Prof.dr. IULIAN LALESCU:,,E oportună scrierea istoriei prezentului?”

Definit ca fiind efemeră graniţa între trecut şi viitor, prezentul istoric este un concept nerecunoscut de istoriografie, contestat mai ales de istoricii care nu pot apela la martorii oculari. Întrebarea care trebuie pusă contestatarilor se referă la posibilele lor reacţii în faţa unei eventuale întalniri cu martori oculari ai epocilor pe care le studiază, ştiut fiind că se contestă, mai ales, claritatea percepţiei evenimentelor apropiate în timp. În acest fel, se dă credit mai mare sedimentării informaţiei prin scurgerea timpului, trecându-se cu vederea faptul că uitarea survine tocmai o dată cu trecerea anilor. Este clar faptul că orice istoric preferă să apeleze direct la „actorii istoriei”, mai mult decât la urmele lasate de ei, oricât de importante ar fi ele. Aceasta este o abordare istorică care a prevalat de la Herodot şi Tucidide până în secolul al XVIII-lea. Atunci se considera ca, a fi martor ocular la evenimentele descrise sau, mai bine, participant la ele, este un avantaj major în scrierea istoriei. De aceea, se aprecia că istoria contemporană era cea mai bună istorie scrisă.

Astazi, a scrie „istoria prezentului” poate părea imposibil din cauza contradicţiei în termeni şi a faptului că istoria se referă la trecut, însemnând necesarele descoperiri şi interpretari noi, bazate pe ani intregi de studiu al documentelor din arhive. Această abordare a istoriei a fost vehiculată o dată cu apariţia mitului modern al progresului nelimitat cu ajutorul ştiintei, cu dezvoltarea filologiei critice şi cu opera istoricului german Leopold von Ranke. La o analiză mai atentă, constatăm ciudăţenia abordării: o persoana care n-a fost prezentă cunoaşte faptele mai bine decât una care a fost implicată sau martoră! Însă, chiar şi cel mai ascetic neorankean depinde de martorii cărora le aparţin primele relatări despre trecut, deoarece nu există istorie dacă aceştia nu înregistrează nimic. Dacă o fac insuficient, urmarind planuri diferite sau înguste tematic şi cronologic, istoricul nu va găsi raspunsuri la întrebările cărora vrea să le raspundă. Aşadar, situaţia cea mai fericita e cea în care există un martor interesat, el insuşi, în a răspunde întrebărilor istoricului, cu privire la surse şi cauze, structuri şi procese, indivizi şi mase. În acest sens, cea mai bună relatare a Revoluţiei de la 1848 din Franţa este cea a lui Alexis de Toqueville.

Tot astăzi, sursele de documentare au crescut exponential cantitativ faţă de epocile vechi, când o intreagă civilizaţie trebuia „reinventată”, plecând de la un singur papirus. Avem la dispozitie o mare varietate de posibilităţi de informare, graţie minusculului „stat” care a devenit Pământul, datorită dezvoltării extraordinare şi rapide a mult speratei şi aşteptatei tehnologii. Ea oferă posibilitatea participării concomitente a întregii omeniri la orice eveniment mediatizat, indiferent de locul unde acesta se desfaşoară sau de unde este urmarit de cei interesaţi. Din păcate, nici în vechime n-au fost înregistrate în întregime majoritatea experientelor umane, ceea ce nu s-a prea întamplat şi cu faptele politice. Astăzi, datorită diverselor posibilităţi oferite de tehnologii, politicienii, diplomaţii, militarii şi oamenii de afaceri sunt mai dornici ca oricând să ofere propriul lor punct de vedere referitor la cele întamplate. Chiar daca fiecare işi prezintă propria sa versiune, adunând laolaltă cât mai multe se poate obţine o imagine foarte apropiată a celor întâmplate.
Iată de ce asemenea carţi precum aceasta a cercetatorului britanic, nu pot decît să aducă în discuţie o metodă utilă de scriere a istoriei, care surprinde mai ales ceea ce documentele „locale” scapă deseori din vedere: starea de spirit, mentalităţile şi percepţia unui martor ocular strain. Interesat de realităţile europene contemporane, Ash işi pune întrebări privind oportunitatea acestei metode, deoarece cartea nu s-a vrut a fi o relatare comprehensivă a întâmplărilor din Europa, cea mai mare parte a textului constituind-o reportajele de analiză, majoritatea publicate în „New York Review of Books”. Parcă pentru a se conforma „istoriei prezentului”, textul principal a fost scris la scurt timp dupa sau chiar in timpul celor descrise, ceea ce poate constitui o dovadă de veridicitate, mai ales, pentru că autorul recunoaşte că textele reflectă propriile sale interese, experienţe şi călătorii.

Combinand tehnicile istoricului şi jurnalistului, a ajustat uşor fragmentele, mai mult pentru a fi eliminate repetiţiile, substanţa textelor rămânând nemodificată. Tot atunci, între fragmente a fost plasată o cronologie atât pentru a realiza legătura necesară, cât şi pentru a înregistra evoluţii europene considerate semnificative, dar insuficient descrise. În cronologie au fost inserate câteva schiţe cu aparenţă de fragmente de jurnal, preluate, în primul rand, din amintiri si din carnetelele de notite. Textul contine mai multe schite lungi şi cateva eseuri, folosite de autor în încercarea de realizare a unor sinteze provizorii asupra subiectelor mai largi, cum ar fi dezvoltarea Uniunii Europene, relaţia confuză a                                Marii Britanii cu Europa sau modul în care diverse ţări rezolvă moştenirea dictaturilor comuniste.
Necesitatea îmbinării ziaristicii, istoriei şi a literaturii în demersul literar care intenţionează să „reinventeze” trecutul nu mai trebuie demonstrată altfel decât prin realizarea unor lucrări istoriografice care să apeleze la cât mai multe surse de documentare şi metode de analiză interdisciplinară.

Prof.dr. IULIAN LALESCU


%d blogeri au apreciat asta: