Nicolae Danciu Petniceanu:,,Tribunul din Almăj”

E vorba de istoricul doctor preot Ion Sârbu, nume de referinţă pentru spiritul de jertfă şi dăruire exemplară, de luptător pentru drepturile politice-naţionale ale neamului românesc, de eliberare de sub jugul stăpânirilor străine.

Vede lumina zilei la 19 februarie 1865 în localitatea almăjană Rudăria, an emblematic pentru Biserica Ortodoxă Română din Banatul istoric, când episcopia din banatul Montan revine la sediul ei firesc, se mută de la Vârşeţ la Caransebeş, în umbra Muntelui Mic, în oraşul cu trei ape şi cu trei închisori pentru românii răzvrătiţi împotriva imperiului.

Arborele familiei Sârbu din Rudăria înseamnă un număr de cinci generaţii de preoţi, prima generaţie s-a stabilit în Almăj în vremea războiului austro-turc, 1637 – 1639, când armatele austriece s-au retras din Oltenia, după un sejur de două decenii şi mai bine. Se refugiază în Banat câteva sute de familii de olteni, în mare parte preoţi şi învăţători, cum au fost şi familiile de renume: Diaconu Loga, Marcu Brâncoveanu, clanul Bredicenilor şi, în fine, familia preotului Sârbu. Aceasta de pe urmă îşi avea obârşia în Vânjul-Mare, conform cercetărilor întreprinse de istoricul Sârbu.

Preotul istoric doctor Ion Sârbu reprezintă, vorbind metaforic, latura triunghiului spiritual de luptători pentru ideea bănăţeană, debutată de revoluţionarul paşoptist Eftimie Murgu şi urmată de generalul Traian Doda, câteşitrei au văzut lumina zilei, în vremuri diferite, sub crugul cerului rudărean. Câteşitrei au fost condamnaţi la ani de temniţă maghiară pentru acelaşi vis: înfăptuirea ideii bănăţene, dezrobirea unui neam de sub obrocul străin.

În cele ce urmează voi prezenta câteva secvenţe cinefile din viaţa şi activitatea rudăreanului Ion Sârbu, ce atestă ideea bănăţeană şi naţională, componente ce nu pot fi separate una de alta.

Elev fiind la liceul reformat din Debreţin, la ora de geografie, profesorul îi cere să arate pe hartă ţinutul locuit de români, elevul Ion Sârbu răspunde prompt, fără ezitare, el poartă mâna roată pe spaţiul românesc dintre Nistru, Dunăre şi Tisa, demonstrând prin această cutezanţă afilierea sa spirituală la ideea de neam şi spaţiu legitim. În urma acestui gest cu încărcătură naţională, Ion Sârbu s-a văzut nevoit să se transfere la liceul ortodox din Braşov, pe care îl absolvă cu cea mai înaltă distincţie: „ex ibio modo”.

Urmează studii superioare la Universitatea din Jena, apoi la cea din Viena, preocupat de istoria antică, medie şi modernă, apoi de studii de filozofie. Arhivele din Viena îi stau la dispoziţie, ele cuprind cele mai vechi acte de valoare istorică pentru trecutul Europei, inclusiv pentru trecutul Ţărilor Române. Este preocupat şi de cercetarea trecutului Banatului istoric.

Concepţia sa ştiinţifică modernă pe care şi-a format-o la Viena despre scrierea istoriei, pe bază de izvoare autentice, rezultată dintr-o mărturisire sui-generis: „Merg în istorie ca pe un drum: la fiecare cotitură ţi se desfăşoară alte privelişti, la care nu te aşteptai. Totuşi aici stă partea de frumos a muncii tale”. (Vezi: Dumitru Imbrescu: „Popasuri bănăţene”, Editura Cercul bănăţenilor”, Bucureşti, 1936, pp. 3 – 16).

Teza sa de doctorat „magna cum laudae” intitulată „Mateeiu-Vodă Basarabas Ausswartige Bezichungen” (1632 – 1654) a fost lăudată cu superlative de savanţii săi profesori, publicată şi primită cu căldură de critica germană de specialitate, la apariţia sa în 1899.

Această lucrare despre „relaţiile externe ale domnitorului Matei Basarab, prea puţin cunoscută de istoriografia românească, nefiind tradusă în limba română, a atras atenţia istoricului şi omului politic Dimitrie Sturdza, pe atunci prim-ministru al României. Sturdza l-a chemat pe Sârbu la Bucureşti şi i-a cerut să scrie la acelaşi nivel ştiinţific o lucrare despre Mihai Viteazu. Sârbu avea o sumedenie de documente cercetate şi adunate în perioada vieneză.

În perioada şederii la Viena, Ion Sârbu s-a implicat în mişcarea memorandistă pentru drepturile naţionale ale românilor, bucurându-se de sprijinul moral şi de prietenia cărturarului filozof român A.C.Popovici, cunoscutul ideolog naţionalist.

Ion Sârbu participă la elaborarea colectivă şi la publicarea cărţii cu răsunet european: „Cestiunea Română în Transilvania şi Ungaria. Replica Junimii Academice Române din Transilvania şi Ungaria la Răspunsul dat de Junimea Academică Maghiară Memoriului studenţilor universitari din România (Sibiu, Institutul Tipografic, 1892. Cu o hartă etnografică a Austro-Ungariei şi României – în numele studenţilor români din Viena, Graz, Budapesta şi Cluj).

În numele studenţimii române, A.C.Popovici denunţă nedreptăţile suportate de români prin politica de deznaţionalizare şi maghiarizare practicată de statul maghiar şi cerea acordarea de drepturi naţionalităţilor. A.C. Popovici îl folosise pe Sârbu în redactarea capitolului: „în care sunt expuse cestiuni istorice”, în citarea celor mai autentice izvoare, acte şi documente. (Vezi: Vasile Munteanu: „Contribuţii la istoria Banatului”, Timişoara, 1990l pag. 229).

În perioada 1901 – 1905, cât stă la Bucureşti, Ion Sârbu ocupă un post de prim-custode la Fundaţia Universitară Carol I şi apoi de profesor la Seminarul Central. În acest timp urmează studii teologice. Aspiră la o catedră de Istorie Universală a Universităţii din Bucureşti. Nu izbuteşte. I se oferă o catedră similară la Universitatea din Iaşi. Refuză şi revine acasă, la Rudăria şi continuă Istoria lui Mihai Viteazu.

Revine la Bucureşti, este preocupat de găsirea de fonduri pentru a-şi tipări lucrarea. Nu găseşte înţelegere. Surorile sale, Caterina şi Petrea îl scot din impas, oferindu-i zestrea lor Aşa apare primul volum al lucrării (1904).

În anul 1905, în baza referatului elogios al lui Grigore Tocilescu, Academia Română în plenul ei din 6 aprilie 1905 îi acordă Premiul Năsturel pentru „Istoria lui Mihai Vodă Viteazu”, premiul pe care îl primiseră doar trei din înaintaşii săi: Alecsandri, Odobescu şi George Coşbuc. (Analele Academiei Române, tomul 26, 1904 – 1905, pag. 3569.

Revine acasă, la Rudăria, devine preot pe lângă tatăl său, Iacob Sârbu, în parohia Rudăria. A fost ales deputat în congresul naţional bisericesc, deputat, în prealabil, în adunarea eparhială din Caransebeş. Între anii 1910 – 1920 a fost protopresbiter în Mehadia.

În 1906 au loc alegeri generale. Partidul Naţional Român participă de pe poziţiile activismului parlamentar. Ion Sârbu este desemnat să candideze în districtul Caransebeş, unde obţine confirmarea de tribun al naţiunii sale. Adunarea populară din Bozovici, la 16 aprilie 1906, îi propune candidatura într-un entuziasm general. („Drapelul”, nr. 58 din 25 mai 1906 şi Tribuna Graniţei nr. 12 din 1905).

În anul 1914 se declanşează conflagraţia primului război mondial. Era supravegheat de jandarmi, îl obligă să se prezinte la post de două ori pe zi pentru evidenţă şi control.

În perioada neutralităţii României, generalul Mackenzen îl trimite cu un mesaj la Regele Carol I. Jandarmii pe urma lui, scapă graţie ajutorului primit de la preotul din Prigor. I se face percheziţie la domiciliu, i se confiscă însemnări, considerate incriminatorii, acţionat în justiţie, condamnat la un an de închisoare şi la o amendă de 3000 coroane imperiale. Urmărirea sa de jandarmi persistă şi după ispăşirea pedepsei. (Vezi: Dumitru Imbrescu: „Popasuri bănăţene”, op. citată, pag. 13 – 14).

După intrarea României în război (1916), guvernul Tisza cere intelectualilor români, fruntaşilor Partidului Naţional declaraţie de fidelitate, tip, redactată în deplină neconcordanţă cu idealul lor politic. Aceştia (Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu, Valeriu Branişte, Ion Sârbu ş.a.) refuză categoric semnarea unor asemenea declaraţii. Ion Sârbu cu această ocazie a declarat: „prefer să mor în temniţă decât să-mi pătez numele şi să înmormântez un ideal pentru care m-am zbuciumat atât de mult.” (Vasile Munteanu: op. citată, pag. 233).

Prăbuşirea Imperiului austro-ungar era inevitabilă. Partidul Naţional Român lansează Manifestul către popoarele lumii prin care aduce la cunoştinţă hotărârea naţiunii române de-a ieşi din acest imperiu şi de a se integra României. Se înfiinţează consilii locale şi se hotărăşte Adunarea Naţională pentru 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia.

Armata de ocupaţie sârbă împiedică deplasarea delegaţilor români la Alba-Iulia. Totuşi ajung la Marea Adunare Naţională. Din 1228 de delegaţi un număr de 369 erau delegaţi bănăţeni cu drept de reprezentare („Românul”, Arad, 21 – 4 decembrie 1918).

În fruntea delegaţiei din Banat se afla şi preotul dr. Ion Sârbu, delegat al Ţării Almăjului. La Alba-Iulia, Sârbu a fost ales deputat în Marele Sfat şi în Comitetul de redactare a Rezoluţiei de Unire… Adeptul ideii bănăţene, lansată de Eftimie Murgu, în 1848, Ion Sârbu este decis să lupte până la capăt înfăptuirea ei în plan politic şi diplomatic. Ştiindu-se urmărit nu se întoarce la Rudăria, rămâne la Sibiu pentru a susţine Comitetul Dirigent, cu competenţa sa ştiinţifică recunoscută. Era vorba de alipirea Banatului întreg, fără condiţii, la România – patria-mumă.

Această competenţă şi dârzenie sunt apreciate de omul politic, de Ionel I.C. Brătianu, prim-ministrul României. Brătianu îl cooptează în delegaţia română pentru conferinţa de pace de la Paris. Cooptarea sa în acest for politic şi diplomatic a provocat invidia.

Ion Sârbu pleacă la Paris cu un geamantan de documente pentru a susţine pe „baze istorice drepturile României asupra întregului Banat istoric în faţa înaltului areopag”. Între alte documente erau şi însemnările cu privire la volumul III – Istoria lui Mihai Vodă Viteazu – şi traducerea în limba română a lucrării sale de doctorat, apărută doar în germană. Ambele materiale erau documente probatorii în ceea ce priveşte legitimitatea cererii ca Banatul întreg să se unească cu România.

Ştia că misiunea delegaţiei române nu va fi deloc uşoară, că încă de la 24 iunie 1918, Wilson, preşedintele Americii, lansase circulara-document „Memorandum asupra politicii Statelor Unite faţă de naţionalităţile din cadrul Imperiului Austro-Ungar”. Se recunoştea necesitatea înfiinţării unui stat jugoslav independent. Apoii, aspiraţiile jugoslavilor se bucurau de simpatia expresă a liderilor prezenţi la Conferinţa de Pace: Clemencean, Orlandă şi Loyd George, aspect transparent în procesul dezbaterilor de la Versailles, din 19 ianuarie 1919.

Om politic şi iscusit diplomat, Ion I. M. Brătianu semnase, în prealabil, cu reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Rusiei, la Bucureşti, la 4 (17) august 1916 tratatul împotriva puterilor centrale, prin care se stipula garantarea alipirii la România a Banatului, Transilvaniei şi Bucovinei. Brătianu văzând ambiguitatea poziţii marilor puteri şi dificultatea delegaţiei române, neclintit în hotărârea sa, de unde şi porecla de „Sfinxul”, a părăsit lucrările Conferinţei. În final se ajunge la un compromis privind stabilirea graniţei dintre România şi Jugoslavia, se iau în seamă criteriul demografic, se fac măsurători în teren. România obţine 75 la sută din Banatul istoric.

La întoarcerea de la Paris a preotului dr. Ion Sârbu, care depusese mari eforturi pentru cauza naţională a românilor, între Timişoara şi Lugoj, în tren, suportă un atac mişelesc. Scapă cu viaţă, dar i se fură geamantanul cu documente, care nu au mai fost recuperate nici până în ziua de astăzi.

În scurt timp după acest atentat misterios, Ion Sârbu moare la 15 mai 1922 în împrejurări rămase neînţelese, în etate de 57 de ani. A fost înmormântat în avlia bisericii din Rudăria pe care o slujise cu credinţă şi demnitate. (Un alt martir al neamului.)

N.D.Petniceanu

Mehadia, noiembrie 2008


%d blogeri au apreciat asta: