Despre Banat Şi Eminescu- în dialog cu cărturarul cărăŞean Gheorghe Jurma

– În anii 1867 şi 1868, Mihai Eminescu e prezent în Banat, în ipostaze diferite, prima dată vine din Ardeal în căutarea fratelui Nicolae, care făcea practică avocaţială într-un birou privat, la un anume evreu, a doua oară vine în calitate de secretar particular al directorului Mihail Pascaly şi de sufleur II în trupa de teatru bucureşteană. Care era viaţa culturală în oraşele bănăţene, Lugoj şi Timişoara unde a dat spectacole echipa de teatru?

– Mihai Eminescu era doar un sufleur şi un debutant în poezie. Poeziile debutantului nu sunt extraordinare, raportate la ceea ce a scris Eminescu mai târziu şi la evoluţia literaturii române. Prin urmare n-are rost să ne entuziasmăm atât de tare că Eminescu a poposit într-un loc sau în altul. Era la începutul creaţiei literare, al drumului către ceea ce el a devenit ulterior, când s-a cultivat, s-a dezvoltat spiritual. Noi acordăm mare importanţă acestui moment datorită unui binecunoscut efect retroactiv pe care istoria literară îl produce, după ce ştim capătul, culmea, produsul final. În timp, pe măsura creşterii şi aprecierii poetului, s-a dezvoltat un cult faţă de Eminescu şi e bine acest lucru. În vremea tinereţii sale, singura cetate care l-a impresionat pe Eminescu a fost Blajul, ocazie cu care Eminescu descoperă importanţa Ardealului pentru cultura şi istoria românilor. Mai târziu, doar Nicolae Iorga l-a depăşit în această idee de-a aşeza pentru toată istoria românească Ardealul drept inimă ce pulsează nu doar sânge, ci pulsează energie şi asigură României un viitor. Ar trebui totuşi să mă corectez şi să adaug imediat că Nicolae Bălcescu a fost primul care a pus Ardealul în centrul istoriei românilor, iar în istorie au mai făcut-o mulţi, sesizând tocmai locul său central (G. Călinescu în celebra sa Istorie…, dar şi un Nicolae Balotă, spre exemplu, dacă-mi amintesc bine).

În ceea ce priveşte Lugojul şi Oraviţa, acestea reprezentau nişte centre româneşti, lucrul, la vremea respectivă, fiind foarte important vizavi de ceea ce spuneam mai înainte, dar în ce priveşte Timişoara de la vremea aceea nu cred că era un oraş în care să pulseze viaţa românească tot atât de energic, precum în Caransebeş, Lugoj, Oraviţa. Abia în perioada interbelică Timişoara va prelua statutul său special de metropolă, de capitală a culturii, aducând aici tot ce e mai valoros din celelalte zone. Să nu uitam că nici cele două centre citate nu erau ceea ce vor fi peste doar două decenii; ele, Lugojul şi Oraviţa, erau mai aproape de nişte localităţi rurale, foarte apropiate de spiritualitatea ţărănească, de satele în care înflorea o mişcare artistică extraordinară fie în Lugoj, fie în Caransebeş sau Bocşa. Să nu uităm nici Chizătăul şi nici ceea ce au făcut marii oameni de cultură din Lugoj, să nu uităm nici alte locuri din Caras, de lângă Oraviţa. Putem să spunem că în acei ani, cele două localităţi (Oraviţa şi Lugoj) se afirmau cultural la un nivel comparabil cu alte importante centre din Europa şi asta fără să exagerăm, se afirmau cultural în favoarea Banatului. Bunăoară, în 1868, Oraviţa avea un ziar în limba germană, din câte ştiu n-a existat şi un ziar în limba română, el va apărea abia la începutul secolului XX, şi trebuie precizat că tot atunci Oraviţa avea un teatru, încă din 1817, ridicat şi constituit prin eforturile tuturor naţionalităţilor momentului, au fost şi români şi germani şi alţii, acolo la Oraviţa se demonstrează o viaţă culturală, o nevoie de teatru, o nevoie de cultură în acest spaţiu. Dacă a venit trupa Pascaly la Oraviţa sigur că a venit pentru că acolo era un aşezământ teatral, era o tradiţie a spectacolelor de teatru, dar era şi o nevoie a românilor de a cunoaşte de la sursă limba şi poezia, textele româneşti aşa cum le interpretau actorii veniţi din Principate.

– Se pun câteva întrebări: oare echipa de teatru Pascaly s-a înapoiat pentru a da spectacole la Lugoj şi Oraviţa? Sunt unele semnalări că Pascaly s-a deplasat cu echipa la Sânnicolaul Mare, la Comloşul Mare şi Foeni, apoi a fost sau nu a fost Eminescu la Greoni, un sat lângă Oraviţa?! Pentru că un personaj al „Familiei”, un corespondent, era din zonă, apoi baronul Nacu, aromân, cu castele şi iubitor de teatru}nu i-a dus pe artiştii la Sânnicolaul Mare?! (aromân şi iubitor de teatru era şi baronul Andrei Mocioni, cu castel la Foeni, el fusese nasul noului-născut. Andrei Claudiu, fiul soţilor Pascaly, apoi pretutindeni trupa fusese însoţită de poetul Iulian Grozescu, din Comloşul-Mare, redactorul lui Eminescu la „Familia” – nota N.D.P.).

– Este posibil orice din simpla pricină că entuziasmul acela extraordinar faţă de trupa Pascaly, faţă de teatru, în general, faţă de limba română, în mod special, putea să fi condus şi la asemenea situaţii, să-l fi chemat pe actorul Pascaly, pe cutare, chiar şi pe poet, pe sufleur la el acasă, să-l omenească, locul putea fi nu numai Oraviţa, putea fi şi satul Greoni aflat în preajma Oraviţei, aşadar putea fi Pascaly, putea fi Eminescu, junele înconjurat de noutate, de inedit, de insistenţele cărăşenilor (de harul lor ospitalier – N.D.P.), într-o căutare flămândă de tot ce era românesc, de cultura din spaţiile respective. Dar nu ştim dacă suntem câştigaţi inventând fel de fel de lucruri sau chiar dacă nu inventăm pentru că sunt şi situaţii reale legate de Timişoara şi Oraviţa, ele sunt de ordin biografic, care n-ar fi atât de rele pentru influenţa Banatului asupra destinului şi asupra operei lui Eminescu. Dar nu găsim în opera lui influenţe sau asemenea note încât să credem că acest parcurs l-a impresionat până peste poate şi, încă odată o spun, să nu fim atâta de bănăţeni şi să nu exagerăm limitele normale, că nu este cazul în situaţia lui Eminescu. Nu ştiu dacă anticipez vreo întrebare, dar vreau să spun că Ion Roşu, din Bucureşti, a scris o carte despre Viaţa lui Mihai Eminescu, dintr-un amplu proiect, iar dacă vrem să fim într-adevăr bănăţeni până în pânzele albe şi să găsim câte ceva şi în biografia lui Eminescu, atunci mai degrabă ar trebui să adoptăm pur şi simplu definitiv şi iremediabil ipoteza lui Ion Roşu cum că rădăcinile familiei Eminovici ar fi din Banat şi atunci, da, am putea să ne mândrim, fiindcă dacă de aici sunt, deşi este mai mult o construcţie imaginară, după opinia mea, documentele nu prea confirmă, să presupunem că aşa ar fi, am putea admite o asemenea ipoteză (sufixul ,,-ovici” este sârbesc şi din Banat a ajuns în Bucovina prin persoanele sârbizate la noi), atunci Banatul este „patria princeps”, locul de har, geneza geniului. Mai aflăm că şi Caragiale îşi trage rădăcinile tot din Banat. Şi iată că atunci pământul Banatului a produs după decenii sau secole mari valori ale spiritualităţii româneşti. Ca să revin la subiect, Ionel Bota (scriitor, directorul Teatrului Vechi Eminescu din Oraviţa -NDP) a scris şi el câteva lucrări pe temele pe care divagăm noi acum, şi el exagerează putinţei, dar într-un articol documentar despre familia Caragiale arată cum că de aici au pornit rădăcinile ei. Strămoşii lui Caragiale ar fi din Banat, venind, ca mulţi alţii, din sud, adică mai exact de aici s-au dus şi s-au aşezat în Ardeal, în Braşov, apoi de acolo, în Ploieşti, după Revoluţia de la 1848, în locul în care s-a născut marele dramaturg.

În ceea ce îl priveşte pe Eminescu, îl citez din nou pe Bota, cu ideea că „Luceafărul”, despre care s-a spus foarte categoric că are la bază basmul lui Kunisch, ei nu, basmul, zice Ionel Bota, a fost preluat din colecţia fraţilor Schott. Aceşti fraţi au cules basme din Banat, din zona Iam, unde era moşia Baronului Bissingen care-i întreţinuse. Sunt poveşti cărăşene. Le-au publicat în germană, această colecţie a intrat în circuitul universal, zice Ionel Bota, aşa a ajuns şi Kunisch la ele. Dar nici aici nu aş fi atât de categoric, însă e bine că se lansează şi o asemenea ipoteză, cum că basmul care i-a sugerat lui Eminescu Legenda Luceafărului ar proveni din zona Banatului. Iată, încă o posibilitate ca şi Banatul să determine mari opere. Cred că acest lucru ar fi „mai adevărat” decât că scriitorii din biblioteca Aron Pumnul l-ar fi influenţat în vreun fel pe Eminescu. Germanul Kunisch a călătorit în România şi a cunoscut basmul, dar colecţia fraţilor Schott apăruse mai înainte…

– Consideraţiile dumneavoastră faţă de monumentele dedicate lui Eminescu, în Sânnicolaul-Mare şi Oraviţa, ultimul fiind opera sculptorului cărăşean Romulus Ladea, dezvelit în 1933?

– Monumentul de la Sânnicolaul Mare, ridicat după Primul Război Mondial, fiind cel dintâi în Banat, este apreciat ca atare de către Octavian Goga: „o graniţă se apară cu un regiment de ostaşi, dar şi cu statuia unui poet legat de inimile tuturor’’. Este un monument al Poetului Naţional care a exprimat romanitatea la cel mai înalt grad şi care a devenit un simbol al acestui românism, prin urmare o graniţă se apără şi cu astfel de monumente. La Sânnicolaul Mare monumentul s-a ridicat în 1925, la Oraviţa s-a ridicat în 1933, mai târziu va apare şi monumentul Eminescu de la Timişoara, al sculptorului Oscar Han. În Banat mai sunt asemenea monumente Eminescu la Băile Herculane, la Moldova Nouă. Şi iată cum graniţa de vest este apărată într-adevăr de câteva monumente Eminescu. În vara lui 1933, în noul parc din faţa prefecturii cărăşene, se dezvelesc trei monumente: Eminescu, regele Ferdinand şi Damaschin Bojincă. Cu un an înainte, 1932, ajunsese prefect un oltean, scriitorul Ion Dongorozzi. Ajunsese prefect sub guvernarea Nicolae Iorga. Îşi povesteşte într-o proză toate aventurile şederii sale aici. Ajungând în 1932 prefect, decide, între altele, înfiinţarea parcului de astăzi, care pe atunci era târg de vite. A decis să se desfiinţeze acest târg, mai bine zis să-l mute în altă parte a oraşului, şi în locul lui să se facă parc. Inaugurează parcul cu cele trei monumente amintite mai înainte. Astfel, prin cele trei personalităţi – Eminescu, Ferdinand şi Damaschin Bojincă – se leagă provinciile româneşti, se accentuează legătura, unitatea românilor. S-au dezvelit cu mult fast, cu serbări, cu bucuria românilor în zonă… Ulterior bustul Ferdinand a fost dat jos de pe soclul şi parcul văduvit astfel de numele întregitorului României Mari. A fost angajat la executarea busturilor Romul Ladea, care este din zonă (satul Jitin – N.D.P.) şi, desigur, unul dintre cei mai mari sculptori români, autorul multor monumente, precum monumentul poetului Lucian Blaga, Şcoala Ardeleană de la Cluj, cel al lui Petru Groza, de la Bucureşti, demolat după decembrie 1989…

– … dar era opera unui mare sculptor care trebuia păstrată aşa cum trebuia păstrat şi bustul Regelui Ferdinand altădată…

– Absolut trebuia păstrat, ne place, nu ne place, va vorbi istoria, aşa cum în Franţa, Spania sau altundeva, evenimentele istorice au trecut şi operele au rămas, fiind opere de artă, semnate de nume celebre în artă şi cultură, statuile sau portretele regilor Franţei se păstrează şi astăzi, în veacul al XXI-lea, deşi Franţa este republică,şi aşa ar fi trebuit să fie şi în România postdecembristă, cu monumentele amplasate în Capitală sau în provincie…

– În Municipiul Timişoara, Societatea literar-artistică „Sorin Titel” a montat şi dezvelit cu ritual divin trei plăci comemorative ce-l reprezintă pe Mihai Eminescu. În oraşul Reşiţa, există o asemănare placă, sau monument închinat memoriei Poetului Naţional? În referire la valoarea plăcilor comemorative, în general, actorul clujean Dorel Vişan zicea că „…este bine şi este necesar să montăm plăci comemorative pentru ca să avem unde să ne întoarcem”. Cum comentaţi toate acestea?

– Nu-l comentez pe actorul Dorel Vişan, dar e frumos exprimat gândul „ca să avem unde să ne întoarcem”. Exemplul casei părăginite a folcloristului Ion Pop-Reteganul e doar unul din multele posibile. E trist… Şi în Banat există multe asemenea locuri triste. Acolo unde au existat valori este obligatoriu să se arate un semn al temeiniciei noastre într-un spaţiu românesc. Eu aş putea să dau exemplul pozitiv al oraşului Bocşa, unde, în anii din urmă, s-au pus multe plăci pe casele unde s-au născut ori au trăit oameni de cultură importanţi cum au fost: Dr. Corneliu Diaconovici, pictorul Filip Matei, muzicianul Zeno Vancea ş.a. Din păcate, la Reşiţa nu avem, putem spune, monumente de nici un fel, dacă exceptăm câteva cu caracter istoric, însă nu legate de o anume personalitate, locală sau naţională. Există la Universitatea Eftimie Murgu din Reşiţa o efigie a sculptorului Petru Comisarschi, reprezentându-l pe Eftimie Murgu, revoluţionarul de la 1848. Nu există monumente nici pentru tradiţia specifică locului, închinate mişcării proletare, democrate, reşiţene.

– Un anume Roth a pus bazele mişcării democrate la Reşiţa.

– La Casa de Cultură a Sindicatelor

– Unde este director prof. Horaţiu Vornica…

– …s-a început totuşi o Galerie a personalităţilor mişcării social-democrate din această parte de ţară românească. Sunt deja două efigii în bronz, realizate de acelaşi artist Petru Comisarschi, pe faţada Casei de Cultură a Sindicatelor ce reprezintă două personalităţi ale mişcării democrate reşiţene, precizez pe faţada Casei Sindicatelor şi nu pe cea a Casei Muncitoreşti, care a fost ridicată pe banii muncitorilor şi care a dispărut, a luat foc în anii de pe urmă, postdecembrişti; fusese multă vreme „Cinema”, apoi după revoluţie închiriată pentru fel de fel de activităţi private şi într-o noapte a luat foc, iar unul dintre simbolurile muncitoreşti de odinioară a dispărut! Palatul Cultural, care, de asemenea, a fost un simbol al vieţii culturale de pe Bârzava reşiţeană, se află într-o stare de ruină. (Situaţia era la data interviului; acum capătă o nouă valoare, în sfârşit demnă de însemnătatea sa la vremea ridicării – 1930 – şi deopotrivă la vremea manifestării sale actuale.) Reşiţa nu are monumente, în general, darmite unul special dedicat personalităţii lui Eminescu. Dar dacă Reşiţa nu are monumente de artă, de sculptură, totuşi prin ceva se conexează istoric la această atitudine faţă de Eminescu, una care vine pe tradiţie: traducerea şi răspândirea operei lui Eminescu în acest spaţiu. Prin revista lui Corneliu Diaconovici, pe care am citat-o deja – „Romänische Revue” -, dar nu numai prin ea.

A consemnat N.D. P.


%d blogeri au apreciat asta: