ICOANA CRISTESCU-BUDESCU:,,UN VEAC DE TRADIŢIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ ÎN ŢARA ALMĂJULUI ŞI CRAINA BĂNĂŢEANĂ”

Ţara Almăjului şi Craina Bănăţeană sunt cuprinse între Munţii Semenic şi Munţii Almăjului şi se desfăşoară în partea de sud-vest a Banatului, fiind o străveche vatră a etnogenezei noastre. Strămoşii noştri almăjeni şi crăinenţi, ca şi întregul popor român, n-au primit creştinismul la o anumită dată şi în mod oficial aşa cum n-au primit vecinii noştri, mult mai târziu, „botezul”. Creştinismul a pătruns aici pe nesimţite încă din cele dintâi timpuri ale erei creştine, poporul altoindu-şi pe fiinţa sa valorile spirituale în duhul ortodoxiei. În ivirea poporului român ortodoxia constituie, alături de sângele daco-roman, elementul decisiv în etnogeneza sa. „Strâns legată de popor întotdeauna Biserica Ortodoxă Română prin ierarhii, preoţii, monarhii, teologii şi credincioşii ei a contribuit la păstrarea identităţii proprii, la formarea şi uniformizarea limbii literare, la naşterea unei culturi originale, la înfăptuirea unităţii naţionale şi politice, la slujirea idealurilor de dreptate, libertate, neatârnare şi pace, la sprijinirea statului care a adunat în hotarele sale pe toţi fii naţiunii. Etapele străbătute de români în zbuciumata lor existenţă sunt şi etapele parcurse de Biserică, ele putând fi urmărite într-un paralelism neîntrerupt”.

În evul mediu, atunci când Almăjul şi Craina au intrat sub administraţia statului maghiar, credincioşii ortodocşi de aici au trebuit să opună o îndârjită rezistenţă la acţiunile de catolicizare ale acestora. Dovadă că locuitorii acestui colţ de ţară nu şi-au părăsit credinţa strămoşească sunt bisericile ortodoxe, la început construite din lemn, dar frumos împodobite în interior, iar mai apoi din piatră şi cărămidă. După anul 1658 în Almăj şi Craina, noua stăpânire turcească nu şi-a impus religia sa, ci a urmărit doar strângerea dărilor. Însă în timpul deselor confruntări cu armatele austriece desfăşurate în această parte a Banatului, turcii adesea au incendiat bisericile existente aici, credincioşii fiind nevoiţi să-şi improvizeze altele din nuiele împletite.

Odată cu cucerirea Banatului de către austrieci, apar o serie de acte normative care reglementează funcţionarea bisericii noastre ortodoxe şi în care sunt consemnate şi drepturile şi îndatoririle preoţilor. După încercările infructuoase ale împăraţilor austrieci de a coloniza Almăjul şi Craina cu populaţie catolică, în centrul satelor nou formate prin coborârea de pe coastele dealurilor se ridică biserici impunătoare din piatră şi cărămidă, ce dăinuie până în zilele noastre.

Dacă Curtea de la Viena a încurajat şi sprijinit comunităţile săteşti să-şi ridice lăcaşuri de cult ortodox, nu acelaşi lucru s-a petrecut după anul 1782 când şi în sudul Banatului se instaurează administraţia maghiară. Perioada 1872 – 1918 a fost una dintre cele mai odioase pentru oamenii acestor locuri, puşi în faţa unor samavolnicii fără precedent: înlocuirea în şcoală şi biserică a limbii române cu limba maghiară, înlăturarea 199 – 100 – 200 treptată a românilor din administraţia satelor, maghiarizarea numelor localităţilor şi a celor de botez în registrele de stare civilă, ceea ce nu au făcut nici turcii prădători şi nici austriecii. În această perioadă grea, când credinţa creştină ortodoxă avea de făcut faţă multor greutăţi şi piedici (administraţia maghiară, primul război mondial), preoţii mai multor sate din Almăj şi Craina prin grai şi scris au militat pentru drepturile politice şi sociale ale românilor, pentru eliberarea Banatului de sub dominaţia austro-maghiară şi pentru unirea lui cu patria mumă, România.

Biserica ortodoxă prin preoţi precum Coriolan Iosif Buracu, Romulus Boldea, Gheorghe Tătucu, Ioan Chendi, Grigore Popovici, Vasile Popovici, Ilie Imbrescu şi mulţi alţii a fost elementul care a focalizat lupta pentru emanciparea naţională şi socială în Banatul de Sud. Biserica şi-a înscris pe stindardul său de luptă înfăptuirea unităţii de limbă, credinţă şi neam. Prin biserică şi cartea bisericească s-a menţinut unitatea limbii române, s-a luptat cu curaj pentru recunoaşterea ei ca limbă naţională. Preoţii erau preocupaţi de starea morală şi religioasă a credincioşilor din parohiile lor, înţelegând că învăţătura evangheliilor se realizează mai uşor în faţa credincioşilor ştiutori de carte. De aceea ei îi îndemnau pe părinţi să-şi trimită copiii la şcoală, dat fiind că şcoala şi biserica sunt cele două instituţii fundamentale capabile să-l ridice pe copil de la animalitate la condiţiile de om. În acelaşi timp ei cereau părinţilor să urmeze cursurile de alfabetizare, acolo unde acestea fiinţau. Au înfiinţat biblioteci bisericeşti şi şcolare, Reuniuni de citire şi cântări, coruri bisericeşti şi laice, fanfare, echipe de dans şi de teatru şi altele. Din donaţiile credincioşilor şi adesea din donaţiile personale au făcut abonamente la diverse ziare şi reviste, atrăgând oamenii simpli spre carte şi lectură, ştiut fiind că această categorie este din fire receptivă la ideile şi sentimentele religioase.

Biserica a militat permanent pentru scoaterea poporului din ignoranţă şi decădere morală, ceea ce a influenţat în bine societatea în ansamblul ei. Din biblie şi cărţi religioase au fost extrase poveţele înţelepţilor şi profeţilor care, prin negura vremurilor, au insuflat curaj şi hotărâre pe drumul sinuos al vieţii. S-a acreditat ideea axiomatică că în încleştarea necontenită între credinţă şi necredinţă, întotdeauna prima a triumfat.

Preoţii Coriolan Buracu, Gheorghe Tătucu şi mulţi alţii au fost promotorii creării unor muzee, ce au fost muzeele „N. Cena” din Băile Herculane şi „Almăjului” la Bozovici, al „Comunităţii de avere” la Caransebeş etc. Activitatea preoţilor din Almăj şi Craina, ca de altfel a tuturor preoţilor din Banat şi Transilvania, pentru a menţine vie flacăra românismului, pentru păstrarea tradiţiilor şi a limbii române nu a fost pe placul autorităţilor maghiare care-i acuzau de uneltire, de adversari ai Ungariei şi le imputau faptul că întreţin legături cu România materializate în schimburi culturale cu românii de peste munţi. Acuzaţiile vehiculate au dus la arestarea preoţilor Coriolan Buracu, Gheorghe Popovici (Globu Craiovei) în anul 1916, apoi sunt trimişi pe front ca preoţi militari. (Pe capul preotului Gh. Tătucu, din Iablaniţa, ungurii au pus 3000 de galbeni. – n.r.) Aici dau dovadă de o înaltă conştiinţă profesională, de dragoste de neam, ţară şi 201 – 101 – 202 de cei aflaţi în suferinţă fie că sunt români, ruşi, italieni, unguri, cehi sau sârbi; tuturor le alinau durerile, iar pe muribunzi îi îmbărbătau cu versul marelui nostru poet George Coşbuc: „Credinţa în zilele de-apoi e singura tărie-n noi”.

Preoţii ortodocşi, după cum am văzut, au participat la evenimentele memorabile ce au marcat începutul zbuciumatului secol XX. Slujitorii bisericii din acest colţ de ţară au fost în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate, contribuind la constituirea şi funcţionarea consiliilor şi gărzilor naţionale în toate satele. Preoţii precum Vasile Popovici (Pătaş), protopop dr. Ioan Sârbu (Rudăria), Nicolae Bădâni (Dalboşeţ), în ciuda tuturor opreliştilor întâmpinate pe drum, din partea jandarmilor maghiari, au avut marea satisfacţie de a fi la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918, când s-a înfăptuit marea minune a istoriei poporului român, unirea tuturor fraţilor într-un singur stat: România. Desigur că în acel înălţător moment gândul lor era la Dumnezeu, deoarece aşa cum spunea marele filozof român Emil Cioran (ţigan romanizat, originar din Răşinari – n.r.): „un gând la Dumnezeu face mai mult decât toată lumea”.

Biserica ortodoxă, după ce secole la rând nu a fost liberă să-şi desfăşoare activitatea conform principiilor şi crezului său, începând cu secolul al XX-lea, a trebuit să facă faţă şi pătrunderii crescânde între români a cultelor neoprotestante, îndeosebi a baptiştilor, a creştinilor după Evanghelie şi a penticostalilor care ţintesc să cucerească gândirea şi sufletul românilor. Tradiţiile religioase legate de sărbătorile de Crăciun, Anul Nou, Paşte, Sânziene şi altele, susţinute de literatura şi presa religioasă au făcut ca marea majoritate a locuitorilor almăjeni şi crăinenţi să-şi păstreze religia creştin ortodoxă. Al Doilea Război Mondial, act monstruos de mutilare a fiinţei umane, nu a ocolit nici bisericile: orgiile acesteia a provocat mari prejudicii materiale, armata rusă a jefuit şi profanat totul, au fost luate odăjdiile, vasele sfinte şi altele. Dar, cea mai grea situaţie a întâmpinat-o biserica ortodoxă, ca de altfel şi celelalte biserici, în timpul regimului autoritar instalat, când totalitarismul ce-l caracteriza declanşează o furibundă campanie de discreditare a tuturor religiilor şi îndoctrinarea maselor cu necredinţa, cu concepţia ateistă despre lume şi viaţă. În cei 45 de ani de dictatură comunistă au crescut generaţii de români lipsite de posibilitatea de a cunoaşte esenţa religiei creştine. Se resimte o puternică ostilitate faţă de biserică şi slujitorii săi. Preoţii nu mai sunt remuneraţi de către stat, ci de comunitatea pe care o păstoreau, fapt ce a creat o însemnată doză de umilinţă. Odraslele lor sunt excluse sau împiedicate să urmeze şcoli, cu dificultate îşi găsesc un loc de muncă. La toate acestea trebuie adăugată marea dramă a arestărilor şi detenţiei din vini inventate. Dacă despre protopopul Coriolan Buracu, părintele Pavel Ciucur, părintele Macu Cuzmanovici, preotul Traian Nemoianu, din Petnic, şi alţii se ştiu puţine lucruri legate de suferinţele îndurate, despre preotul Pavel Bogoevici din Bănia se ştiu mai multe.

Părintele Paveluţ (cum i se spunea în semn de simpatie) reprezenta cea de-a şasea generaţie de preoţi ai familiei sale, familie care vreme de 150 de ani a slujit cu credinţă, devotament şi loialitate patria şi biserica ortodoxă. „Drama lui începe în anul 1948, când la 31 decembrie, este ridicat de la biserică, din timpul slujbei şi trimis la Penitenciarul din Timişoara. Aici timp de un an este cercetat, interogat, bătut şi în final condamnat la închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale a regimului, vină pe care nu şi-a însuşit-o niciodată”.

De la Timişoara este transferat la Penitenciarul din Aiud, unde este supus la un tratament brutal, încât atunci când se întoarce acasă, în 1950, este fără dinţi şi grav bolnav. De asemenea, i s-a impus domiciliu obligatoriu la Bănia şi prezentare lunară la miliţie. Deşi avea de întreţinut o familie numeroasă, cinci fete şi soţia, abia în anul 1953 îi este permis să se reîntoarcă la altar, la biserica din Şopotu Vechi, unde repede cucereşte admiraţia localnicilor prin erudiţia, simplitatea, modestia şi ţinuta sa impecabilă. Este demn de remarcat faptul că părintele Pavel Bogoevici era absolvent al Facultăţii de Teologie din

Cernăuţi şi al Facultăţii de Drept a aceleiaşi prestigioase universităţi bucovinene. Exemplu de autentică intelectualitate! Diplomele sale purtau semnătura distinsului profesor Nicolae Cartojan, ministru în acea vreme. Marcat de cele îndurate în detenţie, părintele Pavel Bogoevici la fiecare sărbătoare a Crăciunului îşi amintea “Colindul întemniţatului”, adaptat de Radu Gyr:

„O, brad frumos, ce sfânt erai

În altă sărbătoare

Mă văd copil cu păr bălai

Şi ochii de cicoare

Revăd un alb şi sfânt cămin

Şi chipul mame sfinte

Imagini de Crăciun senin

Mi-apar şi azi ’nainte

Un brad cu daruri şi lumini

În amintiri s-arată

Prin vis zâmbeşte ca un crin

Copilul de-altădată

Azi nu mai vine Moş Crăciun

Ca-n noaptea de cenuşă,

Ci doar durerile-mi s-adun

Să-mi plângă după uşă

Trozneşte lacătul de fier

Se stinge câte-o viaţă

S-aude glas de temnicer

Pe lespedea de gheaţă

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele”.

Un destin nemilos a avut şi protopopul Coriolan Buracu, intelectual de mare ţinută, figură emblematică a spiritualităţii bănăţene, militant consecvent pentru sădirea în conştiinţa credincioşilor a valorilor şi perceptelor înalte ale moralei bisericii noastre ortodoxe. Originar din Prigor (unde recent i s-a evocat personalitatea complexă şi au fost dezvelite o placă comemorativă şi bustul) şi deputat de Caraş a desfăşurat o activitate neobosită pentru ridicarea nivelului de cultură şi de conştiinţă al locuitorilor acestor meleaguri, prin înfiinţarea de coruri, fanfare, biblioteci, ridicarea de edificii şcolare şi muzee în mai toate satele din Almăj şi Craina (biblioteci în fostul Banat istoric. – n.r.). Pentru toate aceste înfăptuiri a trebuie să plătească cu ani de detenţie şi persecuţii. Iar lista fruntaşilor bisericii care au avut de suferit pentru patriotismul şi convingerile lor, poate continua.

Dar şi această pagină de istorie frământată a fost întoarsă de o evoluţie socială care încearcă să-şi croiască un alt drum, poate mai drept şi mai apropiat de sufletul mereu încercat al românilor. Reflectând la marile prefaceri ce se petrec sub ochii noştri, îţi vin în minte cuvintele scrise cu un secol şi jumătate în urmă de către celebra romancieră Harriet Beecher Stowe: „…omenirea trăieşte o epocă în care naţiunile trec printr-o serie de zguduiri şi zvârcoliri. O influenţă puternică, venită nu se ştie de unde, zguduie şi zdruncină omenirea ca un cutremur de pământ. Orice naţiune care poartă în sânul ei nedreptăţi mari şi nu le îndreaptă dospeşte în ea elementele propriei sale agonii.

De ce această puternică influenţă face să se nască din sânul tuturor naţiunilor, în toate limbile, gemete ce nu pot fi transformate în apeluri hotărâte pentru libertatea şi egalitatea omului? O, biserică a lui Cristos, înţelege aceste semne ale vremurilor! Nu este această putere duhul însuşi al celui a cărui împărăţie va să vie şi a cărui voie se va face pe pământ precum în ceruri? Dar cine va putea sta cu capul sus în această zi a venirii lui?” Sunt întrebări la care numai credinţa adevărată, eliberată de orice interes material meschin, ne poate ajuta să dăm un răspuns satisfăcător!

Prof. ICOANA CRISTESCU-BUDESCU

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: