Despre Banat şi Eminescu- în dialog cu cărturarul cărăşean Gheorghe Jurma”

– Înainte de-a aborda miezul problemei – „EMINESCU ŞI BANATUL” -, propun, domnule Gheorghe Jurma, să vorbiţi despre începuturile literare, culturale în sens mai larg, în acest colţ de pământ românesc – BANATUL. În această problemă, profesorul Traian Topliceanu în a sa Istorie a literaturii române (manual pentru elevii de liceu, Timişoara, 1936), reţine pentru faza de pionierat câteva nume: Mihai Roşu Martinovici, Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal, C. D. Loga, Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu şi Victor Vlad Delamarina. Un alt cărturar bănăţean însemnat, istoriograful I. D. Suciu, merge spre alte rădăcini spirituale şi în Literatura Veche – de la origini şi până în 1918 evocă în faza de pionierat pe Ivul şi Haliciu. Care este părerea dumneavoastră, de om luminat şi cunoscător al fenomenului cultural bănăţean, dintotdeauna?

– Impresionat de întrebările Dvs., care vădesc o documentare şi o cunoaştere bogată a trecutului Banatului, trebuie să mărturisesc, de la început, că-mi vine greu ca în câteva clipe să dau un răspuns riguros şi convingător… De-a lungul anilor, am căutat şi eu să-mi explic nişte lucruri legate de istoria literaturii, de rădăcinile şi evoluţiile ei, dar nu am ajuns să cunosc în detalii toate problemele. Din punctul meu de vedere amândoi cărturarii citaţi, Topliceanu şi I. D. Suciu, au dreptate parţială în sensul că Banatul are nişte tradiţii culturale, dar toate aceste încercări, aceste schiţe, în ghilimele, nu pot fi comparate cu ceea ce literatura de dincolo de Carpaţi, din Principate, oferă pentru acelaşi segment de timp. Există un moment bun al Evului Mediu, în care cei citaţi, în primul rând Halici şi Ivul, sunt remarcabili, dar, precizez şi subliniez, în alte sectoare decât ale literaturii. Desigur pentru perioadele mai vechi există lucruri necunoscute încă de noi.

Evul Mediu Bănăţean (dar nu numai) nu este suficient cercetat, adâncit, clarificat, chiar dacă la izvoarele documentare din cancelariile maghiare s-au adăugat descoperirile arheologice din această zonă. Îmi aduc aminte, de exemplu, de felurite intervenţii ale istoricului Valeriu Leu – şi ale altora – vizavi de nobilimea bănăţeană, care, rămânând română din punct de vedere etnic, îşi părăseşte însă religia, pentru a avea acces la privilegii. Românii, având acces la altă limbă, la alte relaţii culturale, se puteau afirma în spaţiul culturii, administraţiei, politicii, ceea ce adesea au şi dovedit-o. Probabil că din aceste date rezultă şi consecinţele culturale şi literare pentru Banat. Găsim o literatură germană, o bogată presă germană sau alte tradiţii culturale în aceeaşi limbă. Literatura română, totuşi, din punctul meu de vedere, nu apare decât la sfârşitul veacului al XIX-lea! Poate de la Iulian Grozescu încoace, poate de la Victor Vlad Delamarina, prin poetul în grai care ne-a dat, după opinia mea, o capodoperă – Cel mai tare om din lume -, nu doar pentru că ar corespunde sensului bine stabilit de Mihail Dragomirescu, ci pentru că, domnule Petniceanu, această poemă exprimă bănăţenismul cu toate caracteristicile lui, spre deosebire de textele multor altor autori de dinainte şi de după el! Cred că pe temelia acestei poezii (şi a altor texte, bineînţeles) se poate reconstitui un profil al bănăţeanului, o structură psihomentală şi abia după aceea putem să discutăm despre existenţa unei literaturi bănăţene! Prin urmare, abia atunci, la sfârşit de secol XIX – început de secol XX, ar fi prima etapă, iar etapa a doua ar fi cea interbelică.

La rândul lor, cei mai importanţi scriitori din perioada interbelică sunt nişte valori modeste în context naţional sau central-european. Abia prin anii 1930-1940 Banatul descoperă valoarea estetică a textelor şi nu doar strict morală, socială sau naţională a lor. Literatură nu există decât atunci când primează valoarea estetică! Încerc să dau o explicaţie vagă şi sintetică, poate dezlânată, acestor momente din istoria literaturii bănăţene în conexiune cu cele întâmplate după Al Doilea Război Mondial. Trebuie să admitem că noua etapă istorică, de după război, este una superioară faţă de precedentele etape, prin înscrierea în naţional şi în modernitate. Însă, deocamdată, reconstituind tabloul istoric, de la Evul Mediu, pe când Banatul aparţinea Regatului Ungar, apoi acelaşi Banat stăpânit de turci, în cele din urmă aflat sub ocupaţia Imperiului Austriac şi apoi Austro-Ungar, trebuie să înţelegem că geo-politic trăiam în alte spaţii. Există o graniţă între Banat, ca teritoriu, şi istoria şi cultura Ţărilor Româneşti, aşa încât nu-l putem plasa în contextul mai larg al literaturii române, din pricinile enunţate mai sus: am trăit o mie de ani sub ocupaţii străine. Aşadar Banatul literar trebuie tratat în context cu regiunile în care a fost integrat, adică, de fapt, întotdeauna în două sfere, în două culturi diferite: cultura română şi cultura ţării din care a făcut parte.

Până în 1918, Banatul a aparţinut Imperiului Austro-Ungar şi suntem obligaţi să-l tratăm în spaţiul social-politic-cultural imperial. Pe de altă parte, toţi cei care scriu în limba română trebuie trataţi în cadrul literaturii române şi raportaţi la România. (Cum s-a întâmplat mai târziu, şi chiar azi, cu scriitorii de limbă germană, de exemplu, care se definesc în spaţiul geografic şi spiritual românesc, dar şi în spaţiul literar şi lingvistic german, fiindcă ei aparţin ambelor culturi.) După 1918, când Banatul intră în teritoriul românesc, nu poate fi raportat decât la România, cum trebuie să se raporteze şi Basarabia şi Bucovina şi alte teritorii marginale. Banatul şi celelalte teritorii marginale sunt întârziate faţă de ceea ce se face din punct de vedere spiritual în centrele importante ale ţării, la Bucureşti şi Iaşi. După Al Doilea Război Mondial această unificare spirituală a României este mult mai vizibilă, impusă, oficial, ideologic, în ceea ce priveşte evoluţia literaturii bănăţene. Această literatură nu mai apelează la dialect, la forme locale, ca altădată, ci se înscrie limbii şi literaturii naţionale. Abia acum, cred, putem avea pretenţia că se scriu opere importante, că există autori de nivel naţional sau european, chiar dacă unii nu se vor afirma „acasă” – cum de altfel nu o făcuseră nici altădată.

– În plan cultural, să vorbim câte ceva despre presă şi rolul ei, să nu uităm vorbele contelui Cadillac: “Presa este a patra putere în stat” şi nici faptul că dumneavoastră aţi slujit această “putere” eficient într-o vreme, înainte şi după Decembrie 1989, după opinia mea sunteţi creatorul presei moderne reşiţene. Aşadar, vă întreb: cum vă explicaţi că, în perioada 1874-1919 în Banat, în oraşele bănăţene, erau mult mai multe publicaţii în germană şi maghiară faţă de publicaţiile în română. Par exemplu: în Banat erau 13 publicaţii în română, pe câtă vreme în germană erau 98, iar în maghiară erau 72 de publicaţii. Discrepanţa este revoltătoare pentru orice român în a cărui inimă bate ceasornicul de la Bucureşti (sunt şi români a căror inimă bate după ornicul de la Budapesta, Viena sau Tel-Aviv). Cum comentaţi această stare de lucruri, obiectivă, din punctul de vedere al alogenilor ocupanţi? Nu vi se pare o aberantă marginalizare, şovinistă, din partea administraţiei străine faţă de elementul băştinaş, etnic şi numeros?

– N-aş fi atât de categoric!… Istoria simplifică oarecum lucrurile. Odată: presa nu am inventat-o noi, vine din Occident spre Orient şi, cel puţin în Banat, este importată-exportată şi adusă şi aşteptată de către imperiali, germani, mai apoi şi de maghiari sau evrei, care erau, ca să zic aşa, pătura cea mai importantă şi ca putere politică şi ca putere economică, şi care reprezentau tendinţele noilor tehnici ale civilizaţiei, ale tiparului. Românii abia după Revoluţia de la 1848 s-au trezit la viaţă – „Deşteaptă-te române!…” a fost imnul sau sloganul acelui moment istoric, deşi nu doar pentru români!, aproape toate popoarele europene au trăit acest moment senzaţional al trezirii – şi după această dată încep să-şi dea seama că este nevoie de presă, de ziare şi reviste, de publicaţii, pentru a avea acces la mase şi pentru a le îndruma spre altă viaţă, pentru a intra în bătălia naţională în secolul naţionalităţilor. Ion Breazu a scris o carte despre literatura transilvăneană în care arată clar că presa a avut acest rol uriaş de-a trezi sentimentul naţional şi de-a contribui la unificarea sufletească, la bătălia politică pentru afirmarea românilor din ţinuturile înscrise imperiului austro-ungar. Deci, nu aş fi atât de dur vizavi de această situaţie, pentru că trebuie să privim orice fenomen în contextul său istoric, nu cu părerile noastre de acum.

Presa apare în oraşe. Populaţia oraşelor, populaţia ridicată a oraşelor, care însemna pătura, vrem – nu vrem, conducătoare, şi clasa muncitoare, care avea oarecare studii de carte şi nişte atitudini noi faţă de ziare, reviste, cărţi etc., acestea nu aparţineau în majoritatea lor românilor, ci aparţineau populaţiei germane şi populaţiei maghiare, coloniştilor aduşi din Austria, Boemia etc. şi, în consecinţă, tocmai aceste etnii sunt cele dintâi care îşi fac tipografii, ziare, reviste, cărţi etc. Românii abia după modelul lor încep şi ei să întemeieze publicaţii dar asta în a doua parte a secolului al XIX-lea, adică după un veac de când tiparul şi presa germană dădeau luminii foile de informare şi educaţie specifice deja secolului XVIII. Exemplu: în Banat, în 1865, vine la Caransebeş episcopul Ioan Popasu; el îşi dă seama de toate necesităţile spirituale pentru români, de avantajele tiparului, ca atare pune bazele unei tipografii româneşti în oraşul de la poalele Muntelui Mic, Caransebeş. Dar asta se întâmplă abia în 1885! Mai înainte apare prima tipografie românească la Reşiţa, în 1884, şi aceasta după o sută şi ceva de ani de când nemţii aveau tipografii, ziare, reviste. Această tipografie reşiţeană o datorăm lui Simion Pocreanu, care a cumpărat-o de la Viena. Măcar în paranteză, ar trebui să observăm un circuit interesant Reşiţa-Viena. Să nu uităm că la Reşiţa se construieşte prima locomotivă la 1872, după modelul locomotivelor de la Viena. S-a adus un prototip şi după model s-a construit prima locomotivă. De la Viena veneau multe modele ale tehnicii pe care le preluau românii şi le foloseau în avantajul lor, în dorinţa de a se afirma. Aşa a fost şi cu tiparul.

Ulterior, după Simion Pocreanu şi cu consultarea lui, episcopul Popasu face tipografia de la Caransebeş şi scoate „Foaia Dicezană”, pe la finele lui Decembrie 1885, începutul lui ianuarie 1886. Istoric se poate explica această întârziere a stadiului cultural al românilor faţă de celelalte etnii, care deţineau puterea (germanii şi maghiarii) în localităţile urbane: Să nu uităm că Timişoara nu a fost un oraş românesc decât foarte târziu şi în consecinţă românii nu au avut acces la avantajele culturii tehnice şi ale culturii în general, cum aveau ceilalţi. Este explicaţia pe care o dau acestei discrepanţe privind numărul ziarelor germane, maghiare faţă de puţinele şi târziele publicaţii româneşti în Banat. În perioada interbelică încă asistăm la veritabile bătălii pentru un mare cotidian românesc la Timişoara sau pentru alte mai modeste publicaţii româneşti la Reşiţa, în timp ce minoritarii aveau mai multe. Dar nu poate fi uitat nici faptul că, în împrejurările istorice specifice, românii erau şi vorbitori ai limbii germane iar foile germane erau citite şi de români, în oraşe, desigur, în centre muncitoreşti sau culturale multietnice. De aceea românii înşişi scot foi în limba germană. Un exemplu notoriu este cel al lui Corneliu Diaconovici, cărturar cu mari merite pentru cultura română, el înfiinţând la Reşiţa revista Romänische Revue, în limba germană, pentru popularizarea valorilor culturii şi istoriei româneşti. Redacţia (şi o vreme şi tipografia) era la Reşiţa, dar se realiza efectiv la Budapesta, Viena, Sibiu etc. Acestea erau, de fapt, dimensiunile în care lucrau românii.

– După această panoramă culturală întru ale presei să vorbim despre înalte spirite iluministe care au poposit în faimoasa Bibliotecă de la Cernăuţ, în casa profesorului Aron Pumnul, unde o vreme bibliotecar fusese elevul Mihail Eminovici. În afară de Dimitrie Tichindeal, cu a sa „gură de aur”, evocat de Eminescu în „Epigonii”, care alţi cărturari bănăţeni au avut o înrâurire benefică asupra formării intelectuale a lui Eminescu? Vă propun să vorbim despre Petru Lupulov, Atanasie Marienescu, Damaschin Bojincă, ale căror cărţi au trecut prin mâna elevului, dăruindu-le spre lectură colegilor săi. Vă ascult…

– Nu aş fi atât de bănăţean, cu toate că mi-aş fi dorit ca Eminescu să fi cunoscut şi să fi folosit operele scriitorilor bănăţeni. Dacă bănăţenii nu au avut mari scriitori, fireşte că nu puteau să influenţeze alţi scriitori mai târziu. Este citat de regulă Dimitrie Ţichindeal, dar nici el nu este decât un traducător. „Cichindeal Gură de Aur” este un nume şi o sintagmă extraordinară, probabil că din intuiţia lui Eminescu, aşa cum au mai spus-o şi alţii. Probabil că lectura unor cărţi din biblioteca lui Aron Pumnul sau a Lepturariului să-i fi prilejuit lui Eminescu întâlnirea cu nume sau creaţii bănăţene, dar el o făcea ca un tânăr poet nu ca un istoric, interesat de formule estetice care-l puteau sensibiliza, receptând cuvinte, sintagme, versuri, imagini, metafore. Deci, îmi pare rău că sunt în contradicţie cu NDP, chit că amândoi avem aceeaşi lungime de undă în ceea ce priveşte ideea că Mihai Eminescu este de departe cel mai mare poet român, nu doar poet, ci şi om de cultură, un spirit de vârf al culturii româneşti. Pe de altă parte, oricât de bănăţeni suntem amândoi, nu suntem la fel de aprigi bănăţeni, iar eu nu cred că l-au influenţat aceşti scriitori pe Mihai Eminescu şi, dacă poate s-o fi întâmplat, cu siguranţă Eminescu a citit enorm de mult şi talentul lui, mai bine zis geniul său selectiv, a făcut ca anumite sintagme, anumite versuri, anumite idei, să fie înghiţite pur şi simplu. Opera de geniu ne face să credem că Eminescu este creatorul acestora şi nu mai are nici o importanţă, nici un alt spirit cât de mic, cât de mare a fost înaintea lui. Cer încă o dată îngăduinţa bănăţenilor să creadă că este mai important să susţinem că Eminescu este atât de mare încât este al nostru, al tuturor, decât că i-am dat şi noi un grăunte neînsemnat în „mâncarea” pe care a consumat-o în anii săi tineri, în anii săi şcolari, de formare culturală, chiar dacă, desigur, în cazul unui geniu, totul e important.

A consemnat N.D. P.