EDITORIAL-Iancu PANDURU:,,Vivat, crescat, floreat – N.D.P.!”

Cam de multişor NDP a trecut pragul senectuţii – pragul oamenilor înţelepţi. În 2003, primăvara, se afla în această ipostază, când, cu sprijinul domnului Nicolae Sârbu din Reşiţa, am organizat la Mehadia, în sala Căminului cultural, simpozionul General Nicolae Cena, la care a participat şi unitatea de pompieri din Reşiţa, ce poartă simbolic numele ilustrului general român.

Atunci s-a lansat o carte despre descoperirile generalului şi arheologului Nicolae Cena, la Mehadia, carte apărută cu sprijinul financiar al domnului inginer Nicolae Dop, director tehnic la Combinatul de carne COMTIM Timişoara. Redactor N.D.P.

După manifestare, aflând că N.D.P. s-a stabilit la Mehadia, mi-am propus să-l contactez şi să realizăm împreună câteva acte culturale pe raza comunei Mehadia. A fost receptiv, iar cele „câteva” acte au crescut de la an la an, conştient şi unul şi altul că fără cultură nu se poate construi o societate democratică. Enumăr aceste „câteva” acte culturale: fondarea gazetei „Vestea”, montarea de plăci comemorative unor ilustre nume precum: preot Coriolan Buracu, profesor diplomat Grigore Ion, Scriitorului Nicolae Mărgeanu, maestrului Ion Corneanu, profesorului-scriitor Ion Florian Panduru şi ziarului „Grănicerul” (1932 – 1937), editarea a două cărţi de referinţă.

Apoi, cele câteva simpozioane , sper să le amintesc pe toate: Simpozionul „Cetăţii” (trei ediţii), Simpozionul „Fiii satului” (la Mehadia şi Plugova), Simpozionul datinilor şi obiceiurilor, Simpozionul Ion Cornianu şi Simpozionul presei din Banatul Montan, despre care şi astăzi se scrie în presa din Banat.

Fără participarea şi strădania scriitorului NICOLAE DANCIU PETNICEANU nu putem înfăptui aceste realizări apreciate de Radio Reşiţa, de presa din Banat şi de voci culturale ca: Alexandru Nemoianu şi pr. prof. dr. Teodor Damian, ambii din America.

Îi mulţumim domnului N.D.P., Dumnezeu să-l ţină în viaţă şi sănătate ca împreună să realizăm şi alte obiective culturale. La mulţi ani!

Primar Iancu Panduru

Nicolae Danciu Petniceanu-„Buna Vestire” a sosit la Mehadia mai devreme!

Două evenimente social-umane fac istorie: inaugurarea pieţii agro-alimentare şi a centrului medico-social „Sfântul Nicolae”

În ziua de 23 martie 2010, în amiază, cerul a încetat să mai lăcrămeze, s-a înseninat şi s-a primenit de sărbătoare, de întâmpinarea marelui oaspete: Preasfinţia sa LUCIAN, episcop de Caransebeş, dorit pe meleagurile noastre ancestrale, cu urme de istorie veche şi modernă, pentru sfinţirea şi inaugurarea de obiective social-umane. Primarul IANCU PANDURU, în ţinută festivă şi cu tricolorul – simbol – în diagonală, într-o stare de fericire aparte, l-a întâmpinat, în fruntea consilierilor săi, pe Măritul Oaspete, cu urarea strămoşească de „bine aţi venit”. În loc de tradiţionala „pâine şi sare”, domnul primar Iancu Panduru i-a dăruit Preasfinţiei sale LUCIAN, episcop de Caransebeş, gazeta locală „Vestea” şi voluminosul tom „A sosit domnul Eminescu”, ultima realizare literară a colaboratorului său, redactorul-şef al gazetei „Vestea”. Cartea l-a încântat pe Sfinţia Sa, intelectual desăvârşit.

Într-o adevărată procesiune, oamenii Mehadiei şi preoţii din protopopiatul Băile Herculane, în frunte cu Excelenţa Sa, episcop Lucian, secondat de protopopul Nicolae Pereş, de consilierul Călin Iancec şi primarul Iancu Panduru, s-au deplasat pentru sfinţirea şi inaugurarea Pieţii Agro-alimentare. După ritualul creştin de sfinţire, a fost tăiată panglica de inaugurare de către Preasfinţia Sa Lucian, episcop de Caransebeş şi de către primarul IANCU PANDURU, în aplauzele mulţimii, bărbaţi şi femei, gospodine şi tineri în straie de sărbătoare, câţiva în port naţional românesc.

Cu acest prilej, primarul IANCU PANURU a ţinut un discurs adresându-se celor prezenţi: „Preasfinţia Voastră! Prea cucernici părinţi! Domnilor consilieri! Stimaţi consăteni! Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră aici, astăzi la inaugurarea Pieţii agro-alimentare. Încă din cele mai vechi timpuri, pe vremea ocupaţiei romane, aici, la Mehadia a existat târg, care s-a transformat în piaţă, aceasta prin aşezarea geografică şi strategică a localităţii noastre.>>>>>>Nicolae Danciu Petniceanu-„Buna Vestire” a sosit la Mehadia mai devreme!

N.D. Petniceanu – Savantul Ivan Evseev şi societatea „Sorin Titel”

Scriitorul Sorin Titel a trecut la cele veşnice în ianuarie 1985. Îmi propusesem să înfiinţez un cenaclu în oraşul Timişoara, care să poarte numele marelui prozator dispărut în plină glorie literară. Sorin Titel fusese în relaţii de strânsă prietenie cu profesorul universitar IVAN EVSEEV, rus lipovean, inimă caldă şi suflet senin, o capacitate intelectuală în materie de slavistică, de literatură universală, mai abitir literatură rusă.

Primul invitat la deschiderea cenaclului literar „Sorin Titel” a fost domnul profesor Ivan Evseev, Vania pentru cei apropiaţi. Deschiderea avusese loc la Casa de Cultură din Timişoara, unde magistrul a luat cuvântul, iar noi am fost ochi şi urechi. Vorbea frumos, logic, cu argumente convingătoare, ca la catedră.

Cenaclul a supravieţuit doar la şedinţa de inaugurare, cea din 21 decembrie 1988. La următoarea, care în fond nu mai avusese loc, mahării din cultura timişeană, îl suspendaseră! Sorin Titel nu era pe placul lor, era cotat decadent, idealist, iar preşedintele ales sancţionat cu vot de blam cu avertisment pentru atitudine ireverenţioasă – antipartinică – faţă de instructorul Păun, de la Judeţeana de partid Timiş.

În martie 1990, după schimbarea din decembrie 1989, am redeschis cenaclul, prin hotărâre judecătorească a fost transformat în Societatea literar-artistică „Sorin Titel” din Banat.

Dacă în Decembrie 1988 sala fusese arhiplină de scriitori şi cadre didactice (profesori de şcoală generală, de liceu şi de la universitatea Timişoara), de data aceasta venise, ca şi altădată, cu inima deschisă doar domnul profesor Ivan Evseev. Domnia sa nu uitase prietenia sa cu Sorin Titel, aşa cum uitaseră mulţi alţii: scriitori, publicişti şi cadre didactice. Ca să avem un total de 21 persoane, cum cerea legea, a trebuit să apelăm la artişti vocali, instrumentali şi dansatori, de la Casa de Cultură din Timişoara. Fuseseră şi doi scriitori: Ion Marin Almăjan şi Alexandru Moraru.

Domnul profesor Ivan Evsees a fost ales vicepreşedinte al Societăţii literar-artistice „Sorin Titel” din Banat, va deveni pe parcurs un sprijin moral, un îndrumător spiritual de mare anvergură. Rezultatele în plan cultural ale Societăţii cunosc amprenta domniei sale, fapt pentru care membrii Societăţii îi mulţumesc pro memoria.

La 1 mai se împlinesc doi ani de când profesorul Evseev s-a „îmbarcat” în luntrea lui Charon… Să-i fie ţărâna uşoară!

N.D. Petniceanu

Iulian LALESCU:,,Scutul antirachetă: Cum a trecut Rusia de la ameninţarea cu amplasarea de rachete în Kaliningrad la cererea de “explicaţii exhaustive”

Imediat ce a fost anunţată participarea României la scutul antirachetă american, discuţiile s-au axat pe reacţia Rusiei. Preşedintele Băsescu a ţinut să precizeze: scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei. Reacţia Moscovei era aşteptată cu interes, iar ministrul de externe Lavrov a spus că Rusia “aşteaptă o reacţie exhaustivă” privind amplasarea scutului în România. O schimbare radicală de la ameninţarea cu amplasarea unor rachete de ultimă generaţie în Kaliningrad, cum a reacţionat la anunţul că Polonia va găzdui scutul.

Presa rusă trebuie să facă ceva valuri, e normal, mai ales presa afiliată armatei şi cercurilor militare, în schimb administraţia de la Kremlin are o reacţie soft la anunţul făcut de preşedintele Traian Băsescu. Şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, a spus că Rusia aşteaptă explicaţii exhaustive de la americani şi că regimul Mării Negre e reglementat de Convenţia de la Montreux. Numai că este clar, România va găzdui elemente terestre ale scutului american.

Este mult calm şi lipsa de înverşunare şi ameninţări în reacţia Rusiei, deşi ne aşteptam ca măcar declarativ să fie ceva mai dură. Ar fi fost însă interpretată reacţia exact în cheia care trebuia: decizia de amplasare a elementelor scutului în România a fost discutată la nivel ruso-american, mai mult ca sigur, şi ea apare într-un context mult mai larg şi mai complex al discuţiilor intense bilaterale între cele două capitale, Washington şi Moscova.

Un pic de istorie recentă. Când administraţia Bush a convenit cu Cehia şi Polonia amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă – un radar în primă ţară şi rachete de interceptare în cealaltă – Rusia s-a simţit direct ameninţată, argumentând ca amplasarea – în imediata sa apropiere – a acestora distruge echilibrul strategic global. Moscova a spus că radarul are scopul de a-i spiona mişcările, iar rachetele de interceptare ar putea avea focoase nucleare.

Mai mult, Rusia a considerat că Statele Unite ţin să o umilească prin amplasarea scutului în ceea ce a fost zona sa de influenţă, în ţările fostului Pact de la Varşovia şi că această mişcare ar reporni o nouă cursă a înarmărilor de tip război rece. >>>>>Iulian LALESCU:,,Scutul antirachetă: Cum a trecut Rusia de la ameninţarea cu amplasarea de rachete în Kaliningrad la cererea de “explicaţii exhaustive”

N.D. Petniceanu:,,Lev Nikolaevici Tolstoi – patriarhul literaturii ruse (1828 – 1910)”

S-a scurs un veac de la trecerea în nefiinţă a marelui scriitor rus Tolstoi, socotit patriarhul literaturii ruse de către oamenii de artă şi cultură; după opinia mea de filorus, de iubitor de literatură, moşierul Lev Nikolaevici Tolstoi a fost, este şi va rămâne pe mai departe patriarhul literaturii universale prin creaţiile sale, prin romaul fluviu „Război şi pace” (1865 – 1869), prin capodoperele „Ana Karenina” (1875 – 1877) şi „Învierea” (1889 – 1899).

Opera marelui scriitor rus a fost tradusă în mai toate limbile pământului, inclusiv în limba română, având o influenţă benefică asupra unor scriitori cunoscuţi precum R. Rolland, Thomas Mann, Galsworthy, C. Stere, Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu etc.

Ecranizarea capodoperelor tolstoiene a adus pe marele ecran personaje nemuritoare, Andrei Bolkovsky, Pierre Bezuhov, Levin, Nataşa, Maslova au pătruns în sufletul spectatorului, înrudindu-se cu el din punct de vedere psihologic.

Marea literatură rusă rămâne vârf de lance în literatura universală, depăşind prin Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Lermontov, Gogol, Gorki etc., literaturile similare din ţări avansate industrial, dar nu şi spiritual, moral.

N.D. Petniceanu

Mehadia, martie 2010

Vasile Barbu:,,Sunt conştienţi oare românii timoceni ce au „realizat” prin înfiinţarea de VLASKI NACIONALNI SAVET? VÂNZAREA NAŢIUNII ROMÂNEŞTI”

Ceea ce n-au reuşit în peste 170 de ani, diferite stăpâniri care s-au abătut peste capetele numeroasei populaţii româneşti în Serbia de răsărit (Timoc, cum se obişnuieşte a zice), printre ele fiind şi cea comunistă dar şi cea care a încercat cea mai crudă deznaţionalizare schilodindu-le chiar şi numele (Cocora a devenit Kokoric, Vrăjitoru – Vrazitorovic, Neamţu – Njamculovic, Iepure – Jepuranovic…) acum câţiva ani (patru) a reuşit un grupuleţ de „vlahi” şefi ai unor organizaţii culturale şi de altă orientare inventând / înfiinţând NACIONALNI SAVET VLAHA (Consiliul Naţional Valah). Poate, fiind câtuşi de puţin conştienţi de gravitatea faptului comis, de spargerea naţiunii româneşti în Serbia, la repezeală au inventat că ei ar fi valahi doar în limba sârbă iar în limba română ei sunt – rumâni!?!?

Nici tu vlah, nici român ci – rumân! De parcă ar fi vorba de o a treia naţie.

Dar, vai, acest etnonim s-a dovedit a fi de unică folosinţă. Pentru păcălirea naivilor. Dacă mai există…

Cineva ar putea spune că aceasta nu este atât de tragic deodată ce valahul e numai român. Nicicum altceva. cum ungurul este numai maghiar ori şvabul – neamţ! E numai că aici e buba. Mult mai profundă şi perfidă.

Că aici, în Serbia cine se declară, de exemplu – vlah, în ochii autorităţilor poate fi numai şi numai – vlah. Nimic altceva. mai ales – român. Că ei ar zice: vrei să fi român, păi declară-te român. De ce te declari vlah?>>>>>>>Vasile Barbu:,,Sunt conştienţi oare românii timoceni ce au „realizat” prin înfiinţarea de VLASKI NACIONALNI SAVET? VÂNZAREA NAŢIUNII ROMÂNEŞTI”

Al. Florin ŢENE:,,A SOSIT DOMNUL EMINESCU”

Marii scriitori întotdeauna sunt generoşi cu valorile spirituale ale neamului lor. Unul dintre aceştia este scriitorul, promotorul cultural, prozatorul de anvergură Nicolae Danciu Petniceanu, membru al Ligii Scriitorilor din România, ctitor de reviste şi societăţi culturale. Acesta a înţeles ceea ce spunea Garabet Ibrăileanu: “Cultura nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”, la care adaug, că în condiţiile integrării ţării noastre în Uniunea Europeană şi a fenomenului globalizării zestrea cu care ne facem cunoscuţi este cultura. Numai prin promovarea valorilor noastre autentice putem să rezistăm în faţa asimilării. Scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu a înţeles acest lucru şi împreună cu un harnic colectiv de scriitori din zona Banatului, format din regretatul George Voştinaru, Lucian Bureriu, Aurel Turcuş, Gheorghe Luchescu şi Mariana Sperlea, a purces la o amplă lucrare dedicată în exclusivitate Poetului Naţional, Minai Eminescu, intitulată “A sosit Domnul EMINESCU”, apărută la Editura GORDIAN, 15 ianuarie 2010, în format A4, şi având 709 pagini. O carte de mărimea “Istoriei Literaturii Române” de G. Călinescu, dar dedicată numai unui singur autor. „Patriotismul nu este iubirea ţărânei cât iubirea trecutului”, scria Eminescu. Ceea ce a făcut Nicolae Danciu Petniceanu prin editarea revistei EMINESCU apărută în perioada 2000-2008 nu este altceva decât respectarea zicerii eminesciene. Un scriitor mai iubitor de operă eminesciană ca autorul amplului roman “Bigamul” care şi-a dedicat o parte însemnată din viaţă pentru a menţine vie flacăra operei lui Eminescu puţini se găsesc în literatura română. Spre deosebire de unii (vezi: Zigu Ornea sub oblăduirea lui Andrei Pleşu în “Dilema”) care au încercat să-l denigreze, neştiind faptul că Eminescu şi-a “construit” Opera pe cea mai înaltă stâncă, dragostea de neam şi limba română. Vorba Domnului Iisus “A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.” (Matei 7,25).Scriitorul N. D. Petniceanu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să promoveze şi să apere OPERA poetului Mihai Eminescu, care pentru românii de pretutindeni, de bună-credinţă, înseamnă „Biblia Neamului Românesc.”>>>>>>Al. Florin ŢENE:,,A SOSIT DOMNUL EMINESCU”

Petru Ionică:,,„A sosit domnul Eminescu” – 160 –”

Avem deosebita plăcere, ca azi, să avem pe masa noastră de scris o carte document, aş zice de fapt o enciclopedie, apărută într-o grafică de excepţie la prestigioasa editură „Gordian” din Timişoara, intitulată „A sosit domnul Eminescu”.

Referindu-mă la cuprinsul ei, rămân deosebit de impresionat de tematicele abordate pe trei secţiuni de către profesorul-scriitor Nicolae Danciu Petniceanu, redactorul lucrării, un om cu un deosebit potenţial scriitoricesc de gândire, expresie, şi experienţă, care a depus o muncă titanică pentru a scoate la lumina tiparului un asemenea volum.

„A sosit domnul Eminescu” nu este numai o carte document sau puţin spus o monografie, ci o operă în care frunţi valoroase ale literaturii române fac mărturisiri inedite şi deosebit de valoroase asupra celui mai mare poet al neamului, Mihai Eminescu.

„A sosit domnul Eminescu” este o lucrare pe care o aşteptam de mult şi apariţia căreia o datorăm scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu, un neobosit cercetător a literaturii române.

Nicolae Danciu Petniceanu e un adevărat „Prinţ” al cărţilor, care creează, nu numai acum, ci are şi o bogată zestre literară prin care şi-a spus cuvântul atât prin propriile volume, dar mai ales prin deosebita activitate şi participare cu tot sufletul la viaţa activă a revistelor „Vrerea” şi „Eminescu”, a căror fondator şi redactor-şef este în cadrul Societăţii literar-artistice „Sorin Titel”.>>>>>>>Petru Ionică:,,„A sosit domnul Eminescu” – 160 –”

Nicolae Danciu -Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală! – Martir al neamului românesc!”

(CONTINUARE DIN NUMĂRUL TRECUT)

Adevărul despre moartea poetului Mihai Eminescu va ieşi la iveală abia în cursul anului 1926, graţie celor declarate presei de către Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului martir. Iată ce a mărturisit Dumitru Cosmănescu: „Poetul Eminescu m-a chemat pe mine ca să-l servesc şi acolo. Într-o zi, în jurul orei trei, fiind cald în cameră, Eminescu mi-a zis: «Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi „Deşteaptă-te, române!”» Cum mergeam împreună şi cântam, vine pe la spate un bolnav şi-l loveşte pe Eminescu cu o cărămidă în cap. Lovit după ureche, poetul cade la pământ cu sângele şiroind pe haine. Mi-a zis: «Dumitrache! Adă repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât.» Au venit doctorii cu Suţu în frunte. Suţu ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară… E o nimica!…” Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise. În halatul de pe Eminescu s-au găsit două poezii „Stele-n cer” şi „Viaţa”. („Universul”, Bucureşti, 28 iunie 1926, pag. 3).

*

Se deţin puţine date despre criminalul Petre Poenaru, afirmativ ar fi fost un actor scăpătat, nebun de-a binelea, internat în clinica „Caritas”. Un lucru este cert: în ospiciu bolnavii irecuperabili sunt izolaţi şi adesea ţinuţi în cămaşă de forţă, nicidecum lăsaţi liberi prin curtea şi grădina spitalului, aşa cum fusese lăsat Petre Poenaru. Să fi fost Poenaru lăsat în voia sa în chip premeditat pentru a-l ucide pe Eminescu?! Este o ipoteză credibilă, ţinându-se seama de aversiunea existentă între Eminescu şi oculta evreiască. În orice caz, praful anilor, colbul depus pe fişele doctorului Suţu, ascunde un adevăr, o taină pentru viitorime.

La redacţia gazetei „Vestea”, de la Mehadia (Caraş-Severin), a sosit un text (prin Internetul colegului Costel Vlaicu) trimis de Gheorghe-Gavril Copil, afirmativ romancier, afirmativ deţinut politic sub vechiul regim, în orice caz formularea domniei sale m-a pus pe gânduri şi, reflectând adânc, i-am dat dreptate, Mihai Eminescu este primul mare deţinut politic din istoria modernă a României..>>>>>>>Nicolae Danciu -Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală! – Martir al neamului românesc!”

Cezarina ADAMESCU:,,VASILE BARBU – UN POET DIN UZDIN – CARE BEA CUVINTELE DIN CENUŞA LUSTRALĂ”

VASILE BARBU, „Rodul zădărniciei şi al muţeniei”, 54 de poeme plus unul, În volumul: Nicolae Nicoară-Horia şi Vasile Barbu, DOI POEŢI – ACEEAŞI LIMBĂ, Editura Nigredo, Arad, 2008

Un poet în plină maturitate artistică, având un palmares impresionant, cu 40 de cărţi de poezie, publicistică, traduceri, antologii, ediţii îngrijite, confratele nostru Vasile Barbu din Uzdin, Banatul montan, oferă în volumul de faţă „Rodul zădărniciei şi al muţeniei” – după propria selecţie, 54 de poeme plus unul, carte apărută la Editura Nigredo, Arad, 2008, în tandem cu poetul din Şagul Aradului – Nicolae Nicoară-Horia, carte purtând titlul fericit şi inspirat: „Doi poeţi – aceeaşi limbă, ceea ce reflectă un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dincolo de faptul că ambii autori vorbesc şi scriu în limba română, Limbajul Poeziei este Universal, în orice areal  ar răsări, s-ar dezvolta şi afirma. Vorba lui Vasile Barbu în moto-ul care-i însoţeşte grupajul de versuri: „Limba-i punte,/ limba-i munte./ E odihnă, spor şi sete, / bob de grâu / şi cai în frâu, / Este cuget, mântuire, / rugăciune, bucurie…” (Blestemul limbii)

Admirabil a spus-o şi Nichita Stănescu, cel care toată viaţa a fost un devotat slujitor al Limbii Române, în volumul „Amintiri din prezent”:

„A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată

în limba română. Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor.

Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că o are! Această observaţie, această revelaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.>>>>>>>Cezarina ADAMESCU:,,VASILE BARBU – UN POET DIN UZDIN – CARE BEA CUVINTELE DIN CENUŞA LUSTRALĂ”

Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Domnul profesor Florin Domilescu – un autentic artist!”

Numele domnului profesor Florin Domilescu nu-mi era străin, dimpotrivă îmi era familiar, cunoscut de atunci de când am scris despre bunicii săi paterni şi materni, Grigore Domilescu-Terec (personaj de roman) şi Grigore Achimescu (model uman întru bine şi frumos), când am scris cu nostalgie despre Gheorghe Achimescu, regretatul ambasador din Madagascar şi despre Ion Achimescu, cel care a permis să montăm şi să dezvelim creştineşte o placă in memoriam Ion Grigore, profesor şi secretarul diplomatului Caius Brediceanu, luptător pentru reîntregirea neamului românesc.

Apoi, junele Florin Domilescu îmi era cunoscut de la multele simpozioane culturale de pe raza comunei Mehadia, finalizate cu spectacole literar-muzicale, cu minunaţii dansatori pe scenele căminelor culturale, elevi şi eleve cărora le-a împărtăşit dezinvolt tainele jocului popular bărbatul tânăr şi frumos croit, cu alură de sportiv, din faţa mea, cu prilejul interviului luat.

– Domnule profesor Florin Domilescu, de când datează la dvs. pasiunea pentru jocul popular românesc?

– Domnule Petniceanu, nu vreau să duc în eroare cititorii gazetei „Vestea”, cu aproximaţie pasiunea pentru jocul popular datează din fragedă pruncie, înainte de-a merge la grădiniţă, datează din vremea când priveam şi îmi capta atenţia, admiraţia, fotografiile de familie, fotografiile bunului meu Grigore Achimescu şi ale fratelui său, Ion Achimescu, îmbrăcaţi în straie naţionale româneşti, înfăşuraţi în tricolorul românesc, cu zurgălăi la tureac, ei şi alţii ca ei erau în vechi fotografii căluşerii Mehadiei. Îmi ziceam că vreau să fiu ca ei, jucător de căluşer. Şi am fost… conchide profesorul din faţa mea, veşnic cu zâmbetul înflorit pe buze. O particularitate a sa, zâmbeşte când vorbeşte, zâmbeşte cu sufletul în buze, caracteristica omului deschis, onest, vertical în tot ce face şi întreprinde. >>>>>>Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Domnul profesor Florin Domilescu – un autentic artist!”

Vasile Barbu:,,Ediţia a XX-a a manifestării Datini şi obiceiuri de iarnă la români “Fie în veci de veci lăudat”

Cea mai veche manifestare a românilor din Voivodina dedicată sfintelor noastre sărbători de iarnă, anul acesta a ajuns la cea de-a douăzecea ediţie şi s-a derulat la „Casa Românească” care în cei cinci ani de existenţă a devenit un adevărat centru cultural românesc la Uzdin.

Manifestarea a început cu expoziţia pictoriţei Marina Dolamă din Belgrad, intitulată „Icoana din sufletul meu”. Catalogul acestei expoziţii a fost lansat de către Vasile Barbu. După aceea prof. Daniel Susa a conferit diplome copiilor care frecventează cursurile de arte plastice care sunt organizate la „Casa Românească”. Astfel de recunoştinţe au primit următorii copii: Daniela Radu, Laureana Almăjan, Eduardo-Gheorghiţă Neda, Meghi-Maria Neda, Cristofor Boieru, Sergiu Valentin Radu, Alex Şocardă, Anastasia Şocardă, Alexandru Boieru, Ştefania şi Marcel Subici, Anastasia Oalge, Andreea Ioana Şoşdeanu, Patriţia Martinov.

A urmat prezentarea unui colaj de obiceiuri din seara Ajunului şi din ziua Crăciunului în interpretarea Ansamblului de datini româneşti „Gheorghe Lifa” din care au făcut parte şi tradiţionalele colinde autentice din Uzdin „În pinţărăi” şi „Potriacu”. În rolurile titulare au apărut: Theo Rămianţ, Adam Ionaşcu şi Pavel Bălan iar din numerosul ansamblu au mai făcut parte şi: Lavinia Linţa, Cristian Şuboni, Daniel Susa, Valentina Ionaşcu, Viorel Onciu, Vanessa Georgeta Linţa, Theona Andrada Rămianţ, Iosif Şoşdeanu, Vasile Barbu.

Grupul vocal bărbătesc „Uzdâni” al S.L.A. „Tibiscus” condus de către dirijorul Crăciun Creţu a interpretat trei colinde. Din acest grup au făcut parte: Viorel Onciu-Nicoară, Cristian Ţăran, Alexandru Laslo, Dobrosav Iancovici-Ţole, Pavel Bălan, Pavel Almăjan, Iosif Şoşdeanu şi Marin Puia.>>>>>>Vasile Barbu:,,Ediţia a XX-a a manifestării Datini şi obiceiuri de iarnă la români “Fie în veci de veci lăudat”

Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Aurel Mioc, dascãl şi poet”

Din Vârşeţ, orăşel cochet, cu iz medieval, din Voivodina (Serbia), cândva, Banatul istoric, urbe românească, ne-a sosit la redacţie un frumos volum de versuri, „Câmp fluid”, de AUREL MIOC, fost profesor la şcoala din Vladimirovăţ (Petrovaselo), astăzi pensionar. El, Aurel Mioc, este băştinaş din satul Coştei, aşezare românească la 18 kilometri de Vârşeţ, satul lui Ion Rotaru Cordân, fanfarist de talie internaţională, dirijor şi artist diletant, animator de viaţă culturală românească. Atât Aurel cât şi Cordân au fost, în primele clase primare, elevul domnului învăţător Pavel Ciobanu, cum elev a fost şi semnatarul acestor şiruri de dragoste fraternă, domnul Ciobanu era din Petnic (Caraş-Severin), astăzi e înălţat la ceruri, dascăl în Şcoala Domnului Petrea.

Pe Aurel Mioc l-am cunoscut prin anii 1967 – 1968, când purtam ştampila şi porthartul de căpitan în Poarta de Vest a ţării, în Punctul de Frontieră rutier Moraviţa, iar Aurel Mioc, precum regretaţii profesori Lifa Gheorghe, Ion Bălan şi Gligor Popi veneau sâmbătă de sâmbătă în România, în vizită la neamuri, dar şi la rude spirituale, la Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Goga, Blaga, Voiculescu, Badea Creangă, Arghezi şi alţii pe care-i „invita” în portbagaj pentru o „vizită” îndelungată în şcolile româneşti din Vârşeţ (Coştei, Vladimirovăţ, Seleuş, Satul Nou, Nicolinţ, Voivodinţ, Marcovăţ etc.)

În ceea ce mă priveşte, închideam din ochi şi dumnealor treceau graniţa româno-jugoslavă, nu era permis ca operele scriitorilor români să călătorească peste hotare, fără vize de „export de carte”. În felul acesta suflarea românească din Voivodina aflase că făceam asemenea „toleranţe” şi se bucura, cum şi eu mă bucuram pentru copiii români, pentru întâlnirea lor cu seniorii literaturii române.>>>>>>Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Aurel Mioc, dascãl şi poet”

Cezarina ADAMESCU:,,Restituiri necesare: Un mănunchi din florile de colţ ale bănăţenilor-Dan Floriţa-Seracin”

Dan Floriţa-Seracin, Scrisul românesc în Banat. Lirica interbelică, Editura Semănătorul, iunie 2009

La ce ar fi de folos  un text de critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă. Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă, are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală. E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros în  cultura românească. E vorba de acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai ales pentru  generaţiile care s-au succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.

Pentru Banat – zonă magică prin ea însăşi, apariţia  acestor scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi, peste munţi  şi în lume, a fost, este, dar mai ales,  va fi întotdeauna, mai mult decât necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară.

Şi cartea lui Dan Floriţa-Seracin Scrisul românesc din Banat, Lirica interbelică, apărut la Editura Semănătorul în iunie 2009 pledează pentru aceste valori tradiţionale şi pentru cunoaşterea lor. Cartea de faţă este o mărturie,  o recuperare, o restituire, este aidoma unui Act de credinţă,unui Act de nădejde şi unui Act de iubire  faţă de generaţia înaintaşilor, faţă de cei de azi şi mai cu seamă, faţă de generaţiile următoare.

>>>>>>>Cezarina ADAMESCU:,,Restituiri necesare: Un mănunchi din florile de colţ ale bănăţenilor-Dan Floriţa-Seracin”

Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Biobibliografia mea”

Biobibliografia mea

Lui N.D.P.

Să nu te miri când bârfitorii

Izbesc în nobila ta muncă;

Copiii pietre nu aruncă

Decât în pomii roditori

Inst. Gheorghe Rancu Bodrog

Am venit pe lume la 11 aprilie 1936, în satul Petnic, din Caraş-Severin, ora nouă, în Sâmbăta Paştelor.

Date despre părinţi şi bunici:

– Mama: Danciu Ioana, 22 ani, muncitoare ocazională pe la avuţii satului, era fiica Iustinei Eufrosina Dragomir şi a lui Petru Danciu, Petru Ioţa, „Ioţa” după numele de alint al tatălui său – Iosif Danciu, cioban, originar din Munţii Apuseni, afirmativ din localitatea Socodor, localitate în care sunt zeci de familii cu numele de „Danciu”. Petru Ioţa, bunicul meu matern, a fost om de serviciu la şcoala din satul petnic şi boactăr comunal (paznic de noapte).

– Tata: Radu Nicoale, 25 ani, căruţaş, lucra cu caii şi căruţa sa la pădure, căra lemn de construcţie (brazi) şi muşchi verde pentru vapoarele din Portul Orşova, în ortăcie cu preotul Traian Nemoianu, parohul satului Petnic, şi cu Pătruţ Domăşneni, om cu stare şi cu prestanţă, în câteva rânduri primarul Petnicului. Tata era născut în Prigor, în Valea Almăjului, din părinţii Radu Paraschiva şi Oprea Mihail, dulgher, tâmplar, dogar etc. (Bunicul patern e prototipul personajului Obreană Mihai din romanul „Bigamul”, el, Oprea Mihail stătuse 21 de ani prizonier în Siberia, după Primul Război Mondial).

Studii civile:

– Am urmat patru clase primare în satul Petnic, între dascăli reţin figura luminoasă a învăţătorului Pavel Ciobanu (vezi cartea „Un căţelandru muşcând dintr-un nor”). În 1947, anul foametei, tata m-a retras de la şcoală, l-am însoţit la munci agricole în localitatea Visag (20 km de Lugoj), unde din aprilie şi până în august 1947 am fost dat slugă la vacile moşierului Pătru Leaută.

>>>>>>>Nicolae Danciu-Petniceanu:,,Biobibliografia mea”