, 1942). Postum îi apare volumul selectiv Cântecele mele (ed. Litera, Buc, 1980.) A mai scris libretele operelor Horia şi Simfonia libertăţii de Sabin Drăgoi, precum şi cel al operei Corul de la Chizătău de Filaret Barbu. Mai multe lucrări i-au rămas în manuscris, între care poemul dramatic Decebal.

Volumul de debut al lui Grigore Bugarin, Simfonia rustică, degajă o prospeţime încărcată de miresmele telurice. Poetul retrăieşte intens amintirile copilăriei, ce i s-au imprimat în conştiinţă întocmai cum lăsau urme cândva în glia reavănă opincile tatălui şi ale mamei: „Îmi încălzesc amintirile / In vatra focului copilăriei mele / Să păzească urmele făcute de opincile părinţilor / îmi stau gândurile veghe / Şi plâng, proptindu-mi fruntea de loitra carului / Atunci când mă revăd revenind din ţarină / Ghemuit în şireghe”. (Acord).>>>>>>>>>

Tiberiu Popovici: ,,POET ÎN GRAIUL DULCE…Memento Pătru Fara-Racolţ (1944 – 2009)”

Octombrie 23, 2010

Motto:

“Poeţii-s cremene şi iască,

Ei ard ca soarele de vara.

Poeţii nu ştiu să trăiască,

Poeţii ştiu doar să nu moară”

Ion Ghera

“… a venit din mugurul vorbei săteşti izvodind în fructul poeziei ca un miracol; recitator neîntrecut în straiul său din zona de munte cu clăbăţ şi sârmă tricoloră, chimeşă cu pumnaş şi mânişi cosuce cu arămiz, cu izmene largi legace-n în obiele roşii, cu vrâste negre şi cu pişioareli-n optaşi din piele de vital”; un paure mândra ca taţi oamenii de pă la noi” – aşa îl caracterizează prof. Ştefan Pătrat în prefaţa singurei cărţi de poezie în grai a lui Păun Fara-Racolţ “Pişă-m ştrimfii dă vă mint” – apărută la colecţia “Grai bănăţean” apărută la Editura Dacia Europa Nova din Lugoj în 1998.

Poetul dialectal Pătru Fara-Racolţ s-a născut ta 15 septembrie 1944 la Bratova, comuna Târnova, jud. Caraş-Severin într-o familie de ţărani. Nu a fost un intelectual umblat prin şcoli cu nume mari, a fost un paure care a urmat şcoala primară şi gimnaziul la Târnova, Şcoala profesională la Reşiţa, fiind ulterior angajat la UCM Reşiţa. A cochetat cu graiul prin participarea la diverse concursuri de recitare de la Caransebeş, Lugoj şi Bocşa, apucându-se apoi de scris şi devenind membru al cenaclurilor literare “La Coşmândre” şi “Nechifor Mihuţa” din Caransebeş, şi al cenaclului “Paul Târbăţiu” din Bocşa. A fost colaborator al mai multor posturi de radio din ţară. Este cuprins la culegerile “La Coşmândre” volumele I – IV, editate în anii 1998 – 2002 la editura Ionescu din Caransebeş şi la editura Tibiscus din Uzdin (Serbia), în antologia poeziei în grai bănăţean de Ştefan Pătruţ, editura Dacia Europa Nova, Lugoj în 1999, la cele două volume “Bădia Mihuţa şi urmaşii” (vol. I – 2001, vol. II – 2002) apărute la editura Mirton la Timişoara iar postum şi în culegerea “Poezie ta grai bănăţean”, vol. I ediţie în grai de Aurel Turcuş apărută la editura Orizonturi Universitare din Timişoara în 2009.

>>>>>>>

Biblioteca Daria – Proiect-program

Octombrie 23, 2010

Biblioteca privată „Casa Cărţilor” (Casa Daria) este prima de acest gen din Banat (şi din România, cu o notă de probabilitate). În ea se regăsesc circa trei mii de volume de literatură banatică, naţională şi universală, în limba română, puţine exemplare în germană, mai multe în rusă, având în vedere că  amfitrionul este filorus şi o parte din cărţile adunate la un loc sunt dăruite de doamna profesoară Rita Evseev, originară din Moscova, văduva regretatului profesor universitar Ivan Evseev.

Donaţii am mai primit şi din partea domnilor: prof. Ion Ciorobară (Lugoj), scriitor Ion Marin Almăjan (Timişoara), prof. Doru Dinu Glăvan (Radio Reşiţa), dr. Carmen Nemoianu (Timişoara, ruda regretatului preot Traian Nemoianu). Urmează să mai primim un lot de carte valoroasă din biblioteca celui care a fost prof. univ. dr. Evseev. Le vom păstra cu pietate. Aşteptăm şi alte donaţii.

În prezent, în biblioteca privată „Casa Cărţilor” domină cartea pe spaţiul literelor bănăţene. În viitor, prin mijloace proprii, voi căuta să procur carte şcolară, în această enclavă spirituală îşi vor da întâlnire clasicii literaturii române: Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Slavici, Vlahuţă, Galaction, Ibrăileanu, Sadoveanu, Brătescu-Voineşti, Brăescu, Elena Farago, Elvira Bogdan şi alţii, apoi clasicii din noua generaţie, amintindu-i pe: Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Damian Ureche, Ion Alexandru, Octavian Doclin, D. Sârbu, Tomozei, Velea, Rebreanu etc.

Biblioteca privată „Casa Cărţilor” va funcţiona (dimineaţa şi după-masa) în sezon estival, respectiv din 15 iunie şi până la 15 septembrie, an de an. Ea va sta la dispoziţia cititorilor tineri şi bătrâni, prioritar tineretului provenit din familii sărace, cărţile urmând să fie lecturate doar în spaţiul destinat bibliotecii.

Amintesc că primul cititor al bibliotecii, în faza organizării, a fost studenta Dana Oprescu, care a găsit în biblioteca noastră, ceea ce n-a găsit în Timişoara, material documentar pentru o lucrare de sinteză privitor la presa din Banat. Ne bucură această modestă reuşită.

>>>>>>>>

Dan Floriţa-Seracin:,,CORIOLAN BREDICEANU – un campion al luptei pentru libertate naţională”

August 30, 2010

„Pe mine Dumnezeu m-a făcut român”

(C. Brediceanu)

Coriolan Brediceanu s-a născut la 23 dec. 1949 în casa „maistorului” săpunar Vasile Brediceanu din Lugoj, adevărat centru spiritual al Banatului acelor timpuri. A crescut într-un mediu favorabil devenirii sale intelectuale, mai ales după ce, în 1862, Emanoil Gojdu a fost instalat comite suprem al comitatului Caras, cu reşedinţa la Lugoj. Acesta, cuvântează la 1910 Valeriu Branişte, „a căutat se creeze aici în Lugoj o clasă selectă de intelectuali români aleşi din toate părţile ţării ca aşezându-i în Caraş să se formeze aici […] o clasă puternică de intelectuali devotaţi neamului…” (Valeriu Branişte, Coriolan Brediceanu, discurs, Lugoj, 1911, p.10)

Pe când avea doar 12 ani, tânărul vlăstar al familiei Brediceanu participă la aşa-numita mişcare a „libriştilor”, care, în spiritul unor legi de conjunctură, militează în urbea de pe Timiş pentru introducerea limbii române ca limbă oficială în comitat.

Coriolan Brediceanu a urmat clasele primare la şcoala confesională ortodoxă română din oraşul natal, iar cursurile învăţământului secundar la Lugoj, Arad şi Beiuş, în acest din urmă oraş luându-şi bacalaureatul în anul 1867. Alege să studieze ştiinţele juridice la Academia de Drept din Pojon (Bratislava), prilej de a lua contact în acest mare centru cultural cu reprezentanţi ai diferitelor naţionalităţi din fosta monarhie habsburgică, dornice de emancipare de sub tirania stăpânirii bicefale. În anul 1872 se reîntoarce la Lugoj, oraş în care spiritul românesc pulsa cu vigoare, în calitate de candidat de avocat iniţial, luând contact cu marii oameni politici ai vremii, Al. Mocioni, V. Babeş, C. Rădulescu etc. În umbra lor s-a format ca viitor susţinător marcant la cauzei naţionale în confruntările acerbe cu oficialităţile statului maghiar.>>>>>>>>>

Maria Toma-DamŞa:,,“Lumina de la Vărădia”

August 30, 2010

Scriitorul bănăţean Nicolae Danciu-Petniceanu rămâne un credibil şi luminat patriot, nu numai în romanele şi estetica sa ci şi prin importanta carte dedicată inegalabilului om al luminilor, Paul Iorgovici (1764 – 1808) acest coautor al primului ziar din presa românească şi primul cercetător al lingvisticii Observaţii de limbă românească, tipărită la Buda, în 1799, în alfabet chirilic.

Scriitorul pătrunde pertinent în hăţişurile informaţiilor despre originea familiei marelui cărturar, cu rădăcini solide în neamul lui Brâncoveanu, trăitoare în Vărădia de Banat, din anul 1740. Pavel (Paul) Iorgovici este al doilea fiu al teologului Marcu Iorgovici-Brâncoveanu.

Vom urmări pe filologul Paul Iorgovici aşa cum ni-l prezintă autorul, din perspectiva ideilor şi soluţiilor privind gândirea lingvistică românească, al saltului asupra cercetării acesteia prin teorii lingvistice universal-valabile.

Toate ideile lingvistice ale lui Paul Iorgovici, formarea limbii literare comune tuturor românilor, teoria derivării, au fost valorificate de către filologii din Ţara Românească şi Moldova, făcându-l să se proiecteze în posteritate.

Autorul cărţii surprinde preocupările lingvistice ale lui Paul Iorgovici încă din tinereţe, când, în Jurnal, constată că „limba latină prezintă (…) unitate de spirit (…) şi o continuitate etnică”, exprimă „noţiuni şi idei de înaltă specialitate” şi că „limba română (…) îşi are (…) rădăcina în Dacia Felix”.

Paul Iorgovici avea idei comune cu Immanuel Kant privind egalitatea cetăţenilor, toleranţa religioasă, libertatea gândului, direcţia comună a limbii şi a culturii etc. încă din perioada studenţiei în filosofia dreptului sacru.>>>>>>>>>

Ion Ionescu:,,ILIA Cavaler de BLIDARIU”

August 30, 2010

Înainte de toate aş dori să reproduc descrierea localităţii Valea Bolvaşniţa făcută de Nicolae Iorga în Revista Fundaţiilor Regale, 1939, în urma vizitei făcute pe aceste meleaguri în vara anului 1939: Satele înşirate de-a lungul îngustei şosele româno-austriacă, cu acelea care se ascund peste bolovănişurile teribile, de unde unul din ele poartă chiar numele de Bolvaşniţa, prin fundul uneia din văile unde se trăieşte în parte după datine arhaice, şi apoi, partea care, la ieşirea din strâmtoarea pietrei şi din răcoarea lungilor păduri, se răsfaţă la soare, întinzând, lângă livezi de pruni sau şi de meri, câmpii de porumb, ba, ici şi colo şi de grâu, regiune întru totul asemenea cu acea plan a pe care o stăpâneşte Statul vecin, Serbia.

Căpitanul Ilia Blidariu, viitor cavaler, s-a născut în anul 1829 la Valea Bolvaşniţa. Primii ani de scoală îi face în satul natal şi la Mehadia, după care îi continuă la Caransebeş.

În anul 1847 a primit gradul de caporal în regimentul de graniţă Nr. 13 din Caransebeş. La 1 ianuarie 1849 obţine gradul de locotenent. În 1854 este transferat la regimentul de graniţă Nr.12 din actualul Banat sârbesc şi avansat la gradul de locotenent major. Tot aici în anul 1866 este avansat la gradul de căpitan.

În urma unor inundaţii, el organizează construirea unor diguri, care au salvat de la inundaţie mai multe localităţi din apropierea Petrovaradinului, obţinând distincţia ordinului Coroanei de Fier Clasa a III-a.

Faptele sale au fost răsplătite prin rangul de cavaler la 18 februarie 1872. Se pensionează pe caz de boala şi se stabileşte la Mehadia.>>>>>>>>

Sabin OPREANU

August 30, 2010

– Prof. Gruia Cinghiţă:,, Poetul”

O după-amiază liniştită a zilei de 9 iunie 2010. Brusc, Muntele îşi acoperă creştetul semeţ cu zăbranic de nori negri. Râul îşi opreşte, parcă nedumerit, murmurul undelor sale înspumate. O linişte nefirească învăluie întreaga natură. Doar vântul pleacă mai departe să spună tuturor îndurerata veste. Cel care cântase cu atâta gingăşie frumuseţea de dincolo de fire a naturii din acest mirific colţ de ţară, POETUL, a plecat prea devreme în Marea Călătorie.

Poetul şi prozatorul Sabin Opreanu s-a născut pe 16 martie 1946 în Băile Herculane, având însă puternice rădăcini dinspre partea mamei în Mehadia (era nepotul cunoscutului pictor-zugrav moş Nema).

A debutat în iarna lui 1965, pe când era elev la liceul din Mehadia, în reviste „Orizont” din Timişoara împreună cu Şerban Foarţă. Debutul editorial are loc relativ târziu, în 1977, cu volumul de versuri „Sunetul zăpezii”, după ce mai bine de un deceniu a fost o prezenţă constantă în paginile revistelor din vestul ţării. Cartea s-a bucurat de o unanimă apreciere, atât a criticii literare, cât şi a cititorilor: „Sabin Opreanu este un poet de o fermecătoare puritate, al cărui timbru liric are ceva din sunetul zăpezii, cum ne sugerează el însuşi în această carte a primei înfăţişări” (Anghel Dumbrăveanu).>>>>>>>>>

Gabriela Şerban:,,Presa din Bocşa în câteva cuvinte”

August 30, 2010

Despre presa din Bocşa nu sunt foarte multe de spus, cel puţin dacă nu efectuezi un studiu aprofundat. În Bocşa n-au apărut atât de multe periodice ca în alte centre importante. Pentru a ne face o idee despre ziarele care s-au perindat prin Bocşa, avem la îndemână materialul pus la dispoziţie de criticul şi editorul Gh. Jurma în câteva dintre scrierile sale, începând cu volumul «Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin» , volum apărut în 1978 la Reşiţa.

Din acest volum aflăm că: prima gazetă caraş-severineană a fost Privighetoarea din 1882 şi a apărut la Bocşa Montană, de unde, după o lună, se mută la Reşiţa. Gazeta apare un an de zile (proprietarul este Simeon Pocreanu).

În 1920 Cassian Munteanu a editat Gazeta Bocşei din care au apărut doar câteva numere. Scriitorul grav bolnav era internat la sanatoriul din Bocşa. Aici redactează singur această publicaţie prin care îşi susţine candidatura în alegerile pentru primul Parlament al României Mari.

Gazeta Drum nou pe care o înfiinţează aici scriitorul şi publicistul Mihail Gaşpar în 1923 apare în două etape: 1923 -1938; 1946 – 1947; în prima etapă este condusă de Mihail Gaşpar, după moartea acestuia este preluată de Ilie Rusmir la Oraviţa, apoi readusă de fiul lui Gaşpar, Ionel, la Bocşa, apoi transferată la Craiova.

Ziarul Lumina Caraşului apare în 1929 întâi la Reşiţa, apoi, de la nr. 11, editorul Mihai Velceleanu va beneficia de o tipografie proprie şi redacţia se mută la Bocşa. Din 1935 îşi schimbă denumirea în Curentul nou şi apare până în 1947. Ziarul se subintitula «politic – independent, informativ şi de apărarea intereselor poporului».>>>>>>>>

Al. Florin Ţene:,,Adevărul despre istoria tezaurului românesc”

August 30, 2010

O interesantă carte şi bine documentată despre istoria tezaurului României a apărut la Editura „Călăuza” v.b., 2004, cu titlul „Din istoria unui tezaur” (Restituiţi României tezaurul său!), semnată de Petru Olosu, original din oraşul Brad, dar stabilit în Bucureşti. Această lucrare se constituie într-un strigăt pentru dreptate, fiindcă, cum spunea Heraclit în „Fragmente”, „Dreptatea e luptă”, acest lucru îl face şi autorul, luptând cu condeiul şi adevărul istoric oglindit în documentele vremii.

Apărută în condiţii grafice deosebite, cum de altfel ne-a obişnuit această editură, cartea este scrisă cu acribia istoricului care „relatează pentru prima dată cum s-a trimis tezaurul României la Moscova în 1916″ („Cuvânt înainte” de Valeriu Bârgău), enumerând obiectele de valoare şi de patrimoniu trimise, actele întocmite în acea perioadă tulbure de către Banca Naţională a României, pe de-o parte, şi guvernul imperial al Rusiei, de cealaltă parte. Alături de aceste documente de o inestimabilă valoare documentară şi juridică publicate, sunt evidenţiate şi „asigurările oferite de marile state ale Europei că Tezaurul României se va întoarce în ţară”.

În acest an se împlinesc nouă zeci şi opt de ani de când tezaurul României a fost încredinţat delegaţiei Rusiei Imperiale (14/29 decembrie 1916), urmând ca acesta să fie restituit ţării noastre după încheierea Primului Război Mondial. Până în prezent, aşa cum subliniază, încă de la început autorul, „acest tezaur nu a fost restituit decât în foarte mică parte”, („Cloşca cu puii de aur” şi nu completă), nesemnificativ faţă de marile valori rămase, încă, în seif-urile Kremlinului. Păcat că guvernanţii de atunci nu au învăţat din lecţia istoriei că Rusia întotdeauna sub masca „bunului vecin” a avut întotdeauna faţă de poporul român, şi nu numai, o atitudine acaparatoare şi de expansiune. >>>>>>>

Ioan Brânzei:,,Metheorathos (călătorie în EDEN)”

August 30, 2010

În urmă cu şapte ani, cu voia lui Dumnezeu şi prin graţia fiicei şi a ginerelui meu un nou vis al copilăriei mele s-a împlinit.

După ce acum cincisprezece ani am avut şansa să vizitez Ţara Sfântă, iată-m în drum spre Elada, patria lui Homer şi leagănul civilizaţiei universale.

1 mai 2003, ora 4 dimineaţa, sub un cer înstelat, împreună cu fiica şi nepoţelul meu, pornim spre Thesalonic, pe ruta Belgrad – Nis – Sofia.

La orele 8 intrăm în Belgrad, capitala ţării vecine oferindu-ne prilejul de a ne edifica asupra ororilor provocate de războiul absurd cu care s-a confruntat la sfârşitul mileniului doi.

Din Belgrad o pornim spre Nis parcurgând autostrada modernă ce lega cele două oraşe Jugoslave, un traseu ce oferă turistului prilejul de a admira frumuseţea peisajului şi bucuria de a savura în linişte o cafea pe terasa unei vile superbe transformată în han turistic, mană cerească pentru proprietarii lor.

Înainte de a ajunge la Nis ne oprim şi noi la un asemenea popas pentru a savura câte o cafea turcească şi a lua un mic dejun.

De la Nis, în loc să ne îndreptăm spre fosta Macedonie sârbească, azi republică independentă, considerând că drumul este mai scurt şi din dorinţa să vizităm şi capitala SKOPLIE, oraş cu rezonanţă istorică.>>>>>>>>

Gruia Cinghiţa:O carte pentru oameni mici şi mari: Nicolae Danciu Petniceanu, „Un căţelandru muŞcând dintr-un nor”

August 29, 2010

Ultimul volum al prolificului şi talentatului prozator Nicolae Dnaciu Petniceanu scoate la iveală o altă faţă a mereu truditorului în ale slovei scrise.

În mod surprinzător, scriitorul pare a renunţa la tematica tradiţională a scrierilor sale – evocarea marilor personalităţi ale Banatului – şi se opreşte asupra evocării universului infantil.

Eroii povestirilor sale sunt copiii din Valea Sfârdinului, sat de legendă, care trăiesc într-o perioadă zbuciumată a istoriei noastre, aceea a ultimului război.

Copiii prozatorului, copii ai unor familii sărace, sunt surprinşi în strânsă legătură cu viaţa satului, dar mai ales cu cea a familiei, eroii sunt văzuţi aproape în permanenţă în mijlocul celor dragi. Alături de părinţi, ei trăiesc într-un univers mai rar semănat de bucurii, căci viaţa este grea şi ei sunt sprijin de nădejde în casă. Şi totuşi, copilăria le este înseninată de fapte aparent banale.

Copilul Niculiţă se bucură privind la jocul „jucăriei vii”, un iepuraş, alteori de cartea primită de la „donvăstori” Ciobanu, iar bucuria lui este deplină când primeşte un dar de la un soldat rus – o bonetă – îl face să se simtă deosebit de tovarăşii de joacă.>>>>>>>

August 1, 2010

Iancu PANDURU:,,Monumentul”

August 1, 2010

Primarul şi consiliul Local, Executivul Primăriei Mehadia se preocupă de punerea în realitate a propunerilor făcute de consilierii noştri, aşa cum s-a făcut propunere pentru a evoca tragedia de la Mehadia ce s-a petrecut în zilele de 13 – 14 iunie 1910, când ploile torenţiale au luat în şuvoiul lor 22 de case de pe Mala Mică şi a ucis nouă fiinţe umane.

Cu toată criza financiară ce bântuie cu asprime, au luat măsuri de confecţionarea unui Monument Funerar, ce va fi montat şi sfinţit în preajma Pieţei Agro-Alimentare.

În context cu această măsură de respect faţă de tragedia consătenilor noştri, ne-am bucurat de sprijinul afectiv al preoţilor noştri, ca să realizăm şi un parastas, după cinul  strămoşesc. (În “Vestea” viitoare, vom publica un reportaj şi fotografii de la dezvelirea şi sfinţirea monumentului.)

Primar IANCU PANDURU

Iulian LALESCU:,,Banatul ca denumire”

August 1, 2010

Denumirea regiunii nu are nicio legătură cu originea, etnia, limba sau religia locuitorilor săi, aşa cum se întâmplă în multe alte locuri. Originea regionimului Banat este şi acum controversată. Unii susţin că ea ar proveni din rădăcina unui verb ce apare la mai multe neamuri germanice, ban, care înseamnă a proclama sau a anunţa. De-acolo a trecut în latina medievală, sub forma bannum, care înseamnă – la neamurile france, de exemplu – proclamaţie, dar şi districtul asupra căruia respectiva proclamaţie urma să aibă efecte.

Alţii consideră că ban provine din persană, unde înseamnă stăpân. Din acea limbă, el ar fi fost preluat de avari şi adus în zona Pannoniei, unde aceştia au stăpânit în secolele VI-VIII. Tot de avari este legată şi o altă interpretare, conform căreia originea cuvântului ban ar veni de la numele unui mare comandant militar, Bajan Khagan Aceste opinii sunt contrazise de cei care cred că ban vine dintr-o veche rădăcină proto-indoeuropeană, bha, care înseamnă a vorbi. În sfârşit, o altă opinie acordă termenului ban o origine slavă. Funcţia de ban ar fi existat la slavii sudici, în zona Croaţiei şi Bosniei, încă înainte de venirea maghiarilor, care l-ar fi preluat de la slavi.

Indiferent de originea lor – germanică, proto-indoeuropeană, persană, avară sau slavă -, termenii ban şi Banat au fost folosiţi în Evul Mediu sud-est-european pentru a desemna o funcţie militar-administrativă, respectiv teritoriul asupra căruia acea funcţie se exercita. În partea de sud-est a Europei au existat, în acea vreme, mai multe Banaturi. În Croaţia se aflau demnitari denumiţi Ban, ca şi în Bosnia, al cărei teritoriu constituia o Banovina. În zonă, termenul Ban pare să fi desemnat ceea ce pentru spaţiul germanic era un Markgraf, conducătorul unui ţinut de graniţă, cu importante atribuţii militare.

În Evul mediu, între regatul Ungariei şi principatul Valahiei era aşezat Banatul de Severin, care s-a aflat când sub suzeranitatea regilor maghiari – care, probabil, i-au dat numele -, când în stăpânirea principilor valahi. În el era cuprinsă doar partea de sud-est, dinspre Dunăre, a Banatului de mai târziu, din vremea stăpânirii austriece.

După înfrângerea armatelor ungare la Mohacs, în 1826, ţinutul dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi, organizat până atunci în mai multe comitate ungare, a intrat sub stăpânire otomană. Războiul dintre habsburgi şi otomani din anii 1816-1818 a adus regiunea sub stăpânirea Curţii din Viena.>>>>>>>IULIAN LALESCU:,,Banatul ca denumire”

Pavel PANDURU:,,Agapă scriitoricească la apa Sfârdinului”

August 1, 2010

În frumoasa localitate Mehadia de pe valea Belarecăi a avut loc o frumoasă manifestare culturală, în ziua de 22 mai 2010, cu următorul program:

– Ziua de naştere a scriitorului şi a omului de cultură Nicolae Danciu Petniceanu;

– Dezvelirea şi sfinţirea plăcii aniversare a publicaţiilor „Vestea” şi „Eminescu”;

– Două decenii de la formarea Societăţii „Sorin Titel” din Banat;

– Venerarea apariţiei numărului 40 al gazetei „Vestea”;

– Patru decenii şi jumătate de activitate culturală prestată de Nicolae Danciu Petniceanu;

– Cinci decenii de căsătorie ale lui Nicolae Danciu Petniceanu cu „Prinţesa Ana de Mehadia”;

– Lansarea ultimelor apariţii editoriale ale membrilor Societăţii „Sorin Titel” din Banat („A sosit domnul Eminescu”, „Între falii culturale” şi „Un căţelandru muşcând dintr-un nor”).

Manifestarea desfăşurată la casa familiei N. D. Petniceanu, nr. 389, a fost onorată de prezenţa primarului Iancu Panduru şi întregul colectiv al primăriei, secretar Panduru Gheorghe, viceprimar Stângu Traian, consilieri Crâstoi Victor şi Blidariu Ion. De asemenea au mai participat profesori, ingineri, oameni de cultură, scriitori şi poeţi. Activitatea a debutat cu cuvântul de bun venit al amfitrionului N. D. Petniceanu – bardul de la Mehadia, continuându-se cu dezvelirea plăcii aniversare, alături de alte 32 de plăci comemorative şi aniversare puse de N. D. Petniceanu în întreg Banatul, vizitarea salonului cu o expoziţie de carte rară, picturi reprezentând tablouri ale unor mari scriitori români şi fotografii ce reprezintă viaţa culturală a Banatului. O sală plină aşa cum este sufletul autorului, un scriitor împlinit. S-a continuat cu discursurile participanţilor. Cu delicateţea care îl caracterizează a vorbit primarul Iancu Panduru (fondator al revistei „Vestea” alături de N. D. Petniceanu), care se consideră un om norocos pentru că l-a cunoscut pe Nicolae Danciu Petniceanu cu care a realizat zeci de acţiuni culturale, adeverindu-se zicala „omul sfinţeşte locul”. Rând pe rând, cei prezenţi povestesc despre scriitor cu dragoste şi respect, vorbele fiindu-le sorbite cu nesaţ de ascultători. >>>>>>Pavel PANDURU:,,Agapă scriitoricească la apa Sfârdinului”

Nicolae Sârbu:,,Un necesar şi emblematic cărturar”

August 1, 2010

Într-una din ocaziile prilejuite de lansarea volumului „Cu Timpul, peste timp”, spuneam despre Gheorghe Jurma că „Dacă nu exista, inevitabil trebuia inventat. Chiar dacă unii dintre noi l-am fi inventat cumva mai altfel pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”. Şi mai ziceam, în cercuri restrânse, cu gândul la inflaţia de doctori în te miri ce, cu îndreptăţită revoltă: „Uite-I pe dl Jurma. N-ar nici un titlu de doctor. Deşi merita vreo două, dacă nu mai multe, asemenea titluri: in Eminescologie, în Cultura Banatului, în…”.

Dar câte n-am zis eu sau alţii despre Gheorghe Jurma. Şi câte n-ar mai fi de spus. Bune, extraordinare şi mai puţin. Ţinând seama că în 5 februarie împlineşte şase decenii de viaţă, să mergem pe bune. Nu ştiu care o fi părerea cititorilor, dar cu, de data asta, sunt de acord cu mine. Pentru că multe ne apropie. Sau ar fi putut să ne apropie. Altele ne-au despărţit şi încă ne despart. Din păcate.

S-a născut la Bobda, un sat din pusta timişeană, la 5 februarie 1945. Vremea rece şi-a pus amprenta pe o fire mai rece. înclin să cred că, asemeni filozofului chinez Confucius, el s-a născut cel puţin matur. Deşi o casă modestă, o bunică ocrotitoare, un popă cu deschidere spre carte şi multe asemenea nu puteau să nu influenţeze devenirea viitorului cărturar. Absolvent al Liceului de Arte din Timişoara, se exersează încă, din când în când, cu câte un portret eminescian. Absolvent al Facultăţii de Filologie Timişoara (1969), ca filolog cu vocaţie reală, nu se cramponează nici de cercetare, nici de vreun post de uşier pe la catedrele universitare. Pleacă din oraşul de care oricare altul ar fi ţinut cu dinţii. Şi vine la Reşiţa, care pe-atunci nu părea să simtă nevoia unor oameni ca Jurma. O falsă şi superficială impresie! Pe lângă focul oţelăriei şi furnalelor, tocmai de un om ca Jurma Reşiţa nevoie mare avea. De ştiinţa lui de carte şi de vocaţia lui de mentor. îi era necesar cenaclului literar „Semenicul” şi celor care aveau să se formeze ca scriitori aici. Viitoarea revistă „Semenicul” îşi aştepta naşul, pentru a-şi impune numele în cultura română. Ceea ce a reuşit şi prin aportul strălucit a! lui Gheorghe Jurma (nu mă refer aici ia „privatizarea” din ultimii ani). în 35 de ani de Reşiţa, scriind şi inovând în spirit, Jurma şi-a dovedit vocaţia ele şef de şcoală literară, de făcător de cărţi şi reviste. Presei cotidiene şi săptămânale („Timpul” şi „Flamura”) i-a dat doar atât cât trebuie.>>>>>>>Nicolae Sârbu:,,Un necesar şi emblematic cărturar”

Despre Banat Şi Eminescu- în dialog cu cărturarul cărăŞean Gheorghe Jurma

August 1, 2010

– În anii 1867 şi 1868, Mihai Eminescu e prezent în Banat, în ipostaze diferite, prima dată vine din Ardeal în căutarea fratelui Nicolae, care făcea practică avocaţială într-un birou privat, la un anume evreu, a doua oară vine în calitate de secretar particular al directorului Mihail Pascaly şi de sufleur II în trupa de teatru bucureşteană. Care era viaţa culturală în oraşele bănăţene, Lugoj şi Timişoara unde a dat spectacole echipa de teatru?

– Mihai Eminescu era doar un sufleur şi un debutant în poezie. Poeziile debutantului nu sunt extraordinare, raportate la ceea ce a scris Eminescu mai târziu şi la evoluţia literaturii române. Prin urmare n-are rost să ne entuziasmăm atât de tare că Eminescu a poposit într-un loc sau în altul. Era la începutul creaţiei literare, al drumului către ceea ce el a devenit ulterior, când s-a cultivat, s-a dezvoltat spiritual. Noi acordăm mare importanţă acestui moment datorită unui binecunoscut efect retroactiv pe care istoria literară îl produce, după ce ştim capătul, culmea, produsul final. În timp, pe măsura creşterii şi aprecierii poetului, s-a dezvoltat un cult faţă de Eminescu şi e bine acest lucru. În vremea tinereţii sale, singura cetate care l-a impresionat pe Eminescu a fost Blajul, ocazie cu care Eminescu descoperă importanţa Ardealului pentru cultura şi istoria românilor. Mai târziu, doar Nicolae Iorga l-a depăşit în această idee de-a aşeza pentru toată istoria românească Ardealul drept inimă ce pulsează nu doar sânge, ci pulsează energie şi asigură României un viitor. Ar trebui totuşi să mă corectez şi să adaug imediat că Nicolae Bălcescu a fost primul care a pus Ardealul în centrul istoriei românilor, iar în istorie au mai făcut-o mulţi, sesizând tocmai locul său central (G. Călinescu în celebra sa Istorie…, dar şi un Nicolae Balotă, spre exemplu, dacă-mi amintesc bine).

În ceea ce priveşte Lugojul şi Oraviţa, acestea reprezentau nişte centre româneşti, lucrul, la vremea respectivă, fiind foarte important vizavi de ceea ce spuneam mai înainte, dar în ce priveşte Timişoara de la vremea aceea nu cred că era un oraş în care să pulseze viaţa românească tot atât de energic, precum în Caransebeş, Lugoj, Oraviţa. >>>>>>>Despre Banat Şi Eminescu- în dialog cu cărturarul cărăŞean Gheorghe Jurma

PAVEL PANDURU:„Despre folclor în Ţara Almăjului”

August 1, 2010

„Între toate ţările semănate de Dumnezeu pe pământ” se numără şi Ţara Almăjului cu un peisaj mirific şi cu oameni iubitori de neam, muncă şi de Dumnezeu, păstrători ai „Sfintei Tradiţii” româneşti.

Despre sfinţenia locurilor şi a oamenilor care locuiesc aceste spaţii scrie valorosul om de cultură, folclorist şi scriitor Nicolae Danciu Petniceanu în trei cărţi în ultimii trei ani: „Orfeu s-a născut în Banat”- Editura Eurostampa, 2003, „Vrăjitorul din Almăj”- Editura Gordian, 2005 şi „Rapsodul din Ţara Almăjului”- Editura Gordian, 2005.

Autorul ne prezintă o lume vie cu oameni care îşi arată ataşamentul faţă de Tradiţia almăjană în feluri diferite: prin cântec, prin joc şi dans, prin port, prin scris şi chiar prin mândria de a afirma apartenenţa la ea.

Nicolae Danciu Petniceanu „ un prozator puternic, de un bănăţenism uimitor de energic” (Artur Silvestri) a prins în Vrăjitorul din Almăj, el însuşi o vrajă, şi în celelalte cărţi esenţa spiritului la almăjeni. îi place să vadă esenţialul din modul existenţial al românilor şi să surprindă profundul din natura umană.

Cărţile acestea sunt rod al reflecţiei cât şi rod al observaţiei obiective şi al unei riguroase documentări. Au caracter de mărturie, bazându-se pe autenticitatea faptului trăit şi nu „scornit”. Redau gânduri cu limpezimea apei de izvor, având un gen de puritate originară ce luminează mintea şi purifică sufletul cititorului. Ele vin din osârdia unui voievod al scrisului românesc, care trăieşte în sârg cărturăresc.

Folcloristul se dovedeşte un bun cunoscător al fenomenului muzical în mediul său natural de manifestare – satele almăjene.>>>>>>PAVEL PANDURU:„Despre folclor în Ţara Almăjului”

Iancu PANDURU:,,Cultul înaintaşilor… cultul eroilor neamului românesc”

Iunie 2, 2010

Mi se pare ca fiind una dintre marile misii, aceea de-a evoca chipul înaintaşilor, chipul eroilor neamului românesc, prin aceasta evocăm trecutul nostru istoric. Socot că în acest mod ne proiectăm viitorul.

Pornind de la un asemenea deziderat, am îmbrăţişat eu şi Consiliul Local al comunei Mehadia ideea de-a face ceva deosebit pentru oamenii de odinioară care au scrijelat pe foi de piatră istoria meleagurilor noastre. Acest impuls cultural a demarat confecţionarea, montarea şi sfinţirea cu ritual creştin a mai multor plăci comemorative dedicate unor nume cu rezonanţă istorică: preot Coriolan Buracu, diplomat Ion Grigore, scriitorul Ion Florian Panduru şi Nicolae Mărgeanu, dascălul de excepţie Ioan Băcilă şi, nu în cele din urmă, omului de sport românesc Ion Cornianu, căruia i s-a ridicat şi un monument în satul Plugova, cu participarea Academiei  Olimpicede Sport – Filiala Reşiţa, personal a domnului preşedinte, om de radio, Doru Dinu Glăvan. Fusese la Plugova o mare sărbătoare, una cum fusese şi în septembrie 2009, când am realizat Simpozionul Presei din Banatul de Munte, prefaţat cu dezvelirea plăcii „Grănicerul”, închinată întâiului ziar rustic din această parte a Banatului Montan.

Prin urmare, au fost evenimente dedicate înaintaşilor noştri care au semănat acte de cultură, de eroism în vremuri grele. Ceea ce am făcut noi, aici, pe raza comunei Mehadia, le-am făcut în chip de omagiere, de readucere în actualitate a imaginilor înaintaşilor noştri, şi, în acelaşi timp, le-am proiectat în viitor, ca generaţiile viitoare să nu uite, cum noi nu am uitat.

E trist că nu toţi factorii culturali de pe raza Caraşului gândesc la fel, e trist că teatrul din Reşiţa şi-a schimbat numele din „Petculescu”, în teatrul de vest. George Augustin Petculescu înseamnă un nume de referinţă în teatrologia română, cu care actorii reşiţeni ar fi trebuit să se mândrească.

Primar IANCU PANDURU


Nicolae Danciu Petniceanu:,,Cel mai tânăr Şef de ocol din Banat este din Mehadia – domnul inginer silvic Grigore Bardac

Iunie 2, 2010

„Pădurea înseamnă viaţă” – subliniază domnul inginer Grigore Bardac

Într-un aprilie încă friguros, cu urme hibernale vădit simţite, pătrund pe poarta unei case din Mehadia, Cartierul Prosec, o casă cochetă, cu un interior, începând de la poartă, cu gust estetic, cu luminător şi viţă de vie, ce denotă hărnicie, ordine şi curăţenie.

Bărbatul tânăr din faţa mea, cu alură sportivă, plăcută, este feciorul unei mai vechi cunoştinţe de-a mea, un om al muntelui, pe care zilnic îl văd că trece pe uliţa Pădurii, urcând în Munte, e vorba de domnul Ion Bardac, pădurarul Ocolului Silvic din Mehadia. Nu ştiam că Grigore este feciorul său, cum nu ştiam că este nepotul domnului Ion Achimescu, prin mama Iuliana, şi nepotul lui Grigore Achimescu, un alt om de vază din Mehadia, despre care am scris în „Vestea”.

Mă opresc la Ion Achimescu, de pe Mala Mică (pleonasm, „Mala” înseamnă „Mică” pe sârbeşte), care ne-a dat avizul, mie şi domnului primar Iancu Panduru, ca să putem monta pe faţada casei placa comemorativă dedicată cărturarului (profesor şi diplomat) Grigore Ion. Mă opresc şi asupra numelui „Bardac”, nume vechi şi specific la Mehadia, despre care regretatul profesor Nistor Dop zicea că este de origine dacă, în limba dacilor „bardacă” – vas din lemn, cu coadă, circa două oche. (DEX-ul zice că ar fi de origine turcă, mai greşeşte şi DEX-ul!). Profesorul Dop îl folosise cu pseudonim literar în articolele sale despre pădure şi alte locuri feerice, montate, din arealul Mehadiei.

Dar să revin la interlocutorul meu: inginer Grigore Bardac.

– Domnule inginer, de când datează la dumneavoastră pasiunea pentru silvicultură? Socot că e o pasiune…

– Şi încă una mare, domnule Petniceanu. În familia noastră eu reprezint a doua generaţie de silvicultori. Tata, Ion Bardac, reprezintă prima generaţie. Pasionat a fost şi este şi tatăl meu, pentru care pădurea, cu farmecul ei, înseamnă, după casă şi familie, totul. >>>>>>

Ionela-Mihaela Domilescu:Prof. dr. Nicolae Magiar: “Nicolae Stoica de Haţeg – preocupări istoriografice”

Iunie 2, 2010

Personalitate remarcabilă a comunei Mehadia, Nicolae Stoica de Haţeg a fost preot, protopop, director al Şcolilor Româneşti neunite, istoriograf, numismat, arheolog amator, culegător de folclor şi difuzor de carte.

Ca semn de mulţumire adusă activităţii sale în vederea dezvoltării culturii, şcoala din centrul comunei Mehadia, începând cu anul 2001, poartă numele de Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Haţeg” – Mehadia.

Pe lângă activitatea sa, pentru propăşirea culturală a românilor bănăţeni, prin cele două instituţii pe care le conducea, biserica şi şcoala, Nicolae Stoica de Haţeg a elaborat mai multe lucrări din domeniul istoric, didactic şi literar. In toate scrierile sunt amintite 11 lucrări a lui Nicolae Stoica de Haţeg în timp ce domnul profesor doctor Nicolae Magiar, aminteşte în lucrarea sa intitulată „Nicolae Stoica de Haţeg: Preocupări istoriografice”, 12 lucrări.

Ultima lucrare amintită este un manuscris: „Protocolul din Protoprezviteratul Mehadiei” Scurtă cuprindere a poruncilor început de la 1 mai 1792, scris între anii 1792-1832 în limba română, sârbă, germană şi latină.

În cadrul manuscrisului predomină informaţia referitoare la protopopiatul Mehadiei, Episcopia Vârşeţului. Conţinutul acestuia ne arata faptul că manuscrisul a fost redactat într-o proporţie de cel puţin 90% pentru uz propriu şi doar restul pentru cei care voiau eventual să-l controleze pe protopop.>>>>>>

Liviu Mărghitan:,,Mehadia şi Tudor din Vladimiri*”

Mai 30, 2010

Personalitate emblematică a istoriei noastre naţionale, cu un rol politic, militar şi social determinant în forţarea Imperiului Otoman de a renunţa la impunerea unor dominatori numiţi de către Înalta Poartă, aleşi din rândul bancherilor fanarioţi, a avut parte de atenţia mai multor generaţii succesive de istorici realizatori ai unei impresionante bibliografii care însumează câteva zeci de mii de pagini.

Cu toate că, dată fiind situaţia mai sus enunţată, devine de-a dreptul neverosimil faptul că ar mai fi posibilă aflarea unor detalii neştiute până în prezent referitoare la Tudor Vladimirescu, iată că a apărut un titlu „surpriză”, anume acesta al comunicării prezentă aici şi acum.

Fapt de asemenea curios, pleiadei de istorici modernişti le-a scăpat din vedere, sau poate au ignorat cu bună ştiinţă detaliul că, aidoma oricărui purtător al unui rang de boierie, şi Tudor din Vladimiri, despre care o jumătate de secol nu s-a scos o şoaptă că a aparţinut clasei boiereşti de mijloc, îşi căuta de sănătate, frecventând din când în când staţiuni balneo-climaterice. Cum staţiunea de la Mehadia – aşa cum era cunoscută în secolele din finalul perioadei medievale – avea un bun renume nu doar în Banat ci chiar şi în sud-estul continentului european, şi Tudor Vladimirescu era în rând cu lumea sa frecventând băile de la Mehadia.

Dar să vedem adevăratul portret al lui Tudor, făcut fără oprelişti politice, în faţa unui grup de numai 25 persoane, la unul din seminariile profesorului academician David Prodan, poate  cel mai titrat medievist din România secolului al XX-lea.

„Lui Tudor nu i se cunoaşte data naşterii. Era din Vladimirii Jiului de Munte şi în momentul ridicării sale armate avea în jurul a 40 de ani. Tatăl său era moşnean care cumpăra pământul spre a-şi rotunji moştenirea. >>>>>>

Alexandru NEMOIANU:,,Ispita unanimităţii”

Mai 30, 2010

Visul dement al tuturor şi fiecăreia dintre puteri şi, încă mai vârtos, ocupaţii, a fost şi a rămas cel al „unanimităţii”. Realizarea unui sistem în care o singură ideologie să fie acceptată, un singur sistem de valori,o singură structură de împărţire în „bine” şi „rău”. Acest vis a însemnat încercarea de a face cutare sistem de putere sau ocupaţie veşnic, fără putinţă de a fi clintit. Este fără îndoială că orice om cu minimal bun simţ ar trebui să suspecteze încercările de aşezare a unei „unanimităţi” şi ar trebui să ştie bine că în spatele şi la capătul oricărei încercări de „unanimitate” va răsuna sinistrul cor al celor încătuşaţi, un cor care în secolul care a trecut. întunecatul şi sângerosul veac douăzeci, a zbierat ba „Sieg Heil”, ba „Stalin, Stalin”, ba „Ceauşescu, PCR”. La capătul campaniilor de impunere a „unanimităţii”, a ideologiei unice, ne aşteaptă puşcăriile şi lecţiile de îndoctrinare.

Prin „unanimitate” de gând „puterile” şi „ocupaţiile” decăzute, cel mai adesea având în frunte zugravi, pantofari, marinari dubioşi şi întotdeauna cretini, au neputincioasa îndrăznire de a crede că vor putea obţine legitimitate. Aplauzele susţinătorilor sunt considerate de aceste „puteri” sentimente naţionale. În lumina celor spuse mai sus cu atât mai sinistră apare „unanimitatea” ideologică impusă în România prin „elita de mahala”, condeierii mercenari, fripturiştii din vocaţie, mediocrităţile patente, al căror singur vis este accesul la bugetul de stat.>>>>>>

Despre Banat şi Eminescu- în dialog cu cărturarul cărăşean Gheorghe Jurma”

Mai 30, 2010

– Înainte de-a aborda miezul problemei – „EMINESCU ŞI BANATUL” -, propun, domnule Gheorghe Jurma, să vorbiţi despre începuturile literare, culturale în sens mai larg, în acest colţ de pământ românesc – BANATUL. În această problemă, profesorul Traian Topliceanu în a sa Istorie a literaturii române (manual pentru elevii de liceu, Timişoara, 1936), reţine pentru faza de pionierat câteva nume: Mihai Roşu Martinovici, Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal, C. D. Loga, Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu şi Victor Vlad Delamarina. Un alt cărturar bănăţean însemnat, istoriograful I. D. Suciu, merge spre alte rădăcini spirituale şi în Literatura Veche – de la origini şi până în 1918 evocă în faza de pionierat pe Ivul şi Haliciu. Care este părerea dumneavoastră, de om luminat şi cunoscător al fenomenului cultural bănăţean, dintotdeauna?

– Impresionat de întrebările Dvs., care vădesc o documentare şi o cunoaştere bogată a trecutului Banatului, trebuie să mărturisesc, de la început, că-mi vine greu ca în câteva clipe să dau un răspuns riguros şi convingător… De-a lungul anilor, am căutat şi eu să-mi explic nişte lucruri legate de istoria literaturii, de rădăcinile şi evoluţiile ei, dar nu am ajuns să cunosc în detalii toate problemele. Din punctul meu de vedere amândoi cărturarii citaţi, Topliceanu şi I. D. Suciu, au dreptate parţială în sensul că Banatul are nişte tradiţii culturale, dar toate aceste încercări, aceste schiţe, în ghilimele, nu pot fi comparate cu ceea ce literatura de dincolo de Carpaţi, din Principate, oferă pentru acelaşi segment de timp. Există un moment bun al Evului Mediu, în care cei citaţi, în primul rând Halici şi Ivul, sunt remarcabili, dar, precizez şi subliniez, în alte sectoare decât ale literaturii. Desigur pentru perioadele mai vechi există lucruri necunoscute încă de noi.

Evul Mediu Bănăţean (dar nu numai) nu este suficient cercetat, adâncit, clarificat, chiar dacă la izvoarele documentare din cancelariile maghiare s-au adăugat descoperirile arheologice din această zonă. Îmi aduc aminte, de exemplu, de felurite intervenţii ale istoricului Valeriu Leu – şi ale altora – vizavi de nobilimea bănăţeană, care, rămânând română din punct de vedere etnic, îşi părăseşte însă religia, pentru a avea acces la privilegii. Românii, având acces la altă limbă, la alte relaţii culturale, se puteau afirma în spaţiul culturii, administraţiei, politicii, ceea ce adesea au şi dovedit-o. >>>>>>

N.D. Şirianu:,,Altceva despre Eftimie Murgu”

Mai 30, 2010

A sosit la redacţie un volumaş, cochet, format carte de buzunar, 109 pagini, autor cărturar GHEORGHE JURMA, subiectul „EFTIMIE MURGU”, Editura TIM(TIMP), Reşiţa, 2009.

Cărţulia înseamnă prioritar un omagiu Mastodontului din Ţara Almăjului, căpetenia revoluţionarilor de la 1848, dar ea mai înseamnă, fără doar şi poate, un omagiu înaintaşilor almăjeni, unii cu nume, majoritatea anonimi, care s-au gândit ca în 1929 să înalţe un imn, printr-un monument în Bozovici, metropola Văii Almăjului şi, deci, de la acel eveniment cultural în 2009 se scursese o sumă jubiliară de ani.

În cartea sa scriitorul şi editorul Jurma pune întrebări şi dă răspunsuri docte cititorului, după cum urmează:

– Cine a fost Eftimie Murgu?

– Viaţa şi activitatea lui Efitmie Murgu;

– Eftimie Murgu (un portret pentru eternitate);

– „Wiederlegung…” – istorie, limbă, folclor;

– Profesor de filozofie;

– Revoluţionarul;

– „Iubita mea se cheamă România”;

– Secretele lui Murgu;

.>>>>>>

Nicolae Danciu Petniceanu:,O parte din memoriile mele închinate părintelui mitropolit BARTOLOMEU ANANIA, scriitor”

Mai 30, 2010

Mulţumesc Înalt Preasfinţia Voastră, pentru cartea Dvs. „Memorii” (Editura Polirom, Iaşi, 2008), primită cu autograf. O păstrez ca pe un dar de mare preţ pe noptieră şi citesc din ea seară de seară 2-3-4 pagini şi intru în starea de revelaţie, de contemplaţie. Aţi suferit mult, Înalt Preasfinţia Voastră, în tinereţe, mai ales în vremea studenţiei de la Cluj. Aţi dovedit în diverse împrejurări curaj, tărie de caracter, granit în gând şi în faptă. Curajul, demnitatea, responsabilitatea sunt atribute spiritelor înalte. Aţi fost un astfel de spirit, model de curaj, curaj pe care nu-l are şi nu-i la îndemâna orişicărei pălării!

Pe parcursul vieţii mele nu prea am dovedit spirit de curaj, de sacrificiu. Rememorez întrevederile cu Înalt Preasfinţia Voastră din perioada anilor 1970 – 1973, poate greşesc anii, când purtam porthartul de căpitan în graniţa româno-jugoslavă şi când Dumneavoastră soseaţi cu maşina de la Belgrad în graniţă, eram avertizaţi că sosiţi cu avionul din America la Belgrad, iar de aici cu automobilul. Ni se ceruse pe bază de notă telefonică specială un control riguros şi „N.P.I.”, ce însemna „Nu permiteţi intrarea în ţară decât la ordin. Soseaţi, vă luam paşaportul pentru ştampilare, iar vameşii efectuau control amănunţit. În final, dădeam telefon pe fir guvernamental, 555, despre sosirea Dumneavoastră în Punctul de Control Trecere Frontieră Moraviţa. Primeam ordin de la Dispecerat ca să vă dirijăm spre locul de parcare, din perimetrul Punctului de Control, iar paşaportul vă era înmânat doar pe bază de ordin telefonic. După o oră, două şi trei. Înalt Presfinţia Voastră stătea în maşină.>>>>>>

Pavel Panduru:,,Sărbătoarea Şcolii româneşti din Ţara Almăjului cu prilejul omagierii distinsului dascăl, Vasile Popovici, la împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani”

Mai 30, 2010

Primăvara mult aşteptată şi-a răsfirat, în sfârşit, peste Ţara Almăjului, inegalabila mireasmă de pământ reavăn şi pomi înfloriţi. în acest ambient, la Pătaş un colţ de Rai din grădina Maicii Domnului, ţărână a cuminţeniei creştine şi cu oameni harnici şi iubitori de semeni şi de Divinitate, cuib al haiducilor almăjeni a avut loc, sâmbăta 17 aprilie 2010, o întâlnire a dascălilor din Valea Almăjului care şi-au sărbătorit învăţătorul şi mentorul lor, om cu deosebite calităţi, unul din semnele prin care Dumnezeu s-a manifestat în istorie, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani.

Manifestarea a debutat cu primirea oaspeţilor la şcoala din localitate de către tinerele cadre didactice, care şi-au dovedit ospitalitatea românească, apoi grupul în frunte cu sărbătoritul au ascultat la biserică un Te Deum oficiat de către preoţii Valuşescu Martin şi Zamela Petrică. Aici participanţii au trăit întâlnirea cu Dumnezeu ascultând Sfânta rugăciune La ieşirea din biserică oaspeţii au fost întâmpinaţi de cântecul fanfarei de copii, condusă de preotul profesor dr. Petrică Zamela. Alaiul format din sute de oameni s-a deplasat la Căminul Cultural unde a continuat manifestarea cu comunicări despre activitatea sărbătoritului.

Simpozionul a debutat cu cuvântul de bun-venit adresat de primarul Pavel Verindcanu participanţilor, după care îl invită pe profesorul Pavel Panduru directorul şcolilor din comună, iniţiatorul şi organizatorul manifestărilor, să conducă lucrările acestei importante acţiuni culturale. >>>>>>

Aprilie 25, 2010

EDITORIAL-Iancu PANDURU:,,Vivat, crescat, floreat – N.D.P.!”

Aprilie 25, 2010

Cam de multişor NDP a trecut pragul senectuţii – pragul oamenilor înţelepţi. În 2003, primăvara, se afla în această ipostază, când, cu sprijinul domnului Nicolae Sârbu din Reşiţa, am organizat la Mehadia, în sala Căminului cultural, simpozionul General Nicolae Cena, la care a participat şi unitatea de pompieri din Reşiţa, ce poartă simbolic numele ilustrului general român.

Atunci s-a lansat o carte despre descoperirile generalului şi arheologului Nicolae Cena, la Mehadia, carte apărută cu sprijinul financiar al domnului inginer Nicolae Dop, director tehnic la Combinatul de carne COMTIM Timişoara. Redactor N.D.P.

După manifestare, aflând că N.D.P. s-a stabilit la Mehadia, mi-am propus să-l contactez şi să realizăm împreună câteva acte culturale pe raza comunei Mehadia. A fost receptiv, iar cele „câteva” acte au crescut de la an la an, conştient şi unul şi altul că fără cultură nu se poate construi o societate democratică. Enumăr aceste „câteva” acte culturale: fondarea gazetei „Vestea”, montarea de plăci comemorative unor ilustre nume precum: preot Coriolan Buracu, profesor diplomat Grigore Ion, Scriitorului Nicolae Mărgeanu, maestrului Ion Corneanu, profesorului-scriitor Ion Florian Panduru şi ziarului „Grănicerul” (1932 – 1937), editarea a două cărţi de referinţă.

Apoi, cele câteva simpozioane , sper să le amintesc pe toate: Simpozionul „Cetăţii” (trei ediţii), Simpozionul „Fiii satului” (la Mehadia şi Plugova), Simpozionul datinilor şi obiceiurilor, Simpozionul Ion Cornianu şi Simpozionul presei din Banatul Montan, despre care şi astăzi se scrie în presa din Banat.

Fără participarea şi strădania scriitorului NICOLAE DANCIU PETNICEANU nu putem înfăptui aceste realizări apreciate de Radio Reşiţa, de presa din Banat şi de voci culturale ca: Alexandru Nemoianu şi pr. prof. dr. Teodor Damian, ambii din America.

Îi mulţumim domnului N.D.P., Dumnezeu să-l ţină în viaţă şi sănătate ca împreună să realizăm şi alte obiective culturale. La mulţi ani!

Primar Iancu Panduru


Nicolae Danciu Petniceanu-„Buna Vestire” a sosit la Mehadia mai devreme!

Aprilie 25, 2010

Două evenimente social-umane fac istorie: inaugurarea pieţii agro-alimentare şi a centrului medico-social „Sfântul Nicolae”

În ziua de 23 martie 2010, în amiază, cerul a încetat să mai lăcrămeze, s-a înseninat şi s-a primenit de sărbătoare, de întâmpinarea marelui oaspete: Preasfinţia sa LUCIAN, episcop de Caransebeş, dorit pe meleagurile noastre ancestrale, cu urme de istorie veche şi modernă, pentru sfinţirea şi inaugurarea de obiective social-umane. Primarul IANCU PANDURU, în ţinută festivă şi cu tricolorul – simbol – în diagonală, într-o stare de fericire aparte, l-a întâmpinat, în fruntea consilierilor săi, pe Măritul Oaspete, cu urarea strămoşească de „bine aţi venit”. În loc de tradiţionala „pâine şi sare”, domnul primar Iancu Panduru i-a dăruit Preasfinţiei sale LUCIAN, episcop de Caransebeş, gazeta locală „Vestea” şi voluminosul tom „A sosit domnul Eminescu”, ultima realizare literară a colaboratorului său, redactorul-şef al gazetei „Vestea”. Cartea l-a încântat pe Sfinţia Sa, intelectual desăvârşit.

Într-o adevărată procesiune, oamenii Mehadiei şi preoţii din protopopiatul Băile Herculane, în frunte cu Excelenţa Sa, episcop Lucian, secondat de protopopul Nicolae Pereş, de consilierul Călin Iancec şi primarul Iancu Panduru, s-au deplasat pentru sfinţirea şi inaugurarea Pieţii Agro-alimentare. După ritualul creştin de sfinţire, a fost tăiată panglica de inaugurare de către Preasfinţia Sa Lucian, episcop de Caransebeş şi de către primarul IANCU PANDURU, în aplauzele mulţimii, bărbaţi şi femei, gospodine şi tineri în straie de sărbătoare, câţiva în port naţional românesc.

Cu acest prilej, primarul IANCU PANURU a ţinut un discurs adresându-se celor prezenţi: „Preasfinţia Voastră! Prea cucernici părinţi! Domnilor consilieri! Stimaţi consăteni! Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră aici, astăzi la inaugurarea Pieţii agro-alimentare. Încă din cele mai vechi timpuri, pe vremea ocupaţiei romane, aici, la Mehadia a existat târg, care s-a transformat în piaţă, aceasta prin aşezarea geografică şi strategică a localităţii noastre.>>>>>>Nicolae Danciu Petniceanu-„Buna Vestire” a sosit la Mehadia mai devreme!

N.D. Petniceanu – Savantul Ivan Evseev şi societatea „Sorin Titel”

Aprilie 25, 2010

Scriitorul Sorin Titel a trecut la cele veşnice în ianuarie 1985. Îmi propusesem să înfiinţez un cenaclu în oraşul Timişoara, care să poarte numele marelui prozator dispărut în plină glorie literară. Sorin Titel fusese în relaţii de strânsă prietenie cu profesorul universitar IVAN EVSEEV, rus lipovean, inimă caldă şi suflet senin, o capacitate intelectuală în materie de slavistică, de literatură universală, mai abitir literatură rusă.

Primul invitat la deschiderea cenaclului literar „Sorin Titel” a fost domnul profesor Ivan Evseev, Vania pentru cei apropiaţi. Deschiderea avusese loc la Casa de Cultură din Timişoara, unde magistrul a luat cuvântul, iar noi am fost ochi şi urechi. Vorbea frumos, logic, cu argumente convingătoare, ca la catedră.

Cenaclul a supravieţuit doar la şedinţa de inaugurare, cea din 21 decembrie 1988. La următoarea, care în fond nu mai avusese loc, mahării din cultura timişeană, îl suspendaseră! Sorin Titel nu era pe placul lor, era cotat decadent, idealist, iar preşedintele ales sancţionat cu vot de blam cu avertisment pentru atitudine ireverenţioasă – antipartinică – faţă de instructorul Păun, de la Judeţeana de partid Timiş.

În martie 1990, după schimbarea din decembrie 1989, am redeschis cenaclul, prin hotărâre judecătorească a fost transformat în Societatea literar-artistică „Sorin Titel” din Banat.

Dacă în Decembrie 1988 sala fusese arhiplină de scriitori şi cadre didactice (profesori de şcoală generală, de liceu şi de la universitatea Timişoara), de data aceasta venise, ca şi altădată, cu inima deschisă doar domnul profesor Ivan Evseev. Domnia sa nu uitase prietenia sa cu Sorin Titel, aşa cum uitaseră mulţi alţii: scriitori, publicişti şi cadre didactice. Ca să avem un total de 21 persoane, cum cerea legea, a trebuit să apelăm la artişti vocali, instrumentali şi dansatori, de la Casa de Cultură din Timişoara. Fuseseră şi doi scriitori: Ion Marin Almăjan şi Alexandru Moraru.

Domnul profesor Ivan Evsees a fost ales vicepreşedinte al Societăţii literar-artistice „Sorin Titel” din Banat, va deveni pe parcurs un sprijin moral, un îndrumător spiritual de mare anvergură. Rezultatele în plan cultural ale Societăţii cunosc amprenta domniei sale, fapt pentru care membrii Societăţii îi mulţumesc pro memoria.

La 1 mai se împlinesc doi ani de când profesorul Evseev s-a „îmbarcat” în luntrea lui Charon… Să-i fie ţărâna uşoară!

N.D. Petniceanu