Nicolae Danciu Petniceanu:,,Artur Silvestri şi revista „Luceafărul”

În primăvara unui an literar, nu pot preciza care anume, în orice caz în deceniul al nouălea, Veacul al XX-lea, fusesem invitat de către Casa de Cultură din Oraviţa de a participa alături de alţi confraţi la câteva şezători în burgul orăviţean cu iz medieval. În ,,Dacia” luaserăm loc: Marius Munteanu, Damian Ureche, Titus Suciu, pe post şi de şofer, şi semnatarul acestor şiruri.

În Oraviţa am stat două zile, timp în care am participat la întâlniri literare cu elevii de la Liceul ,,General Dragalina”, biblioteca oraşului şi cu cei de la mini-fabrica de confecţii îmbrăcăminte. La Oraviţa, a doua zi s-a ataşat grupului nostru şi ziaristul Iulian Costandache, de la Scânteia Tineretului- Suplimentul literar-artistic. După- amiază, cu toţii ne-am îmbarcat în maşină şi am pornit la drum, având ca ţintă comuna Iablaniţa, din Caraş-Severin, pentru a onora în acelaşi scop invitaţia lansată de Primăria din localitate.

Drumul de la Oraviţa la Bozovici a fost presărat cu popasuri şi fotografii, ademeniţi de peisajul mirific şi de gura izvoarelor reci, de legendarul Lac al Beiului şi de întretăierea Paralelei 45, şi alte minuni montane ce clătăreau ochiul şi încântau sufletul.

A urmat apoi Valea Almăjului cu splendoarea sa colorată în verde crud şi în culorile curcubeului, străjuită de un crug senin, de un albastru imperial, locuri ce amintesc de câteva personaje care au făcut istorie pentru neamul românesc: Eftimie Murgu, dr. Ion Sârbu, Ilie Ienea, Grigore Popiţi, Sabin Golopenţia, marele preot Boldea şi nepotul său, Coriolan Buracu.

La Petnic, în Craina bănăţeană, sat aparţinător de comuna Iablaniţa, am fost întâmpinaţi cu ,,pâine şi sare” de primăriţa Maria Lăzărescu şi de un grup de elevi şi eleve în port naţional, în urări de ,,bine aţi venit” şi în cântece. În această acţiune se remarcase profesoara Ana Grivei, poetesa cu pseudonimul literar ,,Ana Grad”.

Primăriţa Maria Lăzărescu, Marica pentru localnici, se dovedise o amfitrioană de excepţie, cu gusturi rafinate în materie de ospeţie, dar şi cu gusturi estetice în materie de literatură. Îl sorbea din ochi pe regretatul poet Damian Ureche, pentru poemul său ,,Ne trebuie ţărani”.

În manifestările ce au urmat, la şcoala de opt ani din Iablaniţa şi la cele de la Căminul Cultural din Petnic, Iulian Costandache, simţindu-mă liderul micului grup de condeieri, s-a apropiat mai mult de mine şi, la masa festivă, am făcut confesiuni literare, şi nu numai literare, unul altuia.

De la Iulian Costandache aflasem că poetul Dan Fruntelată fusese instalat la conducerea revistei ,,Luceafărul” cu scandal, în pofida mai vârstnicilor cărturari, pe motivul că Fruntelată nu era membru al Uniunii Scriitorilor, apoi că Gheorghe Suciu, prozator ardelean, din stirpea romancierului Rebreanu, era secretar general de redacţie, că între redactori se afla şi Artur Silvestri, un tip cult, care dă ,,replicile” denigratorilor de la ,,Europa Liberă”.

Câteşitrele nume îmi erau cunoscute din cele citite şi auzite. Fruntelată, oltean de la lângă Severin, poet virulent, publicase poezii în presa literară din Banat, dar şi în Almanahul Pădurii, Gheorghe Suciu fusese remarcat de critica literară pentru romanul său ,,Botează- mă cu pământ”, roman ce anunţa trilogia: ,,De-ar fi puşca iarbă verde” şi ,,Vă salut, domnilor ţarani!”.

În ceea ce-l priveşte pe Artur Silvestri, ascultam cu regularitate postul de Radio “Europa Liberă”, din motive pur profesionale, de la acest post se difuzau în eter probleme de interes uman, plângeri, suferinţe, doleanţe pentru tratament medical, vizite şi reîntregirea familiilor bulversate de ultimul măcel mondial, cereri legitime ale etnicilor germani din Timiş şi nu numai.

Notam ce aveam de notat şi a doua zi scotoceam prin arhivă şi prezentam dosarele pentru soluţii şi decizii şefilor mei. În mare parte, cererile erau soluţionate favorabil. Cu mâna pe inimă declar acum, după atâţia şi atâţia ani: pe această coordonată Postul de Radio ,,Europa Liberă” făcuse servicii umanitare cetaţenilor români, între cei cu jalba se aflau şi români, cu precădere baptişti, penticostali şi foşti condamnaţi pentru neafiliere la regimul de la Bucureşti. Aceştia cereau aprobare pentru migrare în America, aveau depuse cereri în acest sens, cu ani în urmă.

Dar de la ,,Europa Liberă” erau difuzate pe ,,întuneric” şi alte genuri de materiale, adesea cu nuanţă denigratoare la adresa unor personalităţi politice şi culturale, nume cu prestanţă populară, faţă de care poporul român manifesta dragoste, respect şi preţuire, cu care masele anonime se identificau şi se simţeau legate sufleteşte.

Între aceste personalităţi, unele trecute în lumea umbrelor, altele încă în viaţă, amintesc, memoria fiind reactivă: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Marin Preda, Alexandru Jebeleanu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Nikolaus Berwanger, Vladimir Ciocov, Dorian Grozdan, Mircea Şerbănescu şi alţii. Aceştia erau taxaţi drept colaboraţionişti (foşti sau actuali) ai Puterii de la Bucureşti.

Lumea era pur şi simplu indignată, mai ales în cazul scriitorilor: Arghezi, Sadoveanu, Preda şi Labiş. Cineva trebuia să le ia apărarea, să vină cu argumente şi să vorbească despre opera lor literară profund umanitară şi naţională, şi să spulbere vorbele acre spuse pe ,,întuneric” de către glasurile antiromâneşti de la ,,Europa Liberă”. Vocea autoritară, pură, capabilă intelectual şi dezinteresată, era vocea cărturarului ARTUR SILVESTRI. Mă simţeam în aceeaşi barcă plutitoare pe creasta valului cu domnul Silvestri, redactor la ,,Luceafarul”, publicaţie de primă mărime în peisajul revuistic din acea vreme.

La prima deplasare la Bucureşti, făceam dese deplasări la organul central – Direcţia de Vize şi Paşapoarte, pe Nicolae Iorga 29, aşadar, la prima ,,marşrutizare” în Capitală, mi-am aranjat timpul de aşa manieră încât să fac o vizită la Casa Scânteii, unde se afla şi redacţia Revistei ,,Luceafărul”. Auzise de mine Gheorghe Suciu, cum auzisem şi eu de el, aşa că prozatorii s-au tutuit din start şi pe loc au programat o ieşire la un cochet local din inima Cişmigiului. Suciu avea să-şi pună la punct câteva lucrări redacţionale, m-a condus într-o încăpere alăturată şi m-a dat în primire lui Artur Silvestri, singur într-un birou, fără dosare şi dosărele, stătea la masă şi medita la ceva, probabil la ,,replicile” ce le-a dat, în noaptea din urmă, celor de la ,,Europa Liberă”. Suciu făcuse prezentările de rigoare şi s-a retras în secretariat, dictând o ciornă unei dactilografe.

Artur Silvestri tânăr, brunet, cu mustaţă, jovial era încântat de cunostinţă aflând că sunt de la Timişoara. Mi-a oferit un scaun şi a căşunat cu întrebările pe capul meu:

– Ce mai face Anghel Dumbrăveanu? Dar zglobiul Damian Ureche? Ion Velican mai face parte din redacţia ,,Orizont” sau a plecat în Vietnam? mai zise Artur Silvestri cu zâmbetul înflorit în buze. Poanta cu Velican şi Vietnamul făcuse istorie, ea fusese scrisă de Mircea Micu în ,,Povestiri cu scriitorii”. Velican, Damian Ureche şi Teodorescu erau nume cunoscute în presa literară din metropola Banatului. Domnul Anghel Dumbrăveanu, liderul poeziei din această parte de ţară, era Preşedintele Filialei Uniunii Scriitorilor din Timişoara.

– Da’ ce mai face Ion Marin Almăjan?

– Bine, recent a fost uns director la Editura ,,Facla” din Timişoara, răspund eu.

– Ştiu, ştiu, făcu precipitat Silvestri. Despre una din cărţile lui Almăjan am scris o cronică, este important prozator din proza naţională românească.

Discuţia fusese întreruptă de intrarea intempestivă a lui Gheorghe Suciu.

– Gata! Ne-asteptă în parcare un prietenar.

– Unde vă duceţi? întreabă Artur Silvestri.

– În Cişmigiu, ne aşteaptă poetul Ion Banuţă. Vii cu noi? provocă Suciu.

– Vin, am o vorbă cu maestrul Bănuţă.

– Atunci, plecăm…

Şi am plecat. Am coborât, în parcare un ,,Moskvici” roşu. Am urcat şi am rulat spre Cişmigiu. În poarta bătrânei grădini am coborât. Şoferul cu ale lui, noi cu ale noastre. Un cochet local, cu o grădiniţă mărginită de terase şi gărduleţe din lemn proaspăt vopsit, la o masă, cu patru scaune cu spătar, un bătrân cu cunoscuta-i chelie şi mustaţă englezească: poetul Ion Banuţă. Gheorghe Suciu mă prezentă şi luă loc la masă. Ion Banuţă mi-a strâns mâna, a lui caldă, uşor umezită, schiţând un pui de zâmbet. El comandă:

– Votcă pentru toată lumea!

– Mie, nu! Un suc! interveni Artur Silvestri.

– S-a marcat! făcu ospătarul, un tip înalt şi foarte profesional.

Ciocnirăm paharele cu votcă şi beam subţire. Artur Silvestri sorbi o înghiţitură de suc, mişcă nemulţumit din cap şi ceru un pahar de apă minerală. Vorbeau ei de ei, eu eram ochi şi urechi, fericit că îl cunoscusem pe Ioan Banuţă, pe Gheorghe Suciu şi, nu în cele din urmă, pe Artur Silvestri, un combatat pe ,,frontul nevăzut”. Îl admiram. Maestrul Banuţă îl felicită pentru un material transmis, Suciu pentru unul publicat, apoi fiecare se lauda, în felul său, Suciu şi Banuţă, că-i furnizaseră date inedite lui Silvestri.

Nu aveam cădere să mă amestec în vorbele lor aluzive, cu subînţelesuri, pline de admiraţie. Mă mulţumisem să îl privesc condescendent pe maestrul Ion Banuţă, căzut în dizgraţia organelor de partid şi de stat, el, Ion Banuţă, luptator la Griviţa în ’33 şi ilegalist, arestat de siguranţa burgheză şi aruncat în temniţă. Îl simţeam apropiat sufleteşte pe Ion Banuţă, ca pe o rudă din Banat, fusese preşedintele presei şi încurajase multe acţiuni, apoi ziarstul Alexandru Jebeleanu fusese creaţia sa la ,,Luptătorul bănăţean”. Acum nu-l vedeau cu ochi buni cei cocoţaţi la putere, mulţi dintre cei care l-au judecat şi condamnat nu aveau şcoala temniţelor şi a închisorilor regimului burghezo-moşieresc. Dar cu ce păcătuise maestrul Ion Bănuţă?! Cu ceva cu care evreimea şi ciocoimea din presă, artă şi cultură îl pusese la stâlpul infamiei! Ion Bănuţă fusese investit ca director la Editura pentru Literatură în anul 1960. În 1968, l-au detronat pe considerentul că încurajase tipărirea cărţii ,,Poezia română modernă”. De la Bacovia la Emil Bota (I-II), alcătuită de Nicolae Manolescu, apărută în Colecţia ,,Luceafărul”, în Editura “Biblioteca pentru Toţi”, trecuse cu vederea câteva nume de scriitori indezirabili pentru Putere, între ei mastodonţii: Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi Ştefan Baciu, cu toţii membrii sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare.

Dădurăm fiecare câte-o tură de votcă, dădu un rând şi Artur Silvestri, chit că el rămase pe ,,apă minerală”. La ultimul tur, Gheorghe Suciu avea ceva de discutat cu Ion Bănuţă, îi cerea ceva, habar n-am ce anume, se apropiară cap la cap, mă apropiai şi eu de Artur Silvestri şi i-am cerut, cu reţinere în glas:

– Sunt colecţionar de fotografii cu şi despre scriitori. Vă rog, dacă aveţi o fotografie, s-o daţi lui Suciu, cu care voi păstra legătura, deh, ca prozatorii între ei.

– Am o fotografie la mine. Nici o problemă. Vă servesc. Şi îndată Silvestri vârî mâna în buzunar şi scoase o poză, făcută recent de fotograful Ion Cucu, de la revista ,,Luceafărul” zise:

– Cu mine, nu doriţi să păstraţi legătura? mă întrebă şi mă privi companionul pe sub rama ochelarilor de soare.

– Cum să nu?! Mă bucură…

– Atunci, notez câte ceva pe spatele fotografiei.

Şi Artur Silvestri notase pe spatele pozei: ,,ARTUR SILVESTRI (majuscule subliniate – n. a.). Căderea Bastiliei 60, et. 2, ap 4, cod 4319 Bucureşti, telefon serv. 591647, 172992.”

*

Anii s-au scurs cu repeziciune, s-au înghesuit unii în alţii pe nesimţite! Am mai fost la Bucureşti, fie la Direcţia Paşapoartelor, fie la Biblioteca Academiei Române, în scop de cercetare, îl căutasem în câteva rânduri pe redactorul Silvestri, dar nu fusese chip să-l contactez din varia motive: era în şedinţă, plecat în deplasare în interes de serviciu, ori în concediu. Mă mulţumisem să mă văd cu Gheorghe Suciu, secretarul general de redacţie. Cu Suciu adesea mă vedeam acasă la el, locuia într-un cartier nou, într-un apartament la etajul unui bloc, cu soţia, cadru didactic şi cu copiii. Urcam cu liftul, ne aşezam la masă şi beam orinca adusă de mine ori coniac adus de Suciu, de la “Alimentara”, de la parterul blocului său, beam şi tăifăsuiam despre proză şi prozatori. Gheorghe Suciu lucra la reeditarea romanului său de succes: “Botează-mă cu pământ”.

Au sosit pe nepusă masă evenimentele din Decembrie 1989, pentru unii o adevarată revoluţie, pentru alţii o adevărată contrarevoluţie, purtând masca unei lovituri de stat. În orice caz, într-un fel sau alt fel, Decembrie 1989 ne-au adus paşapoarte, dar, pe parcursul anilor, ne-a adus o viaţă încercată de marasm, pestilenţială şi abuzistă, care va coagula lumea românească în doi poli diametriali opuşi: bogaţi şi săraci-măraci. În acest context s-au desfăcut prietenii şi s-au închegat alte prietenii, bazate pe criteriul banului.

Între timp a decedat poetul Ion Banuţă, a decedat şi prozatorul Gheorghe Suciu, pare-se de prea mult coniac, iar despre Artur Silvestri nu aveam nici o ştire! Pur şi simplu dispăruse undeva în Europa, undeva în lume, cu un anume rost.

În ceea ce mă priveşte, reuşisem să-mi văd împlinit visul cu ochii: de-a călători în Siberia, în Gubernia Omsk, pe urmele bunicului meu, Mihail Oprea, care stătuse sub obroc douăzeci şi unul de ani prizonier la ruşi. M-am dus, am văzut ce trebuia să văd, am aflat ce trebuia să aflu, am revenit în ţară şi am scris dintr-o suflare cartea “Peregrin prin Siberia”, premiată în Italia (2003), la un concurs de carte, în Sicilia.

În prealabil, publicasem un fragment în ,,Renaşterea bănăţeană”, de la Timişoara.

Cum-necum, fragmentul publicat în ,,Renaşterea bănăţeană” fusese lecturat şi de Artur Silvestri. Mă găsise. Mi-a scris. I-am răspuns. Reluasem relaţiile, curmate cu ani în urmă.

Artur Silvestri îmi trimise un pachet de cărţi, subţirele, format broşură, cum se editau cărţile în perioada interbelică, cărţulii concepute şi editate de domnia sa, în Editura Carpathia Press, ce-i aparţinea. De pe coperta cărţilor aflasem, plăcut surprins, că autorul urmase studii înalte de filozofie creştină, că era doctor în ştiinţe şi membru al unor Academii din străinătate. De pe copertă mă privea chipul unui sacerdot, o privire solemnă, academică, prelungită de-o barbă stufoasă, neagră tăciune, întregind imaginea preoţească. Nu mai era chipul bărbatului tânăr de odinioară! Nici o asemănare…

Într-o epistolă, Artur Silvestri s-a mărturisit că îşi propune într-un viitor apropiat să reediteze revistele de cultură fondate de savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu. Pentru aceasta reuşită avea nevoie de redactori, în care scop să-i comunic câteva persoane din ţară şi străinătate, cunoscute de mine cu un profil moral de nota bene. Proiectul său mă bucurase, eram adeptul lui Haşdeu, cum adeptul său fusese în epoca şi Mihai Eminescu, care aderase la Societatea ,,Românismului”, înjghebată de Haşdeu, societate anticarlistă şi pro Cuza-voievod. În consecinţă, i-am transmis lui Silvestri trei sau patru ,,pomelnice” cu nume prestante, memoria fiind reactivă, menţionez câteva nume, premiate ulterior de Artur Silvestri: dr. Dimitrie Jompan, Iosif Băcilă (poet), dr. Dimitrie Grama (din Danemarca), dr. Alexandru Nemoianu (din America), preot Ioan Brânzei, Al. Fl. Ţene (scriitor), dr. Costin Feneşan, Viorel Roman (profesor, din Germania), Florian Copcea (ziarist, Severin), prof. univ. dr. Gheorghe Luchescu (Lugoj), prof. Pavel Panduru, dr. Nicolae Georgescu (eminescolog, Bucureşti), dr. Iulian Negrilă.

Silvestri fusese mulţumit de oportunitatea mea. A scris ceva, într-o carte de-a sa. La rându-mi trăisem o stare de mulţumire…

După câteva pachete de cărţi semnate de dr. Artur Silvestri, cărţi de cultură, filozofie creştină şi nu numai, am primit de la domnia sa două pachete de cărţi semnate de Doamna sa, scriitoarea Mariana Brăescu, botoşeneancă, din familia strălucitului prozator Brăescu, cărţi de literatură pentru copii şi pentru adulţi, din care traspare talentul de prozatoare al unei Doamne a literelor române.

În revista ,,Eminescu”, editată aici, la Mehadia, în vremea aceea, am scris, eu şi alţii, despre cărţile domnului dr. Artur Silvestri şi ale doamnei Mariana Brăescu. Cititorii erau încântaţi de valoarea creaţiei celor doi cărturari români. În semn de răsplată, domnul dr. Artur Silvestri a sponsorizat două numere ale revistei ,,Eminescu”.

Pe parcurs, am editat gazeta ,,Vestea”, cu sprijinul primarului Iancu Panduru, un primar pentru cultură, conştient că o naţie prosperă prioritar prin cultură. În colegiu a fost cooptat tânărul Costel Vlaicu, un silvicultor cu talente literare, pe care l-am pus în contact, prin poşta electronică, cu domnul Artur Silvestri, care a rămas impresionat de talentul redacţional al colegului meu mai tânăr, devenit ulterior redactor de contact al A.R.P. De apreciat harul de receptare a noului din partea domnului Silvestri.

Prin aceeaşi ,,poşta electronică”, prin colegul meu, am aflat că savantul Artur Silvestri era bolnav. I-am scris, scurt, la obiect: ,,Aflând că sunteţi bolnav, mă simt trist, cum nu am fost vreodată trist”.

NICOLAE DANCIU PETNICEANU