EDITORIAL-,,Revelion cu tradiţie”

An de an, mi-am propus să organizez revelionul în aer liber, în faţa primăriei din Mehadia şi în faţa Parcului, într-o atmosferă superbă de sărbătoare creştină. În faţa impozantei clădiri a primăriei, Bradul de Crăciun încă există, din Ajunul Naşterii Mântuitorului Iisus Cristos, împodobit cu ghirlande şi becuri multicolore, cum împodobită este şi faţada edificiului, apoi în parc sunt împânzite e brâuri de beculeţe policolore, acţiune în care s-a evidenţiat în mod deosebit „mâna mea dreaptă”, înţelegând prin persoana distinsă a viceprimarului Traian Stângu.

Organizăm revelionul pentru tinerii din comună, dar şi pentru toţi cetăţenii care vor să participe fără nici o discriminare etnică sau religioasă, pentru că, vedeţi dumneavoastră, stimaţi cititori, sunt şi persoane tinere şi vârstnice care nu-şi pot permite, mai ales şomerii, să facă revelionul într-un local, contra cost.

Prin urmare, în curtea primăriei pe pirostii două căldări şi sub ele limbile roşietice ale focului, adulmecă căldările pline ochi cu vin şi ţuică de Banat. Aşteptăm ora zero fără câteva minute, când se isprăveşte slujba la biserica din localitate, ultima slujbă pe anul încheiat. Urmează cuvântul primarului la microfon, urări de sănătate şi mulţi ani, apoi muzica îşi începe programul şi se închină o cupă de şampanie sau un pahar de vin fiert, ori de ţuică fiartă.

Pe bolta înstelată se încrucişează jerbele de artificii multicolore, lansate de personal de specialitate, angajat şi programat din vreme. Apoi, veselie şi bună dispoziţie, până la vărsarea zorilor noului an.

LA MULŢI ANI, dragi consăteni!

Primar Iancu PANDURU

În dialog cu primarul comunei Mehadia: Iancu Panduru

În ultima zi a anului 2009 şi în prag de Noul An (2010) redactorul responsabil al gazetei „Vestea” a contactat succesiv factorii de execuţie şi decizie ai Primăriei Comunei Mehadia (Caraş-Severin). Cum era şi normal, primele întrebări au fost adresate capului comunei, domnului primar Iancu Panduru.

– Domnule Primar, cititorii gazetei „Vestea” doresc să cunoască importantele realizări înfăptuite de executivul primăriei în strânsă cooperare cu Consiliul Local.

– Mă bucur că am şansa de-a informa cititorii cu obiectivele mai deosebite înfăptuite de primăria Mehadia în decursul anului calendaristic 2009, deşi acest an a fost unul cu impedimente financiare la nivel naţional şi judeţean. O realizare importantă este contribuţia noastră la darea în exploatare a variantei de drum ce ocoleşte localitatea. Contribuţia noastră nu a fost de ordin financiar, ea a constat în preocuparea constantă prin adrese, telefoane şi intervenţii, demersuri promovate la Prefectura judeţului Caraş-Severin, la Guvernul României pentru intervenţii oportune în executarea lucrării de către firma italiană Tirrena Scavi, cu sediul la Cluj-Napoca, preocuparea permanentă a primarului în ceea ce priveşte relaţia de colaborare cu constructorul străin, cu proiectantul, apoi deplasări interne în vederea eliminării unor deficienţe în execuţie, asta la sesizarea cetăţenilor, locuitori ai comunei. În această „bătălie” l-am avut lângă mine pe inginerul Vasilică Muică. M-am bucurat şi de sprijinul Consiliului Judeţean, al d-lui preşedinte dr. Sorin Frunzăverde, sprijin am primit şi de la Instituţia Prefecturii Caraş-Severin.

– Am fost martor, domnule Primar, când cetăţeanul Vladu, din Mehadia, a solicitat intervenţia dvs. pe lângă constructor ca să i se creeze cale de acces (un podeţ) peste un canal, ca să poată intra cu căruţa pe proprietate.

– Aşa este, aţi reţinut perfect. Asta a fost una din multele intervenţii similare. În atenţia mea au stat interesele legitime ale cetăţenilor, nu voiam ca ele să fie lezate în vreun fel.

Prin „variantă”, am reuşit să scoatem traficul de maşini, mai ales de automarfare, din comună, de acum vom avea o circulaţie fluentă, modernă. În context cu această lucrare, ne propunem să realizăm şi o „intrare” prin staţia de sortare în şosea. Apoi, tot la capitolul „propuneri” reţineţi că e vorba de un tronson de drum de la Liceul din localitate şi până la ieşirea din Mehadia, până în Cartierul Maier. Acestea sunt propuneri pentru 2010.>>>>>>În dialog cu primarul comunei Mehadia: Iancu Panduru

Nicolae Danciu Petniceanu:,,Omul care asigură pâinea la 464 capete de familii!”-În dialog domnul Dumitru Staicu–patronul firmei de construcţii „Staincons”

Într-o dimineaţă brumată, diafană, uşor translucidă, dintr-un sfârşit de noiembrie, am ajuns matinal la sediul firmei „Staincons”, aflat într-una din încăperile  de la parterul impozantei clădiri „Gorjanul”. În faţa stabilimentului un stol de oameni, vorbeau ei de ei, de-ale lor şi de-ale altora, se vedea că aşteptau ceva, aşteptau în tihnă savurându-şi fiecare ţigara. M-am strecurat printre ei şi am ajuns la uşa biroului. Înăuntru patronul firmei şi cu meşterii săi decontau şi acontau lucrări de construcţii în diverse locuri de muncă. Unii ieşeau, alţii intrau grăbiţi, precipitaţi. Începea o nouă zi de muncă în firma „Staincons”. Şi ritualul, am înţeles, se repetă matinal dimineaţă de dimineaţă.

Ieşise ultimul meşter din biroul patronului şi voisem să intru, să fiu operativ, simţeam în aer că toată lumea, de la patron la ultimul muncitor, era angrenată în mişcare spre şantier, spre punctele de lucru. Fusesem întâmpinat cu răceală şi neîncredere. Din crăpătura uşii spusei:

– Un interviu cu dumneavoastră…

– Cine sunteţi?! Ce doriţi? Ce-mi faceţi una ca asta?! Nu am timp de pierdut, sunt aşteptat pe şantier, se scuză într-un anume fel domnul Staicu.

– Sunt de la gazeta „Vestea”… Mă legitimai.

– De la Mehadia?!

– Da, gazeta „Vestea”, sponsorizată de primăria Mehadia, mai adaug eu.

– Aha, dacă e vorba de primarul Panduru, luaţi loc, dar, vă rog, câteva minute.

– Mulţumesc…

– Aştept, dar repede, vă rog! Câteva minute, preţ de-o ţigară.>>>>>>Nicolae Danciu Petniceanu:,,Omul care asigură pâinea la 464 capete de familii!”……..

Nicolae Danciu Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală!”

Mihai Eminescu –

– Martir al neamului românesc! –

Sunt date şi fapte cu privire la asasinat, sunt date şi fapte cu privire la o moarte naturală. Sunt două ipostaze contradictorii scrise de biografii Poetului Naţional precum George Călinescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga şi alţii, ipostaze discutabile, plauzibile, dar nu sunt certitudini.

Există o singură certitudine, ce dă naşteri la comentarii absolut convingătoare: unii dintre contemporanii poetului Mihai Eminescu i-au dorit, cu orice preţ, îndepărtarea sa din viaţa publică! În acest scop, au uneltit pe faţă şi pe ascuns, pentru compromiterea Poetului, pentru suprimarea sa ca persoană publică.

MIHAI EMINESCU, ca publicist, în special, dar şi ca poet, în unele din creaţiile sale poetice (vezi „Împărat şi proletar”, „Doina” şi „La arme, români!”) devenise categoric un ghimpe în calea unor persoane cu înalte funcţii publice (compromise), devenise un opozant, o nucă tare, vorbind metaforic, până şi pentru câţiva cărturari din gruparea junimistă, pentru câteva vârfuri din Partidul Conservator, grupare şi partid la care aderase şi jurnalistul poet.

Prin urmare, Eminescu trebuia, cum-necum, compromis şi îndepărtat din viaţa publică. În acest sens inamicii săi, destui la număr, trudeau pe brânci, aşteptau o anume ocazie, ce se va ivi pe parcurs, dar despre „ocazie” ceva mai încolo.

Cine anume dorea cu ardoare eliminarea Poetului din viaţa publică şi de ce anume?! Sunt întrebări la care voi încerca să răspund cu credibilitate, în cele ce vor urma, iar comentariile, de-i asasinat, de-i moarte naturală, rămân pe seama cititorilor de azi, rămân „cuvinte pentru urmaşi”.>>>>EMINESCU–160- Nicolae Danciu Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat Şi moarte naturală!”

Victor MACARIE:,,EMINESCU, PRIMA MEDALIE… PRIMUL BUST…”

Dacă vorbim despre moştenirea iconografică rămasă din timpul vieţii lui Eminescu, acum la comemorarea a 120 de ani de la trecerea sa în nefiinţă şi tot atâţia de la configurarea chipului său în sculptură, putem afirma, pe baza unor riguroase cercetări, că acest mic tezaur se rezumă doar la cele patru fotografii1, la două portrete pictură (unul datorat pictorului transilvănean, Mişu Popp «1827-1892» şi altul datorat studentei Cornelia Emilian de la şcoala de bele-arte din Iaşi) şi la mai multe desene şi gravuri publicate în presa vremii, dar… nu o lucrare de sculptură. Sculptorii noştri, contemporani cu el, nu s-au lăsat inspiraţi de adonisiaca figură a tânărului poet din anii studenţiei sau de meditativa sa înfăţişare de la vârsta deplinei maturităţi.

O dată cu trecerea în eternitate a marelui poet, imaginea sa a intrat subit în atenţia atât a unor comitete de iniţiativă care doreau să-i aducă un pios omagiu postum cât şi a unor sculptori care îşi propuneau transpunerea chipului său în piatră sau bronz. Astfel, în chiar ziua înmormântării acestuia, la 17 iunie 1889, în cotidianul „Naţionalul” se publică o notiţă din care rezultă că un „grup de persoane” se hotărâse deja, să lanseze liste subscripţie în vederea ridicării unei statui „nemuritorului poet”. Apoi, la 21 iunie, Titu Maiorescu îşi făcuse cunoscută iniţiativa organizării unei subscripţii publice în vederea ridicării unui monument la mormânt şi chiar înălţarea unei statui cu chipul acestuia în Bucureşti. Iar la 30 iunie, mai mulţi „admiratori ai poetului” încercau să organizeze o loterie, pentru ridicarea unei statui, “Maestrului în Bucureşti”. La această succesiune de iniţiative şi propuneri se înscrie şi aceea a sculptorului Filip Marin (cel care la 16 iunie 1889 îi luase masca mortuară , pe chipul neînsufleţit dus la Spitalul Brâncovenesc, pentru autopsie), de a realiza un bust Eminescu, pe care spera să-l şi termine “cam în vreo trei săptămâni.”>>>>>>Victor MACARIE:,,EMINESCU, PRIMA MEDALIE… PRIMUL BUST…”

Iulian Negrilă: ,,M. Eminescu – botezul cu „flori şi fluturi’”

M. Eminescu a cunoscut bine viaţa ardelenilor şi bănăţenilor şi a fost pus la curent cu presa timpului din aceste părţi de ţară. Numeroase informaţii istorico-literare au apărut în paginile publicaţiilor din Banat şi Transilvania referitoare la opera şi personalitatea poetului.

Am ales dintre ele articolul semnat de V. P. (Volbură Poiană), apărut în „Tribuna nouă” (Arad, 1924), care pune problema datei şi locului de naştere a poetului nostru naţional. Se susţine că el s-ar fi născut la Dumbrăveni, în 21 mai 1849:

„Doamna Constanţa Dunca-Şchiau de Sajo, văduva consilierului imperial Antoniu de Schiau din Transilvania, care trăieşte la Sibiu, într-o foarte modestă odaie a hotelului Europa, în ceasul când pruncul vătafului Eminovici s-a ivit pe lume, ea se afla la moşia marelui şi avutului boier Costache Balş, zis după titlul primit în Rusia, „dvaraninul” Balş.

La acest boier moldovean, tatăl lui Eminescu îndeplinea serviciul de vătaf al moşiei. In dimineaţa zilei de Sfinţii împăraţi (21 mai), în anul 1849, doamna Dunca de Sajo, copilă pe atunci, se juca laolaltă cu micuţul băiat Dimitrie-Muţi Balş, feciorul boierului Balş, în parcul cel mare al curţii boiereşti. îndată, două fetiţe au apărut la geamul deschis al unei căsuţe din fundul grădinii şi, făcând semn copilei Dunca şi micuţului Muţi, una din ele, cea mare, a zis:

– Cuconaşule, astă noapte o femeie bătrână, ne-a adus un frăţior drăgălaş…

La care micuţul Balş a răspuns:

– Să-l botezăm noi…

Şi, la botezul copilăresc, mai mult de joacă şi de drag făcut, la care a luat parte Eminovici, vătaful, frumoasa copilă Dunca a aruncat flori albe deasupra leagănului, iar micuţul Balş, deschizând o cutie pe care o avea în mână, a dat drumul fluturilor ce-i avea prinşi.>>>>>Iulian Negrilă: ,,M. Eminescu – botezul cu „flori şi fluturi’”

Graţian Jucan:,,Sintagma „Pământ şi apă” la M. Eminescu”

În Scrisoarea III se aminteşte de Darius, regele perşilor. M. Eminescu, elev la Cernăuţi, cunoştea asemenea istorioare din manualele de istorie (în l.germană), pe care le citea cu plăcere şi pasiune şi care au format tezaurul de cunoştinţe puse în slujba poeziei. Izvoarele motivului sunt legendar-istorice.

O scurtă incursiune în istorie şi în istorioarele vechi e ademenitoare. Darius, rege persan (522-486 î.Hr.) din dinastia Ahemenizilor, a purtat o campanie războinică împotriva sciţilor (514-513 î.Hr.), ajungând până pe teritoriul ţării noastre, în Dobrogea. Relatând expediţiile lui Darius împotriva sciţilor, istoricul grec Herodot, părintele istoriei, dă şi primele informaţii sigure şi mai ample despre dacii (geţii) de la gurile Dunării. Tot Darius este acele care a început războaiele cu grecii şi a fost înfrânt de aceştia la Maraton (490 î.Hr.).

Potrivit unei legende, solii regelui persan Darius, trimişi să ceară spartanilor “pământ şi apă”, adică recunoaşterea fără luptă a dominaţiei persane, au fost aruncaţi de greci în fântâni, “ca să-şi ia de acolo pământ şi apă”, adică ce vor, anunţând astfel războaiele medice.

Starea de pace sau război era hotărâtă prin tălmăcirea simbolurilor.

În faţa oştirii atât de numeroase a lui Darius, fiul lui Istaspe, regele perşilor, care a venit pe mare cu 600 de corăbii şi 700.000 de oşteni, urmărind pe sciţi în Dobrogea, aceştia au aplicat tactica retragerii şi pustiirii, pedepsindu-i în felul acesta pe duşmani, prin foamete şi sete, prin hăituiala, evitând lupta în loc deschis. „Fiind că această stare de lucruri se prelungea multă vreme – nota Herodot – şi nu se mai termina”, Darius a trimis un sol la regele sciţilor, întrebându-l de ce nu primeşte lupta. La aceasta regele Idanthyrsos a răspuns: “Noi nu avem nici oraşe, nici pământuri cultivate, pentru care să ne temem să nu fie cucerite ori nimicite, ca să intrăm cât mai repede în luptă cu voi.>>>>>Graţian Jucan:,,Sintagma „Pământ şi apă” la M. Eminescu”

Traian Galetaru:,,Manifestare cultural-artistică de excepţie la Mehadia, judeţul Caraş-Severin, 19 septembrie 2009

Lung e drumul Clujului, dar nici drumul Mehadiei nu este tocmai scurt. Cred că dintre bănăţenii din Banat am parcurs traseul – încântător – cel mai întins: de la graniţa vestică a ţării, din vecinătatea Serbiei, până aproape de Herculane. După patru ore de rulat cu maşina, am scăpat primul moment, cel de la primăria comunei Mehadia, unde dl. primar Iancu Panduru i-a întâmpinat cordial (mi s-a spus) pe oaspeţi. În schimb, momentele următoare mi s-au părut adevărate delicii spirituale, şi asta datorită pasiunii organizatorice şi documentare a dlui Nicolae Danciu Petniceanu, un veritabil promotor cultural al Banatului şi nu doar al celui montan. De fapt, Domnia sa reprezintă o impenetrabilă enigmă: în timp ce Timişoara atrage ca un magnet, N.D.P.ul i-a dat cu tifla metropolei de pe Bega şi s-a stabilit în Mehadia, comună cu iz de legendă, coborâtă parcă din basmele noastre pe pământ întru fericirea locului. De menţionat că, la iniţiativa Societăţii Literar-Artistice „Sorin Titel” (preşedinte scriitorul N.D.Petniceanu), în Banat au fost dezvelite 32 de plăci memoriale, dintre care 16 doar în Timişoara.

Momentele de real câştig spiritual au fost: dezvelirea şi sfinţirea plăcii memoriale (a 7-a în localitate) dedicate redacţiei ziarului local Grănicerul (1932 – 1937) al cărui proprietar şi redactor a fost Ion Marghetich, vizitarea unei expoziţii reprezentative a portului popular din Mehadia şi zonă (realizată cu dăruire şi competenţă de învăţătoarea pensionară Nely Feneşan) şi „Simpozionul presei montane” din Banat. Au susţinut comunicări: istoricul dr. Alexandru T. Nemoianu (SUA), dr. Ilie Domaşnea, prof. Ana Drăghici, prof. Traian Galetaru, Nicolae Ieremia, Ion Ionescu, dr. Iulian Lalescu, Ignea Loga, prof. Pavel Panduru, prof. Ctin Juan Petroi, Gabriela Şerban, Dana Oprescu, ca să realizăm o enumerare (aproape) alfabetică). Au trimis comunicări: prof. Gheorghe Rancu-Bodrog, ing. Traian Trifu Căta (Petrovasâla, Serbia), prof. dr. Gheorghe Luchescu (Lugoj), prof. univ. dr. Iulian Negrilă, prof. Doru Dinu Glăvan, prof. Vasile Barbu (Uzdin, Serbia).>>>>Traian Galetaru:,,Manifestare cultural-artistică de excepţie la Mehadia, judeţul Caraş-Severin, 19 septembrie 2009

N.D. Petniceanu:,,Câteva gânduri despre Anton Golopenţia(1909 – 1951)”

Numele învăţătorului Anton Golopenţia     l-am întâlnit prima dată în paginile revistei Institutului Social Banat – Crişana, institut şi publicaţie cu acelaşi nume fondate de avocatul Cornel Grofşoreanu, în oraşul Timişoara, mai 1932. Numele de Golopenţia îmi trezise curiozitate şi un interes aparte, având cunoştinţe apropiate şi prieteni cu acest nume, care îşi aveau arborele genealogic în satul Pecinişca, pe aproape de Băile Herculane. Apoi numele de Sanda Golopenţia îmi era familiar, citisem mai multe eseuri literare, chiar şi unele prefeţe de carte, semnate de titrata Sanda Golopenţia, fără să ştiu că este fiica lui Anton Golopenţia.

Curiozitatea şi interesul spiritual m-au determinat să fac investigaţii, să răsfoiesc presa interbelică şi postbelică, să lecturez anuare şi dicţionare, aflând că Anton Golopenţia îşi are sorgintea la Prigor, în Almăj, cum tot aşa de bine putea s-o aibă şi în Pecinişca pomenită mai sus, de unde era tatăl său, avocat sau notar public, cu slujba în Ţara Almăjului. Mai aflasem, demn de reţinut, că filozoful, economistul şi sociologul, fusese studentul şi colaboratorul apropiat al savantului Dimitrie Gusti, creatorul sociologiei româneşti. Într-un anume fel reuşisem să dezleg taina colaborării lui Anton Golopenţia la revista Institutului Social Banat-Crişana, în paginile căreia întâlnisem frecvent şi numele profesorului Dimitrie Gusti, la propunerea căruia avocatul Cornel Grofşoreanu fondase institutul şi revista cu aceleaşi nume. Apoi, era şi o altă motivaţie, în redacţia revistei în cauză şi între colaboratorii  ei se repetau câteva nume sonore de cărturari bănăţeni: dr. Iosif Nemoianu, av. Petru Nemoianu, prof. Traian Topliceanu, poetul Ion Negru, prof. Ion Grigore, de la Mehadia, amicul lui Lucian Blaga, Ioachim Miloia, de la Muzeul Banatului şi alţii.>>>>>N.D. Petniceanu:,,Câteva gânduri despre Anton Golopenţia(1909 – 1951)”

Moshe Carmilly-Weinberger:,,HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?!”(partea a II-a)

Mărturisirile semnate de rabinul Moshe Carmilly Weinberger se publică gândind la blănarul Vasile Cristea, ardelean şi bun român (azi decedat, fost locuitor al oraşului Timişoara), care soldat fiind, la sugestia mareşalului Ion Antonescu, ca soldaţii să realizeze căsătorii fictive cu tinere evreice pentru a le salva de persecuţia hitleristă, el, nea Vasile, s-a căsătorit de-adevăratelea cu o evreică din Ardeal, cu care a făcut doi băieţi.

În 1948, Vasile Cristea plecase prin ţară după materie primă (avea atelierul său de blănărie, în Timişoara pe Strada Reşiţa), în acest timp soţia cu cei doi copii au plecat definitiv în Israel. Fusese trădat în sentimentele lui.

Copiii se vor realiza, unul va ajunge medic în America, altul om de afaceri în Germania. Îi va vizita din doi în doi ani, cu sprijinul semnatarului acestor rânduri. La moartea sa, copiii vor trimite condoleanţe şi nimic mai mult, celei de-a doua soţii, muncitoare blănară, fosta sa angajată.

Asemenea lui nea Vasile Cristea a procedat şi scriitorul Ion Stoia-Udrea, băştinaş din Greoni. Şi soţia acestuia cu un copil, în vreme ce el fusese arestat (motive politice) în acelaşi an 1948, soţia sa, cu pruncul, a emigrat în Israel. Fiul său va ajunge ofiţer superior în marina israelită şi, deşi avea posibilităţi, nu a venit la moartea lui uica Ion, la Greoni, nici măcar scrisoare de condoleanţe nu trimisese. Ce urâtă e, uneori, bestia de viaţă.      (NDP).

Dr. Ernest Marton şi cu mine am convenit cu Emil Haţieganu ca doi-trei dintre conducătorii evreilor din Transilvania de Nord să treacă în România pentru a lărgi căile de trecere peste graniţă, de pe o parte, pe de alta pentru a obţine din partea factorilor oficiali din România un statut de siguranţă pentru refugiaţii evrei.

Guvernul român se afla sub presiunea continuă a germanilor, care erau informaţi despre fuga evreilor din Ungaria în România, Consiliul Germaniei de la Cluj informa conştiincios ambasada Germaniei de la Bucureşti despre amploarea trecerii graniţei de către evrei în România. >>>>>Moshe Carmilly-Weinberger:,,HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?!”(partea a II-a)

IMPORTANT PENTRU OAMENII DE CULTURĂ ŞI FIII LOR, INTERESAŢI DE O CARTE DE EXCEPŢIE

A văzut lumina tiparului opera A SOSIT DOMNUL EMINESCU, de Nicolae Danciu Petniceanu, la Editura GORDIAN Timişoara.

7oo pagini, plus facsimile şi fotografii ( 150 de imagini şi ilustrate), cartea este un compendiu de literatură, cultură şi artă, cu şi despre poetul Mihai Eminescu.

Preţ: 100 RON

Semnează ilustre nume de cărturari : G.I. Tohăneanu, Ivan Evseev, Galina Cernicova, Ion Neaţă, Gheorghe Azap,  Eugen Evu,  Petru Rezuş,  Marin Bucă,  Gheorghe Eminescu,  Iulian Negrilă,  etc.

Informatii:  autor – N.D. Petniceanu, Mehadia str. Pădurii 380 Tel. 0255523204, sau e-mail publicaţia ,,Vestea” : vestea.de.mehadia@gmail.com .

NUMĂRUL 35 , DECEMBRIE 2009

EDITORIAL – SĂRBĂTORI FERICITE!

Am deosebita bucurie să urez SĂRBĂTORI FERICITE locuitorilor comunei Mehadia şi locuitorilor satelor arondate: Plugova, Valea-Bolvaşniţa şi Globu-Rău, o zic cu inima împăcată că sătenii noştri şi-au făcut datoria pe deplin în ceea ce priveşte activităţile în folosul comunităţii cât şi în folosul privat, al bunei-stări familiale.

Luna Decembrie este cunoscută ca şi Luna cadourilor pentru cei dragi, în această lună avem de felicitat şi de sărbătorit onomastica unor nume dragi, precum: Sfântul Nicolae, Sfântul Crăciun, Sfântul Ştefan şi în cele din urmă Sfântul Vasile sau cum ziceau bătrânii cărăşeni: Silvestru. Aşadar, zic sănătate şi la mulţi ani celor cu numele de Nicolae şi Nicoleta, Crăciun şi Crăciuniţa, Ştefan şi Ştefania, Vasile şi Vasilica.

Fiind vorba de luna cadourilor, Primăria şi Consiliul Local Mehadia, ca şi în alţi ani, se gândeşte ca Pomul de Crăciun pentru mari şi mai ales pentru cei mici să fie unul deosebit, frumos împodobit, pe măsura colindătorilor, pe care îi aşteptăm, cu tolba lui Moş Crăciun plină de dulciuri şi jucării pentru copiii care au fost sârguincioşi şi cuminţi la şcoală şi în familie.

După Sărbătoarea de Crăciun, vom căuta ca şi Silvestru, Sfântul Vasile, să fie întâmpinat cu surle, artificii şi voie bună, cu urarea strămoşească: LA MULŢI ANI!

LA MULŢI ANI, dragi consăteni!

Primar Iancu PANDURU

Nicolae Irimia:,,Presa din Banatul Montan, omagiată la Mehadia”

Extraordinară ideea Primăriei, a Consiliului Local din Mehadia şi a Societăţii literar-artistice „Sorin Titel” din Banat de a organiza sâmbătă, 19 septembrie, un simpozion dedicat presei din Banatul Montan. De altfel, acţiunea nici nu ne-a luat prin surprindere întrucât, aceleaşi foruri administrative şi culturale au iniţiat, în ultimii ani, manifestări culturale, care tind să devină tradiţionale, în prim-plan situându-se valorificarea moştenirii spirituale, aducerea în memoria contemporanilor a activităţii şi operei unor mari personalităţi care au marcat istoria locurilor. Şi nu în ultimul rând, tot aici, prin grija aceloraşi instituţii – fapt unic în judeţ – apare lunar periodicul social-cultural „Vestea”, fondat în urmă cu patru ani de prozatorul Nicolae Danciu Petniceanu şi de primarul comunei, Iancu Panduru.

Manifestările de la Mehadia au debutat la primele ore ale zilei cu primirea oaspeţilor sosiţi din Timişoara, Reşiţa, Drobeta Turnu Severin, Orşova, Bocşa, din Valea Almăjului, precum şi din Statele Unite ale Americii, la sediul primăriei. Apoi, participanţii s-au deplasat în imediata vecinătate a sediului administrativ, la casa în care între anii 1938 – 1941 a funcţionat redacţia revistei „Grănicerul”, ce l-a avut ca proprietar, editor şi redactor responsabil pe Ion Marghetici, cu această ocazie pe faţada imobilului dezvelindu-se şi sfinţindu-se o placă de marmură întru aducere aminte.

După o scurtă slujbă de comemorare oficiată de un sobor de preoţi de la parohia Mehadia şi din localităţile învecinate au rostit alocuţiuni primarul Iancu Panduru, prof. Alexandru Nemoianu (S.U.A.), prof. Richard Sârbu şi N.D.Petniceanu, acesta din urmă oferind auditoriului câteva detalii despre revista „Grănicerul” şi despre redactorul său responsabil, Ion Marghetici.>>>>>Nicolae Irimia:,,Presa din Banatul Montan, omagiată la Mehadia”

Prof.dr. IULIAN LALESCU:,,E oportună scrierea istoriei prezentului?”

Definit ca fiind efemeră graniţa între trecut şi viitor, prezentul istoric este un concept nerecunoscut de istoriografie, contestat mai ales de istoricii care nu pot apela la martorii oculari. Întrebarea care trebuie pusă contestatarilor se referă la posibilele lor reacţii în faţa unei eventuale întalniri cu martori oculari ai epocilor pe care le studiază, ştiut fiind că se contestă, mai ales, claritatea percepţiei evenimentelor apropiate în timp. În acest fel, se dă credit mai mare sedimentării informaţiei prin scurgerea timpului, trecându-se cu vederea faptul că uitarea survine tocmai o dată cu trecerea anilor. Este clar faptul că orice istoric preferă să apeleze direct la „actorii istoriei”, mai mult decât la urmele lasate de ei, oricât de importante ar fi ele. Aceasta este o abordare istorică care a prevalat de la Herodot şi Tucidide până în secolul al XVIII-lea. Atunci se considera ca, a fi martor ocular la evenimentele descrise sau, mai bine, participant la ele, este un avantaj major în scrierea istoriei. De aceea, se aprecia că istoria contemporană era cea mai bună istorie scrisă.

Astazi, a scrie „istoria prezentului” poate părea imposibil din cauza contradicţiei în termeni şi a faptului că istoria se referă la trecut, însemnând necesarele descoperiri şi interpretari noi, bazate pe ani intregi de studiu al documentelor din arhive. Această abordare a istoriei a fost vehiculată o dată cu apariţia mitului modern al progresului nelimitat cu ajutorul ştiintei, cu dezvoltarea filologiei critice şi cu opera istoricului german Leopold von Ranke. La o analiză mai atentă, constatăm ciudăţenia abordării: o persoana care n-a fost prezentă cunoaşte faptele mai bine decât una care a fost implicată sau martoră! Însă, chiar şi cel mai ascetic neorankean depinde de martorii cărora le aparţin primele relatări despre trecut, deoarece nu există istorie dacă aceştia nu înregistrează nimic.>>>>>Prof.dr. IULIAN LALESCU:,,E oportună scrierea istoriei prezentului?”

ICOANA CRISTESCU-BUDESCU:,,UN VEAC DE TRADIŢIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ ÎN ŢARA ALMĂJULUI ŞI CRAINA BĂNĂŢEANĂ”

Ţara Almăjului şi Craina Bănăţeană sunt cuprinse între Munţii Semenic şi Munţii Almăjului şi se desfăşoară în partea de sud-vest a Banatului, fiind o străveche vatră a etnogenezei noastre. Strămoşii noştri almăjeni şi crăinenţi, ca şi întregul popor român, n-au primit creştinismul la o anumită dată şi în mod oficial aşa cum n-au primit vecinii noştri, mult mai târziu, „botezul”. Creştinismul a pătruns aici pe nesimţite încă din cele dintâi timpuri ale erei creştine, poporul altoindu-şi pe fiinţa sa valorile spirituale în duhul ortodoxiei. În ivirea poporului român ortodoxia constituie, alături de sângele daco-roman, elementul decisiv în etnogeneza sa. „Strâns legată de popor întotdeauna Biserica Ortodoxă Română prin ierarhii, preoţii, monarhii, teologii şi credincioşii ei a contribuit la păstrarea identităţii proprii, la formarea şi uniformizarea limbii literare, la naşterea unei culturi originale, la înfăptuirea unităţii naţionale şi politice, la slujirea idealurilor de dreptate, libertate, neatârnare şi pace, la sprijinirea statului care a adunat în hotarele sale pe toţi fii naţiunii. Etapele străbătute de români în zbuciumata lor existenţă sunt şi etapele parcurse de Biserică, ele putând fi urmărite într-un paralelism neîntrerupt”.

În evul mediu, atunci când Almăjul şi Craina au intrat sub administraţia statului maghiar, credincioşii ortodocşi de aici au trebuit să opună o îndârjită rezistenţă la acţiunile de catolicizare ale acestora. Dovadă că locuitorii acestui colţ de ţară nu şi-au părăsit credinţa strămoşească sunt bisericile ortodoxe, la început construite din lemn, dar frumos împodobite în interior, iar mai apoi din piatră şi cărămidă. După anul 1658 în Almăj şi Craina, noua stăpânire turcească nu şi-a impus religia sa, ci a urmărit doar strângerea dărilor. Însă în timpul deselor confruntări cu armatele austriece desfăşurate în această parte a Banatului, turcii adesea au incendiat bisericile existente aici, credincioşii fiind nevoiţi să-şi improvizeze altele din nuiele împletite.>>>>>ICOANA CRISTESCU-BUDESCU:,,UN VEAC DE TRADIŢIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ ÎN ŢARA ALMĂJULUI ŞI CRAINA BĂNĂŢEANĂ”

Nicolae Danciu Petniceanu:„După douăzeci de ani”(VI)

Nicolae Ceauşescu şi academiciana sa (sic) fuseseră arestaţi şi sechestraţi într-o unitate militară din Târgovişte, se aştepta judecata lor. Fuseseră condamnaţi la moarte şi executaţi în ziua de Crăciun 1989. cu toate fuseserăm de acord, dar nicidecum cu condamnarea lor la moarte şi, mai ales, executarea lor în ziua de Sfântul Crăciun. În ziua când se născuse Isus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Creştinătăţii. Sacrilegiu. Se comisese un mare păcat.

Procesul lui Ceauşescu şi al soţiei sale fusese o cumplită mascaradă politică, fusese acuzat între altele de moartea a peste şaizeci de mii revoluţionari în decembrie 1989 şi de subminarea economiei naţionale. Ulterior se va dovedi că fusese o minciună, cineva avusese interesul să-l compromită pe Ceauşescu şi să-l execute. Oare cine?! La Timişoara fuseseră ucişi în jur de 40 (patruzeci de persoane) şi nu din ordinul lui Ceauşescu, din ordinul generalului Stănculescu, apoi după căderea lui Ceauşescu, după data de 22 decembrie 1989 în Bucureşti vor fi ucişi peste o mie de tineri, oare cine a dat ordin să se tragă în revoluţionari şi cine anume a tras?! Enigme ale lui Decembrie 1989, dar haideţi să vedem cine l-a judecat pe Nicolae Ceauşescu şi, citind printre rânduri, ne vom da uşor seama cine anume se fac vinovaţi de morţii din Decembrie de la Bucureşti.

Înainte de proces, au hotărât moartea lui Nicolae Ceauşescu, într-o baie de la Comandamentul Militar din Bucureşti, următorii:

– Ion Iliescu – activist de partid, fiu de ilegalist, tatăl evreu ucrainean, fost muncitor la „Nicolina” Iaşi, ilegalist, fost în închisoare cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru răspândirea de manifeste comuniste;>>>>Nicolae Danciu Petniceanu:„După douăzeci de ani”(VI)

Dana Antoaneta Bălănescu:,,Împărăteasa Elisabeta Şi Băile Herculane”

(Impresii şi păreri personale în FORUM)

„Alles ist wandelbar in dieser Welt” (H. Heine) (Totul este trecător în această lume)

Aceste versuri ale marelui poet german ca şi cele din creaţiile sale proprii, au fost deseori recitate de către celebra Sissy, în plimbările sale prin Herculane. Fireşte, vizitele împărătesei au fost menţionate, în treacăt de presa vremii, preluate apoi de ghidurile despre staţiune, stând mărturie şi inscripţiile din Băile Neptun, ca şi numele vilei, în care este adăpostită, acum, Casa de Cultură. În martie 1998, am strâns, la îndemnul regretatului profesor Ioan Comeliu Scheuşan, toată documentaţia despre băi (ea mi-a folosit, laolaltă cu proiectele deja existente, la expoziţia din 8 septembrie 2004, Băile Herculane). Printre multe altele, am avut în mână, cartea, aflată la biblioteca germană GAL Tietz din Reşiţa: “Elisabeth. Strania (bizara) femeie, bazată pe jurnalele fiicelor şi pe alte documente”, Ed. Graz-Wiena-Koln, reeditată în ed. Anton Pustet, Salzburg, 1934. Răsfoind cu febrilitate, în noaptea de 28 martie 1998, am găsit subcapitolul Elisabeth şi Carmen Sylva. Poezie la Herkulesbad (cele două pagini ca atare au fost ulterior, traduse în prima variantă scurtă de Inge Nagler Focht din Elveţia (pe atunci, în 1998, o eminentă studentă din Reşiţa) şi, mai apoi, pe larg, de regretata colegă de la muzeu, Anita Floare.

Aşadar, în primăvara anului 1887, Sissy efectuează o călătorie în “Ungaria de Sud” la Herkulesbad. Însoţită de Sarpita Majlah, se plimbă ore întregi prin galerii şi prin împrejurimile staţiunii. Poposesc, la lumina lunii, într-o poiană, unde un cioban tânăr le oferă lapte proaspăt. În atmosfera atât de specifică staţiunii, în sânul unei naturi sălbatice, Sissy savurează comunicarea cu natura, traduce din poezia maghiară şi reciteşte Heine. În 7 aprilie, ea îi scrie deja mamei sale, iar în 28 aprilie primeşte aici vizita lui Carmen Sylva (Elisabeta, soţia lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, altă suverană dăruită artelor). Cele două petrec în tihnă, discutând probleme filosofice ori religioase, dezbătându-l pe acelaşi Heine. >>>>>Dana Antoaneta Bălănescu:,,Împărăteasa Elisabeta Şi Băile Herculane”

Ioan I. STOIAN:,,Traian Vuia şi Constantin Brâncuşi – genii ai neamului românesc”

(…) Amândoi au fost nevoiţi să plece în Franţa pentru a-şi desăvârşi epocalele realizări, fiecare în domeniul său.

În 16 martie, numai cu două zile înaintea zborului memorabil al lui Traian Viua, din 18 martie 1906, de la Montesson, de lângă Paris, în modestul atelier al lui Constantin Brâncuşi, din cartierul Montparnnasse din Paris, stăteau de vorbă cei doi români:

“Apoi frace Constandine, deschide discuţia Traian Vuia, bag samă, că nu te-a mulţămit arta lui Rodin, şi i-ai părăsit atelierul cu dorinţa de a-ţi face un drum propriu în artă!” Aşa a început discuţia dintre cei doi, care a durat o după amiază întreagă, fiind una din numeroasele întâlniri ale celor doi mari inventatori, unul în domeniu tehnic, iar celălalt în cel artistic. Discuţia a continuat cu aprecierile lui Vuia, care compară situaţia lui Brâncuşi cu a lui, amândoi români, departe de ţară şi fără mijloacele materiale, necesare realizării invenţiilor şi operelor lor. Vuia îi spune lui Brâncuşi: “îţi va fi greu, deoarece eşti sărac, ca şi mine, prieteni la Paris nu ai, iar ţara, care te-ar fi putut ajuta, îi departe şi chiar şi acolo oltenii sufără de sărăşie”.’

Apoi Vuia îi povesteşte lui Brâncuşi despre preocupările în vederea realizării aeroplanului – automobil şi felul cum a fost primit la rându-i la Paris, de unii dintre oamenii de specialitate ai tainelor zborului: “Nimeni nu este dispus să mă asculte, inclusiv Academia Franţei deoarece ideea zborului cu aparate mai grele decât aerul şi cu mijloace proprii de la bordul aeroplanului nu este acceptată”.

Faptul că era cetăţean din Austro-Ungaria, deci un fel de “neamţ”, iar tot ce era neamţ, oricât de îndepărtat ar fi fost, le repugnă, aveau o atitudine rezervată faţă de Traian Vuia.

Brâncuşi atunci îi răspunde:

“Dragă Traiane, te ascultai şi mă minunai de dreptatea ce-o avuseşi, dar ia spune lui Neică, cum făcuşi de aleseşi un nume cuceritor roman – Traian şi un altul cu rezonanţă dacică – Vuia? Nici nu se putea ceva mai potrivit într-un singur nume: îmbinarea înţelepciunii şi priceperea romană cu dârzenia, perseverenţa şi mândria dacilor!”>>>>>Ioan I. STOIAN:,,Traian Vuia şi Constantin Brâncuşi – genii ai neamului românesc”

Rabinul Moshe:,,HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?!”

Mărturisirile semnate de rabinul Moshe Carmilly Weinberger se publică gândind la blănarul Vasile Cristea, ardelean şi bun român (azi decedat, fost locuitor al oraşului Timişoara), care soldat fiind, la sugestia mareşalului Ion Antonescu, ca soldaţii să realizeze căsătorii fictive cu tinere evreice pentru a le salva de persecuţia hitleristă, el, nea Vasile, s-a căsătorit de-adevăratelea cu o evreică din Ardeal, cu care a făcut doi băieţi.

În 1948, Vasile Cristea plecase prin ţară după materie primă (avea atelierul său de blănărie, în Timişoara pe Strada Reşiţa), în acest timp soţia cu cei doi copii au plecat definitiv în Israel. Fusese trădat în sentimentele lui.

Copiii se vor realiza, unul va ajunge medic în America, altul om de afaceri în Germania. Îi va vizita din doi în doi ani, cu sprijinul semnatarului acestor rânduri. La moartea sa, copiii vor trimite condoleanţe şi nimic mai mult, celei de-a doua soţii, muncitoare blănară, fosta sa angajată.

Asemenea lui nea Vasile Cristea a procedat şi scriitorul Ion Stoia-Udrea, băştinaş din Greoni. Şi soţia acestuia cu un copil, în vreme ce el fusese arestat (motive politice) în acelaşi an 1948, soţia sa, cu pruncul, a emigrat în Israel. Fiul său va ajunge ofiţer superior în marina israelită şi, deşi avea posibilităţi, nu a venit la moartea lui uica Ion, la Greoni, nici măcar scrisoare de condoleanţe nu trimisese. Ce urâtă e, uneori, bestia de viaţă. (NDP).

Tineretului i s-a interzis dreptul la învăţătură. După declanşarea de către Germania a războiului împotriva Uniunii Sovietice, evreii, între 19 şi 48 de ani, au fost mobilizaţi în cadrul armatei ungare, în detaşamente de muncă forţată. Cea mai mare parte dintre ei au murit in împrejurări cumplite.

În acelaşi timp nici în România situaţia evreilor nu a fost uşoară. La sfârşitul anului 1910 Ion Antonescu ajunge la putere cu ajutorul „Gărzii de Fier”. Urmările vă sunt cunoscute. >>>>>Rabinul Moshe:,,HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?!”