Prof.Dr.Iulian Lalescu:,,Marea Unire şi biserica”

La 1 Decembrie 2008, românii de pretutindeni, din ţară şi din afara graniţelor geografice, sărbătoresc 90 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia, când, sub conducerea înţeleaptă a Regelui Ferdinand întregitorul s-a realizat România Mare. Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providenţial. La 27 Martie 1918 Basarabia – lacrima neamului românesc – revenea la Patria Mamă; la 28 Noiembrie 1918 era rândul Bucovinei – cu obcinele şi mănăstirile sale -, pentru ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia – devenită capitală de suflet a neamului românesc – să se realizeze unul din visele seculare ale naţiunii române, desăvârşirea statului naţional unitar, prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Alba Iulia, mândrul oraş transilvan, mai fusese martora unor evenimente de seamă ale istoriei şi culturii române. Aici, realizase Mihai Viteazul, la 21 Octombrie 1599, prima Unire politică a celor trei Ţări Româneşti; tot aici a apărut, la 20 Ianuarie 1648, Noul Testament de la Bălgrad al mitropolitului Simion Ştefan. La Alba Iulia au suferit martiriul, la 28 Februarie 1785, Horia şi Cloşca şi tot aici, vor fi încoronaţi, la 15 Octombrie 1922, Regele Ferdinand şi Regina Maria, ca primii suverani ai României Mari.

Multe spirite luminate au pregătit actul istoric de la 1 Decembrie 1918.

Vom relata, în cele ce urmează, un fragment din cuvântarea lui Nicolae Titulescu, ţinută la Ploieşti la 4 Mai 1915, şi intitulată România nu poate fi întreagă fără Ardeal.

Problema care se pune azi României (în 1915, n.n.) este înfricoşătoare, dar simplă: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, şi atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e mâine, cu ochii mari deschişi la tot ce e azi, nu pricepe şi, înlemnită, stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul unic şi mizerabil al unei sinucideri vietuite! (…) Din împrejurările de azi (primul Război mondial, n.n.), România trebuie să iasă întreagă şi mare. România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără jertfă!

Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoală care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întristarea care îndepărtează vrăjmaşul, e viata care cheamă viaţă! (…) Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvoresc apele care au scăldat românismul în istorie: Someşul, Mureşul, Oltul. De-a lungul Carpaţilor, România de azi (1915, n.n.) se întinde ca o simplă zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută pe mâini străine. (…) Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să-l luăm şi, mai ales, să-l merităm ! (N. Titulescu, Pledoarii pentru pace, Ed. Enciclopedică Bucureşti, 1996, p. 92-93). Pe fundalul succesiunii evenimentelor istorice din anul 1918 vom încerca, în cele ce urmează, să subliniem contribuţia Bisericii Româneşti, Ortodoxă şi Greco-Catolică, la Marea Unire.

România intrase în primul Război mondial pentru împlinirea dezideratului fundamental al desăvârşirii statutului naţional – cum preciza C. C. Giurăscu. Dar unitatea politică era necesară şi pentru cea culturală, cum afirmă un manifest al Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor – fosta Ligă culturală, având ca preşedinte pe vajnicul luptător pentru unire, Vasile Lucaciu, şi secretar pe istoricul Nicolae Iorga. În toamna anului 1918, Monarhia austro-ungară se destramă ca stat, datorită crizei celor patru ani de război, înrăutăţirii situaţiei economice şi, mai ales, a ridicării naţiunii din dubla monarhie, între care şi românii din Transilvania.

La 12 Octombrie 1918, după manifestările de la Cluj, Braşov, Arad, Reşiţa şi Petroşani, Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania a formulat o declaraţie prin care proclamă dreptul inalienabil la viată liberă a românilor din dubla monarhie. Declaraţia a fost citită în Parlamentul de la Budapesta, la 18 Octombrie al aceluiaşi an, de către deputatul Alexandru Vaida-Voievod (greco-catolic), ultima la care au participat delegaţii ardeleni.

Între Octombrie – Noiembrie 1918 au luat fiinţă în Transilvania şi Banat, Consiliile naţionale româneşti, iar la 30 Octombrie 1918 s-a constituit la Arad, Consiliul Naţional Român, ca unic for care reprezintă voinţa poporului român. Sub conducerea sa s-a intensificat lupta pentru reunificarea cu Ţara.

Slujitorii Bisericii Româneşti – Ortodoxe şi Greco-Catolice – episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie, protoierei şi preoţi de parohie s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. De exemplu, la Sibiu s-au remarcat profesorii teologi Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir; la Caransebeş, episcopul Miron Cristea, protoiereul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea, vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru (viitorul episcop Andrei); la Lugoj, protoiereul Gheorghe Popovici – aceştia dintre ortodocşi. Dintre greco-catolici remarcăm la Blaj pe vicarul Vasile Suciu, cu profesorii Alexandru Borza şi Alexandru Ciura. Pentru unitate naţională militau şi periodicele vremii ca Telegraful Român de la Sibiu, Biserica şi Şcoala de la Arad, Foaia diocezană de la Caransebeş sau Unirea din Blaj.

Ca exemplu al fraternităţii Ierarhilor români din Transilvania – ortodocşi şi greco-catolici – care ar putea servi de pildă şi pentru situaţia de astăzi, menţionăm şi faptul că, la 21 Noiembrie 1918, cei cinci Episcopi români, ortodocşii Ioan Papp al Aradului şi Miron Cristea al Caransebeşului şi greco-catolicii Iulian Hossu al Gherlei (devenit apoi cardinal), Dimitrie Radu al Oradei şi Valeriu Traian Frentiu al Lugojului, au semnat o Declaraţie de adeziune la C.N.R., prin care-l recunoşteau ca singurul conducător politic al naţiunii române. Actul a avut un ecou pozitiv în rândul clerului şi credincioşilor celor două Biserici surori.

La 14 Noiembrie 1918, profesorul Nicolae Bălan şi căpitanul Victor Precup erau trimişi de C.N.R. la Iaşi pentru a discuta cu conducătorii de atunci ai ţării situaţia din Transilvania. La 15 Noiembrie 1918, la propunerea prof. Bălan, C.N.R. hotăra convocarea unei Mari Adunări Naţionale, cu deputaţii aleşi şi reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor româneşti. Duminică 1 Decembrie 1918, a avut loc la Alba Iulia, Adunarea Naţională care a decis unirea cu România. Erau prezenţi 1228 deputaţi şi delegaţi oficiali, alături de 100 de mii de români veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte, de la Maramureş la Dunărea bănăţeană, din Ţara Bârsei până-n cea a Crişurilor. Între cei prezenţi se aflau – din partea Bisericii – cei cinci episcopi, patru vicari, 10 delegaţi ai concistoriilor ortodoxe şi ai capitlurilor greco-catolice, 129 protoierei, câte un reprezentant al fiecărui Institut teologic şi câte doi ai studenţilor teologi alături de numeroşi preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale.

S-a început prin slujbe urmate de Te Deum-uri în bisericile ortodoxă şi greco-catolică din Alba Iulia, după care delegaţii s-au reunit în sala Cercului Militar, sub preşedinţia lui Cicio-Pop. În biroul adunării au fost aleşi trei preşedinţi – George Pop din Bâsesti, episcopul Dimitrie Radu al Oradei (greco-catolici) şi episcopul loan Papp (ortodox). Raportul principal a fost prezentat de Vasile Goldiş (ortodox) care a citit şi proiectul rezoluţiei, devenit Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România care începea astfel: Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Tara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. Alte puncte priveau egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat; vot direct, egal şi secret; reforma agrară; drepturi pentru muncitori; eliminarea războiului ca mijloc pentru rezolvarea raporturilor internaţionale; recunoştinţă eternă celor ce şi-au dat viaţa pentru libertate şi unitate naţională etc. Goldiş şi-a încheiat raportul cu cuvintele Alegătura sfântă a celor 14 milioane de români ne îndreptăţeşte azi să zicem Trăiască România Mare! (…)

prof. dr. IULIAN LALESCU