N. D. Petniceanu:,,Nichita Stănescu şi bănăţenii”

În decembrie trecut s-au împlinit 75 de ani de la naşterea poetului Nichita Stănescu, blondul născut dintr-o rusoaică şi un român, într-o mahala de Ploieşti.

O moştenise pe mama sa, Tatiana Stănescu, născută Cereaciukina, fiica unui general alb (Nikita Vasilievici Cereaciukin), fugit cu întreaga familie din Rusia, după războiul civil, în Turcia şi de aici la Constanţa, apoi la Ploieşti. Nichita Stănescu cânta la pian şi desena frumos, aidoma mamei sale.

Nichita Stănescu face parte din constelaţia marilor poeţi din România, contemporani cu el, precum: Arghezi, Blaga, Eftimiu, Labiş, Sorescu etc. între ei, singurul fusese nominalizat la Premiul Nobel de către Academia Regală Suedeză, în 1979, cum nominalizat, dintre literaţi, mai fusese la vremea sa (1914) Titu Maiorescu.

Nu a luat Premiul Nobel, l-a luat concurentul Jorge Luis Borges (romancier), în schimb dobândise premiul academiei Române (1980) pentru volumul de versuri „Epica Magna”.

Toate acestea sunt consemnate de biografii săi şi de critica literară, nu sunt consemnate însă unele fapte care l-au condus la moarte! Despre aceasta doresc să-mi informez cititorii „Vestei”.

Unii lideri literaţi au profitat de faptul că Nichita Stănescu avea cultul prieteniei, cum nu-l avea orişicine! El, Nichita Stănescu, adesea zicea: „A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger!” În consecinţă, autorul „Necuvintelor” şi al celor „11 elegii” (în realitate erau 12 elegii!), se lăsa uşor curtat şi ademenit de colegi de drumeţie şi agape. Aşa a ajuns în anturajul unui poet de la Timişoara (al cărui nume nu-l dau în vileag, fiind foarte bolnav) şi a mers Nichita din agapă în agapă, încât bietul său ficat se îmbolnăvise. Adesea, în Banat, era dus la Teremia Mare, o comună timişeană, cu un primar neamţ, generos, unde agapele se ţineau lanţ!. La Teremia, primarul Vily a adunat atâta fotografii cu Nichita şi amicii săi, adunase atâtea poezii şi poezioare, scrise de Nichita pe te miri ce (manşete de ziare, şerveţele şi pe pereţi) încât neamţul, om practic, a încropit un Muzeu Nichita Stănescu. Coniacul şi vinul de Teremia Mare erau la mare cinste!

Liderul scriitorilor timişoreni se aflase în relaţii excelente cu scriitorii din Jugoslavia, români şi sârbi, amatori de agape şi vinuri nobile, de marca coniacului de Teremia Mare, în consecinţă l-a dus pe Nichita în Jugoslavia, la Belgrad, şi din frăţie în frăţie (şi jugoslavii aveau vinurile şi tăriile lor) s-a scris şi o carte „Belgradul în cinci prieteni” (1971).

E prea adevărat că frecventele ieşiri în Jugoslavia au condus şi la un fapt benefic pentru poezia română, Nichita Stănescu a participat la „Serile de poezie” de la Struga (Macedonia), unde poetul român a fost încununat cu marele premiu „Cununa de aur” (1982).

Cunosc situaţia deoarece am trăit printre ei, mai mult, controlam trenurile internaţionale între Timişoara şi Stamora, la clasa I-a adesea treceau cei doi români: poeţii Nichita Stănescu şi amicul său, astăzi bolnav de-o boală incurabilă, „lansată” de un fizician englez. Fusesem invitat într-o seară (le facilitam călătoriile) la restaurantul „Cina” din Timişoara, în Grădina de Vară, între invitaţi se nimerise şi actorul Miron Şuvagău, cu rădăcina în Globurău, astăzi director la un post de radio în Canada, fusesem martor cum Nichita fusese dădăcit şi învăţat cum să roadă între dinţi şi să înghită o lamă de bărbierit fără urme sanguine. Şi Nichita învăţase acest truc, urmat de un stacan de coniac de Teremia Mare.

Înainte de-a trece la cele veşnice, autorul volumului „În dulcele stil clasic” fusese naş la Severin, băuse încât ficatul i-a pleznit în el, a plecat bolnav la Bucureşti şi în zorii zilei a închis ochii pentru totdeauna. Murise un rege al poeziei române – Blondul Nichita.

N. D. Petniceanu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: