IULIAN LALESCU:,,Banatul ca denumire”

Denumirea regiunii nu are nicio legătură cu originea, etnia, limba sau religia locuitorilor săi, aşa cum se întâmplă în multe alte locuri. Originea regionimului Banat este şi acum controversată. Unii susţin că ea ar proveni din rădăcina unui verb ce apare la mai multe neamuri germanice, ban, care înseamnă a proclama sau a anunţa. De-acolo a trecut în latina medievală, sub forma bannum, care înseamnă – la neamurile france, de exemplu – proclamaţie, dar şi districtul asupra căruia respectiva proclamaţie urma să aibă efecte.

Alţii consideră că ban provine din persană, unde înseamnă stăpân. Din acea limbă, el ar fi fost preluat de avari şi adus în zona Pannoniei, unde aceştia au stăpânit în secolele VI-VIII. Tot de avari este legată şi o altă interpretare, conform căreia originea cuvântului ban ar veni de la numele unui mare comandant militar, Bajan Khagan Aceste opinii sunt contrazise de cei care cred că ban vine dintr-o veche rădăcină proto-indoeuropeană, bha, care înseamnă a vorbi. În sfârşit, o altă opinie acordă termenului ban o origine slavă. Funcţia de ban ar fi existat la slavii sudici, în zona Croaţiei şi Bosniei, încă înainte de venirea maghiarilor, care l-ar fi preluat de la slavi.

Indiferent de originea lor – germanică, proto-indoeuropeană, persană, avară sau slavă -, termenii ban şi Banat au fost folosiţi în Evul Mediu sud-est-european pentru a desemna o funcţie militar-administrativă, respectiv teritoriul asupra căruia acea funcţie se exercita. În partea de sud-est a Europei au existat, în acea vreme, mai multe Banaturi. În Croaţia se aflau demnitari denumiţi Ban, ca şi în Bosnia, al cărei teritoriu constituia o Banovina. În zonă, termenul Ban pare să fi desemnat ceea ce pentru spaţiul germanic era un Markgraf, conducătorul unui ţinut de graniţă, cu importante atribuţii militare.

În Evul mediu, între regatul Ungariei şi principatul Valahiei era aşezat Banatul de Severin, care s-a aflat când sub suzeranitatea regilor maghiari – care, probabil, i-au dat numele -, când în stăpânirea principilor valahi. În el era cuprinsă doar partea de sud-est, dinspre Dunăre, a Banatului de mai târziu, din vremea stăpânirii austriece.

După înfrângerea armatelor ungare la Mohacs, în 1826, ţinutul dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi, organizat până atunci în mai multe comitate ungare, a intrat sub stăpânire otomană. Războiul dintre habsburgi şi otomani din anii 1816-1818 a adus regiunea sub stăpânirea Curţii din Viena.

Odată cu stăpânirea austriacă, numele Banat devine denumire oficială pentru provincia de treburile căreia se ocupa „Kaiserliche Banater Landes-Administration”. Abia în anul 1778 regiunea a revenit sub administraţie maghiară, ocazie cu care a fost din nou organizată în comitate (Temes, Torontal şi Karasso), pierzându-şi numele anterior. Denumirea de Banat s-a păstrat, însă, pentru un fragment al fostei provincii. Încă înainte de această dată fusese organizată de-a lungul Dunării şi a limitei estice a provinciei „Graniţa Militară Bănăţeană”, cu două regimente – germano-bănăţean şi illiro-român -, care avea să rămână sub comanda directă a Vienei până la desfiinţarea ei, în 1872.

Numele Banat a revenit, ca denumire oficială, în 1849. Atunci, Curtea din Viena a alipit Voievodina sârbească de cele trei comitate, constituind în acest fel o singură provincie, intitulată „Voivodina Sârbească şi Banatul Timişan”, cu centrul administrativ la Timişoara. După realizarea compromisului dualist austro-ungar la 1867, când ţinutul a intrat sub administraţia Ungariei denumirea Banat şi-a pierdut caracterul oficial, zona fiind numită Ungaria de Sud (Del-Magyarorsag).

Banatul nu a mai revenit ca denumire administrativă după 1918, când vechea provincie istorică a fost împărţită între România (2/3), Serbia (1/3) şi Ungaria (1%). Doar pentru scurt timp, în vremea regimului comunist, între anii 1960 şi 1968, partea de vest a României, cuprinzând actualele judeţe Timiş şi Caraş-Severin şi o parte din actualul judeţ Arad, a purtat numele oficial de „Regiunea Banat”.

Chiar dacă funcţia administrativă a dispărut, denumirea Banat este încă actuală în teritoriul dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi. Din punct de vedere geografic, zona care poartă această denumire este una foarte bine conturată. Pe de altă parte, ea are o puternică încărcătură istorică, ce trimite mai cu seamă la perioada austriacă, atunci când întreaga regiune a existat nefragmentată politic, sub o singură stăpânire. În sfârşit, Banatul a Supravieţuit ca structură identitară pentru locuitorii regiunii. Românii de aici îşi spun bănăţeni, sârbii se numesc ei înşişi „sârbi din Banat”, iar germanii de aici îşi zic „Banaterschwaben”, pentru ei Banatul fiind totuna cu „Heimat”. Poate din această cauză denumirea regiunii s-a păstrat vie, chiar în lipsa folosirii ei administrative: ea nu poartă numele nici uneia dintre comunităţile care o locuiesc. Prin urmare, aparţine tuturor.

Banatul localnicilor

Construcţia identitară este un complicat proces de selecţie, în care memoria colectivă joacă rolul de dirijor. Memoria noastă colectivă este cea care alege, din oceanul de fapte ale trecutului şi din şirul propriilor noastre experienţe, ceea ce crede că ne este specific şi respinge ceea ce consideră că nu ne caracterizează. În construcţia identitară bănăţeană, momentul trecerii Banatului de sub stăpânire turcească sub administraţie austriacă, în 1718, a jucat rolul unui act fondator. Mecanismul memoriei colective acceptă ca marcă identitară perioada de după 1718, dar o respinge pe cea dinainte.

Acest mecanism poate fi observat chiar la primul cronicar român al provinciei, Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833). În cronica sa, scrisă în anii 1826 – 1827, el desenează un tablou în alb-negru al celor două administraţii succesive din Banat, înlocuirea celei turceşti cu cea austriacă este imaginată ca un fel de ieşire din barbarie şi intrare în civilizaţie.

„Până la această pace – scrie cronicarul, evocând tratatul turco-austriac de la Passarowitz din 1718 – cât suspinasă şi gemusă Banatul Timişorii, supt grele tiranii turceşti, 164 de ani! Şi locuitorii ţării fugiţi, ţara pustie, Iar de oameni, cât bălţile, lacurile cele vechi, noroaiele, râturile tinoasă şi mai multe şi mari se înmulţisă, ca sălbatecele pustietăţi crescusă”.

Apele au acoperit provincia, făcând-o de nelocuit. Dar apele şi mlaştinile nu erau singurul flagel, căci ele „boale aducea, friguri cu epidemie şi ciumă”. Ţinutul mlăştinos era populat de vietăţi care, de regulă, provoacă repulsie, precum „şerpi, goange, ţânţari, broaşte”, dar şi de animale sălbatice, unele înfricoşătoare: „lupi, urşi, cerbi, porci, iepuri, vulpi, mâţe sălbatice”. Nicolae Stoica de Haţeg era preot ortodox, iar instrumentarul său imaginar este unul specific. Atunci când construieşte o imagine întunecată, nu ezită să utilizeze arhetipuri biblice: potop, epidemii, animale fioroase. La el, imaginea Banatului turcesc are toate ingredientele unei lumi apocaliptice.

Pentru noua administraţie austriacă de după 1718, condusă de guvernatorul conte Claude Florimond Mercy d’Argenteau, cronicarul nostru are numai opinii favorabile. În vremea sa se construiesc biserici pentru catolici şi pentru ortodocşi şi şcoli pentru copiii acestora, se regularizează cursurile râurilor, sunt introduse culturi agricole performante, sunt extinse oraşele şi consolidate cetăţile, se amenajează drumuri şi pieţe, se construiesc fabrici şi edificii publice. Aducerea de colonişti este plasată de Nicolae Stoica de Haţeg în contextul acestor fapte pozitive:

„În câmpia Banatului era mult pământ pustiu, sălbatic, de care Mercy înştiinţând, apoi abea pe la anul 1730 urmară colonii, întâi nemţii, italienii, spaniolii în Banat veniră, pentru care şi noi sate făcură”

Pe scurt, cronicarul ne sugerează că, odată cu instaurarea administraţiei austriece, Banatului este cuprins în graniţele lumii civilizate.

De aceeaşi perioadă, a administraţiei austriece, este legată şi formarea conştiinţei caracterului multietnic şi multiconfesional al regiunii. Politica demografică din perioada 1718-1918 a dus, pe de o parte, la creşterea de cinci ori a populaţiei regiunii, pe de altă parte la modificarea radicală a structurii etnice şi confesionale. Fiecare grup şi-a creat propria identitate, însă în timp s-a construit şi o identitate regională. Problemele ridicate de comunicarea interculturală din această regiune au fost rezolvate, în timp, la nivelul identităţii regionale, prin impunerea conceptului de toleranţă. Din nou, memoria colectivă a acţionat selectiv, respingând experienţele conflictuale din trecut şi însuşindu-şi-le pe cele care puteau fi folosite ca argumente ale înţelegerii, coexistenţei paşnice şi colaborării.

Colonizările din secolul al XVIII-lea au pus în contact comunităţile româneşti din satele mai vechi cu cele „străine”, în majoritate germane, din satele nou înfiinţate. În ciuda diversităţii relaţiilor şi atitudinilor reciproce dintre acestea, ele pot fi separate în două categorii: conflictuale şi paşnice, fiecare cu numeroase nuanţe. Un caz de relaţie conflictuală ne este relatat de acelaşi Nicolae Stoica de Haţeg. în 1788, colonişti germani din satul Cutriţa (azi Gudurica, în Serbia), în sudul Banatului, s-au plâns împăratului că, în repetate rânduri, românii din satele din jur „îi pradă şi tot le iau de-acasă”. Represaliile ordonate de împărat împotriva prădătorilor şi duse la îndeplinire de armata imperială au fost sângeroase, după cum relatează acelaşi cronicar:

„Auzirăm că 800 de suflete aşa aci au pierit. Iară între cei 62 de oameni ce i-au arătat nemţii că i-au văzut şi au aflat la ei lucruri din satul lor şi doi parohi vinovaţi s-au aflat şi împăratul a-i spânzura au dat”.

Exemple de neînţelegeri, chiar dacă nu de gravitatea celui evocat mai sus, pot fi identificate până târziu, în secolul al XX-lea. În aceeaşi măsură, însă, putem afla argumente ale convieţuirii paşnice. Oprindu-se asupra secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea şi cercetând manuscrisele din spaţiul rural bănăţean, istoricul Valeriu Leu a descris felul în care „germanul devine, în conştiinţa populară românească din aceste părţi, ofertantul unui model economic valabil”. În acest caz, departe de a fi vorba de relaţii conflictuale, vedem cum una dintre comunităţi devine exemplară pentru cealaltă.

Cele două tipuri de reacţii, ostile şi tolerante, pot fi observate şi în atitudinile faţă de evrei, începând cu acelaşi veac al XVIII-lea şi continuând până în secolul al XX-lea. Repertoriul reacţiilor ostile cuprinde, pe de o parte, suma măsurilor autorităţilor de stat împotriva evreilor, începând cu „Judenordnung” din 1776, din vremea împărătesei Maria Theresa  şi terminând cu legile antisemite din vremea guvernării Antonescu, din timpul celui de-al doilea război mondial. Pe de altă parte, el cuprinde gesturile de excludere manifestate de celelalte comunităţi sau de părţi ale acestora, precum atitudinea legionarilor români din perioada interbelică sau cea a unor segmente naziste ale comunităţii germane, în aceeaşi perioadă. Ceea ce a reţinut memoria colectivă a evreilor din Banat, în ciuda acestor gesturi ostile şi discriminatorii, sunt mai degrabă atitudinile tolerante. Cercetările realizate în ultimii ani, mai ales cele întreprinse cu instrumentele „istoriei orale”, tind să confirme această idee. Membrii ai comunităţii evreieşti din Banat preferă să rememoreze gesturile tolerante decât acţiunile discriminatorii din trecut. O intervievată rămasă anonimă, din Lugoj, evocând felul în care ea şi cu soţul ei au trecut prin perioada regimului Antonescu, afirmă că „noi nu am simţit nici o clipă antisemitismul pe pielea noastră” sau că „nu am suferit nici o clipă efectiv de antisemitisn”. Afirmaţiile vin în contradicţie cu faptele pe care martora însăşi le relatează: excluderea soţului ei din barou şi interzicerea practicării avocaturii, pe motiv că era evreu, confiscarea unor proprietăţi, internarea soţului într-un lagăr de muncă, excluderea socială. Exemplele ar putea continua şi ele sunt foarte numeroase.

Şi la nivel istoriografie, avem de-a face cu o selecţie similară. Nu e nimic neobişnuit în aceasta, deoarece istoriografia este, la rândul ei, o componentă a memoriei colective. Prin urmare, contradicţia semnalată în cazul celor care îşi povestesc viaţa o regăsim şi la cei care scriu istoria. Francisc Schneider, de exemplu, într-un excurs asupra istoriei evreilor din Timişoara, crede că în oraş, dar şi în regiune, „nu s-au înregistrat manifestări antisemite zgomotoase”, iar „acest amalgam de etnii din zonă a fost tolerant”. Opinie care, şi în acest caz, pare să contrazică faptele, pe care autorul citat le evocă: legislaţia antievreiască din timpul celui de-al doilea război mondial, acţiunile antisemite ale unor grupări politice, confiscările de bunuri în numele „românizării” din aceeaşi perioadă. Ceea ce la nivelul faptelor poate părea contradictoriu, este perfect posibil atunci când vorbim de memoria colectivă.

Banatul localnicilor este generat în laboratorul memoriei colective, aşa cum Banatul călătorilor este expresia orizontului de aşteptare al unei epoci. Ambele aparţin imaginarului, acelui imaginar care hrăneşte identitatea regiunii.

Prof.dr. IULIAN LALESCU