Cezarina ADAMESCU:,,Restituiri necesare: Un mănunchi din florile de colţ ale bănăţenilor-Dan Floriţa-Seracin”

Dan Floriţa-Seracin, Scrisul românesc în Banat. Lirica interbelică, Editura Semănătorul, iunie 2009

La ce ar fi de folos  un text de critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă. Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă, are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală. E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros în  cultura românească. E vorba de acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai ales pentru  generaţiile care s-au succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.

Pentru Banat – zonă magică prin ea însăşi, apariţia  acestor scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi, peste munţi  şi în lume, a fost, este, dar mai ales,  va fi întotdeauna, mai mult decât necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară.

Şi cartea lui Dan Floriţa-Seracin Scrisul românesc din Banat, Lirica interbelică, apărut la Editura Semănătorul în iunie 2009 pledează pentru aceste valori tradiţionale şi pentru cunoaşterea lor. Cartea de faţă este o mărturie,  o recuperare, o restituire, este aidoma unui Act de credinţă,unui Act de nădejde şi unui Act de iubire  faţă de generaţia înaintaşilor, faţă de cei de azi şi mai cu seamă, faţă de generaţiile următoare.

Aşa cum reiese din scurta prezentare care însoţeşte volumul, – „Lirica interbelică, va fi perioada predilectă de studiu a autorului deoarece <În timp ce în România secolului al XIX-lea îşi făceau apariţia marii clasici ai literaturii naţionale, în Banat existau infinite greutăţi în calea răspândirii cuvântului în limba română.>”.

Am spune, cu atât mai mult trebuie preţuite, cu cât au fost zămislite mai greu, în condiţii mai vitrege, când bănăţenii trebuiau să se gândească mai întâi la apărarea graniţelor naţionale, la formarea Statului Naţional Unitar Român, la unirea cu Ţara, la traiul lor, nu lipsit de primejdii, aflat mereu la cumpăna drumurilor şi în calea tuturor celor pofticioşi de pământ românesc. Şi în aceste condiţii, sămânţa liricii a încolţit în  pământ nu tocmai prielnic. Dar ea a răzbătut şi a străpuns piatra muntelui, a ieşit la iveală aidoma florilor catifelate de colţ, atât de rare şi gingaşe, adevărate bijuterii cioplite în stâncă,  în pofida condiţiilor nu tocmai prielnice de evoluţie.

Între provinciile româneşti, Banatul îşi recapătă cu tărie şi convingere, astăzi,  respectul, datorită acelor oameni merituoşi, răsăriţi din el, care au luptat cu mentalităţile timpului, depăşind cu mult condiţia de regionali, provinciali, zonali, locali. Fiindcă ei au ştiut şi ştiu încă să-şi apere valorile, să iubească Istoria, chiar dacă, nu întotdeauna le-a fost favorabilă, să pună pe primul plan credinţa şi neamul, spiritualitatea  şi familia. Şi autorul, Dan Floriţa-Seracin face o  superbă pledoarie pro domo în cartea sus amintită, pentru redescoperirea literaturii bănăţene interbelice, în chip deosebit a liricii care aducea un fior specific în cultura românească, tocmai prin vocea lor aparte şi prin vigoarea simţămintelor autentic patriotice care-i  animau pe reprezentanţii ei. Dar nu puţini au fost cei care au trebuit să plătească, aşa cum a fost Valeriu Branişte, îndrăzneala de a scoate la iveală  realităţile, în  presa bănăţeană, cu greu înfiripată, cu preţul libertăţii lor şi uneori, chiar al vieţii. Cuvântul românesc era pus la zid, întemniţat ori sugrumat de-a binelea, într-o zonă, fără acces liber peste graniţă, din Principate. În aceste condiţii, nu se putea să nu răzbată, acele scrieri, aşa-zis „dialectale”.

Acest fenomen interesant poate fi interpretat şi ca o reacţie a provinciei la politica de denaţionalizare din imperiu” – spune autorul în prefaţa cărţii. Şi explicaţia ar fi cea dată de Gabriel Ţepelea  în: „Ano, Ano, lugojano”,  versuri în grai bănăţean, Introducere, Facla, Timişoara, 1974: „Toate naţionalităţile din fosta «temniţă a popoarelor», românii, sârbii, croaţii, cehii etc., au răspuns la această politică printr-o accentuare a particularităţilor naţionale şi regionale.”

Dar şi, ne permitem noi să adăugăm, datorită dragostei neţărmurite a bănăţenilor, faţă de neamul şi limba din care făceau parte integrantă şi din care, în zadar au încercat să fie smulşi.Ei au rămas credincioşi trup şi suflet acestor repere fundamentale, ca şi credinţei în care s-au statornicit din neam.

Aceste nevoi spirituale au dat naştere unei tradiţii culturale solide care merită din plin a fi repusă la masa îmbelşugată a culturii româneşti. Uitarea şi indiferenţa în această privinţă sunt condamnabile. Şi locuitorii acestor meleaguri o ştiu cu prisosinţă, de aceea nu irosesc nici un prilej de a-şi manifesta  bucuria, atunci când sărbătoresc, comemorează, evocă, aduc omagii, unor personalităţi istorice, spirituale, culturale, sportive ori de altă factură. Ei sunt cinstitorii adevăraţi ai valorilor neamului românesc, alături de maramureşeni care au şi ei un cult al acestor tradiţii şi al Istoriei neamului.

Trecând în revistă principalele perioade  ale literaturii secolului trecut, autorul scoate în evidenţă principalele  trăsături ale acestora, punctând reviste şi nume de referinţă în  activitatea editorială şi gazetară.

„După Unire, începutul deceniului al treilea din secolul trecut este pentru literatura din Banat o perioadă de reculegere, de opintire a forţelor pentru revirimentul care se va produce

în anii următori. Limba română era „abia scăpată de sub obidă”, după cum se exprimă scriitoarea Dridri Goroniţă, iar cei cu harul scrisului se numărau pe degete. Prima revistă literară, Banatul, apare abia în anul 1926 la Timişoara, urmată doi ani mai târziu de Seminicul la Lugoj. Activitatea editorială este săracă. Camil Petrescu, ce a trăit aici o vreme după război, se plângea de numărul foarte mic al tipografiilor, de faptul că ele nu aveau literă românească şi culegători români, de penuria de hârtie etc. Din fericire, în Banat au început să pătrundă fără oprelişte publicaţiile şi apariţiile editoriale de peste Carpaţi. S-au stabilit aici, fie şi temporar, intelectuali de elită, artişti importanţi, care încearcă să stimuleze dezvoltarea literaturii”

Autorul menţionează şi modificările care au survenit, o dată cu înaintarea în veac în ceea ce priveşte numărul publicaţiilor literare. „Numărul publicaţiilor literare creşte, se ivesc Vrerea, Fruncea, Luceafărul la Timişoara, Banatul literar la Caransebeş ş.a.”

Descrierea acestor fenomene literare este deosebit de importantă pentru Istoria Literaturii româneşti. Un reper central pentru acest domeniu important al spiritualităţii româneşti este: „La 29 mai 1933, scriitorii bănăţeni se pot constitui într-o asociaţie literară care a purtat iniţial numele Altarul Cărţii, iar ulterior – Asociaţia Scriitorilor Români din Banat.”

Simpla denumire de Altarul Cărţii nu mai are nevoie de nici o adăugire, el fiind emblema pe care bănăţenii au purtat-o, semnificând cinstea de care se bucura cartea în sufletul lor, făcând parte integrantă din fiinţa lor.

Nu numai bănăţenii au contribuit la propăşirea culturii lor în această perioadă, ori în perioadele următoare dar  şi cei „legaţi spiritual de Banat, erau foarte dornici să contribuie la emanciparea culturală a acestuia.” Aşa a fost  Romul Ladea, personalitate de excepţie, sculptor de talie mondială, care a întreţinut flacăra spirituală a scriitorilor bănăţeni.

„Poezia bănăţeană a anilor ce au urmat Primului Război Mondial nu depăşeşte decât arareori, aşa cum remarca pe atunci tânărul profesor al Liceului „C.D.Loga” din Timişoara, George Călinescu, faza eticistă. Epigonismul eminescian, ecourile poeziei lui Coşbuc şi Goga se resimt adesea în prea mare măsură. Suflul înnoitor al curentelor moderniste pătrunde cu timiditate. Tradiţia literaturii în grai bănăţean se perpetuează, având în vedere mai mult efectul umoristic, anecdotic” – menţionează autorul Dan Floriţă-Seracin în prefaţă.

Autorul studiază nu numai personalitatea şi opera unor autori, dar şi fenomenul în sine, „Poezia chtonică, a pământului natal de care nu se poate rupe sufletul, a rădăcinilor ancestrale, şi-a găsit expresia la noi în perioada interbelică în opera unor Mihai Novac, Constantin Miu-Lerca, Romulus Fabian, Pavel Bellu, Grigore Popiţi, Grigore Bugarin, Dorian Grozdan, Tiberiu Vuia.

Cel mai popular poet al Banatului (cf. Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, ed. Facla, 1980, p. 60),mai ataşat sufleteşte universului etnografic bănăţean, mai animat de intenţia de a valorifica în poezia sa particularităţile acestei lumi, a fost Constantin  Miu-Lerca.

Tonalitatea folclorică a creaţiilor bănăţene specifice acestei perioade  este subliniată şi datorită melodiilor lui Filaret Barbu care însoţeau textele, devenind astfel foarte îndrăgite de bănăţeni care le cântau la diferite evenimente, nunţi, sărbători tradiţionale.

Universul rustic, satul bănăţean cu obiceiurile sale, figura ţăranului muntean asuprit de nevoi dar şi mândru şi dârz în purtarea lui, care nu se dă în lături de a hori şi a dănţui chiar când inima îi plânge,  i-a inspirat pe toţi scriitorii prin perpetuarea datinilor milenare care se ţin şi astăzi. Aceasta şi datorită faptului că spiritul bănăţean poate fi cu greu pervertit la influenţele străine.

Autorul face o trecere în revistă a principalelor voci lirice din perioada respectivă, pe care le însoţeşte cu informaţii preţioase şi cu exemple grăitoare, dar şi cu anumite consideraţii critice personale.

Dan Floriţa-Seracin – îşi începe ciclul prezentărilor cu Tradiţionalismul, în care-l include, primul pe Mihai Novac, oferind date biografice despre autor, precum şi consideraţii despre operă.

„Poetul gingăşiilor de lăcrimioară”, cum îl numeşte Virgil Birou în prefaţa antologiei sale intitulată în mod sugestiv Limpeziri), e o fire optimistă. Sufletul lui, plin de elan tineresc, se lasă rareori copleşit de nostalgii ori tristeţi. Titlul volumului său, Ani din patru primăveri, îl găsim justificat în următoarele versuri: „Tinereţe – crâng în floare, joc de vreri, / Ani din patru primăveri; / Tinereţe – cărăruie de lumină, zumzet harnic de albină – / Ce altceva mai de preţ e, / Tinereţe, tinereţe?!” (Tinereţe) Poetul îndeamnă spre perpetua păstrare a juvenilităţii spirituale, a extazului în faţa frumuseţilor vieţii, capabile să declanşeze energiile creatoare de valori: „Tot ţi-e drag, frumos e tot, şi-n ochi ce-aduni / E cât şaptele minuni / Ale lumii, tinereţe – foc de sânge / Ce nu-l poate apa stânge… / Dar din cer cu multe feţe, / Tinereţe, tinereţe…”

Constantin Miu-Lerca  „născut din neam de preoţi şi ţărani” aşa cum singur mărturisea, este unul din cei mai se seamă reprezentanţi ai liricii bănăţene.

Printre lucrările reprezentative ale acestui poet se numără şi Pajura cu două capete (Ed. Cartea Românească, Buc., 1978), adevărată epopee în versuri a rezistenţei antihabsburgice în Banatul secolului al XIX-lea, şi Efemerele anotimpuri (Ed. Facla, Timişoara, 1983), cu un cuvânt înainte de Al. Jebeleanu). Ovidiu Papadima observa că poezia de debut a lui C. Miu-Lerca evidenţiază un <contrast interior […] frapant: pe de o parte, adoptarea cu precădere aversului liber, cu ritmuri inegale, impuse de mişcarea gândirii şi a sentimentului, – prozodie corelată cu neliniştile şi tensiunile problematicii omului modern; pe de altă parte, abundentul filon folcloric, potenţat de o includere, până la saturaţie, a lexicului bănăţean, în forme de multe ori neînregistrate încă nici în dicţionare.>”

Dan Floriţa-Seracin aduce argumente în plus, fie personale, fie ale criticilor şi istoricilor literari,  privind însemnătatea acestui poet pentru lirica bănăţeană: „Poeziile acestuia constituie în bună măsură o meditaţie asupra sorţii omului, care se istoveşte în confruntări cu divinitatea, oscilând, asemenea autorului Cuvintelor potrivite, între credinţă şi tăgadă: „Cu molitvă păgână / îmi botez credinţele , – / altul, acelaş, mâine ca şi ieri, / ţărână / răsculată, volbură spre ceri. // Nu am odihnă pic, // Pe fiecare treaptă / a neputinţii, pic – / şi mă despic / în aria trecerii, ca un spic. // Cu mărturisire dreaptă, / pe moşanda nădejdiilor, iarăşi mă ridic – / şi semn al biruinţii, / îmi înfig adânc, / în slinul vieţii, dinţii…” (Spovedanie) În ciclul Ai mei, poetul exprimă ataşamentul său nestrămutat faţă d pământ, traiul „păoresc” reprezentând pentru el un posibil refugiu din faţa vicisitudinilor vieţii: „Pentru mine-n orice parte / vremea de se-nstrâmbă, / cu o coajă de mălai, / îmi ar păorescul trai / mai departe – / şi muierea din fuior, / va mai şti să-mi ţese o trâmbă / de lăor.”

Romulus Fabian este numit, la rândul său, „Duiosul înamorat al pustiei” – de către Virgil Birou şi are inspiraţia de a-şi alcătui biografia în versuri în antologia lui Ion Stoia-Udrea: „M’am născut în Vărădia, jud. Caraş, la începutul iernii anului 1902, nu ştiu, fosta neauă pe dealuri, dar luna era Noemvrie şi data 30. La şcoală am umblat în sat cât a fost musai, pe urmă m’am lăsat de păscutul oilor pe filele cărţilor şi am început lucrul câmpului, adesea setos şi flămând. La 17 ani, când era să mă însor, m’a dat tata la şcoală domnească, dar toată şcoala eu am făcut-o acasă, cum am cârpocit-o, de am ajuns ce sunt, nu mai ştiu. Acum sunt păstor sufletesc în pustă.”

Autorul face referire critică şi la creaţia literară, citându-i pe istoricii literari:

„La fel ca alţi confraţi din perioada interbelică, Romulus Fabian a dorit să ofere în creaţia lui o imagine cuprinzătoare, monografică a satului bănăţean, fapt consemnat de exegeţi: „…imaginea satului bănăţean din prima jumătate a veacului nu trebuie căutată în altă parte decât în paginile în care Romulus Fabian şi-a povestit copilăria şi adolescenţa… într-un mod savuros” (Lucian Alexiu) „Termenul de referinţă al lui Romulus Fabian e pusta – afirmă Cornel Ungureanu – . Când nu-l urmează pe V. Voiculescu (şi el poet al întinderilor nelimitate) Romulus Fabian încearcă «a da viaţă» unor tablouri locale, în acest stil: «Un car ce-a dus în pustă poame / Îşi leagănă acum arneul / Mergând să-şi care-n munţi câştigul, / Cu luna luminându-i greul.»”

Fără a avea pretenţia că ai înţeles pe deplin  specificul literaturii bănăţene, cartea lui Dan Floriţa-Seracin, oferă o imagine aproape panoramică asupra unui segment de timp, o retrospectivă utilă pentru cei care cercetează istoria literară a acestui areal, dar nu numai atât,  este un ghid de folos pentru cei care studiază fenomenul literar românesc, fie la şcoală, fie în particular,  indiferent de spaţiul şi timpul în care acesta s-a manifestat precum şi cât din el a rămas valid pentru viitorime. Şi cunoaşterea aceasta obligă, la fel ca şi cunoaşterea Istoriei neamului. Valorile culturale se transmit din generaţie în generaţie şi e tot ceea ce rămâne şi ceea ce defineşte un neam.

Documentaţia minuţioasă, cercetarea asiduă a manuscriselor şi gazetelor vremii, a dicţionarelor şi antologiilor de profil, o bibliografie impresionantă necesară, precum şi travaliul structurării volumului, fac din autor un cercetător istoric al fenomenului literar bănăţean care, cu multă căldură şi generozitate, redă culturii româneşti nume de referinţă ale liricii interbelice bănăţene. Prin aceasta cartea se dovedeşte a fi un instrument util şi plăcut pentru toţi cei care au bunăvoinţa s-o frunzărească.

Despre Pavel Bellu, autorul de faţă spune printre repere biografice şi publicistice: „Cu toate că, incluzându-l în antologia sa (alături de Petru Sfetca, Al. Jebeleanu şi Petru Vintilă), Virgil Birou ne dă de înţeles că Pavel Bellu s-ar distanţa de creaţia poeţilor postsămănătorişti din Banatul interbelic, realitatea e că acesta se vădeşte, în primele volume, încă destul de bine ancorat în tradiţionalism. <Spre deosebire de Petru Sfetca, mai decantat, atent la echilibrul cuvântului în vers, Pavel P.Bellu cultivă poemul larg, de mare întindere, patetic, nu o dată grandilocvent: el este, în acelaşi timp, cel mai apropiat de «vechea» lirică bănăţeană, fără, a repeta simplismul acesteia.>”

Iar despre creaţia lui Pavel Bellu, consemnează: „…descoperim în volumul Flori de piatră un creator cu individualitate proprie, deşi calcă pe urmele înaintaşilor prin obsesiva rememorare a locurilor natale: „ – Bănatule, Bănatule, înger de fier, / Pe largii tăi umeri de piatră / porţi legende, vremuri noi şi flinte de cer, / Istoriei româneşti de mâine / Cel mai aspru, cel mai dârz şi cel mai viteaz cavaler.” (Bănatule)”.

Dar, dincolo de  mişcarea literară sămănătoristă, Pavel Bellu rămâne un poet cu o voce distinctă în peisajul liricii bănăţene, chiar dacă – de inspiraţie folclorică:

„Preluarea motivelor folclorice, specifică lirismului bănăţean de factură tradiţionalistă, o constatăm şi în poezia lui Pavel Bellu: „Foiliţă, vârf de spadă, / hoţ de nuferi şi zăpadă, / pe sub stelele ce mint / pocnesc frunze de argint; / codrului trecând cărarea, / chiotesc de sună zarea. // Mă cunosc pădurile / şi-mi oferă murile; / mă cunosc amurgurile / şi-mi oferă pârgurile…” (Cântec)

Căzut în desuetudine după stingerea mişcării literare sămănătoriste, motivul dezrădăcinării, cultivat odinioară cu succes de Goga, Iosif şi mulţi alţii, dăinuieşte până târziu în Banatul interbelic, urmare a unor realităţi sociale specifice: exodul unei părţi a ţărănimii spre oraşe, unde va oferi mână de lucru ieftină industriei în plină expansiune. Această dramă o trăieşte şi tânăra intelectualitate de provenienţă rurală, izolată de lumea satului faţă de care nutreşte încă puternice afinităţi: „Şi am intrat să-mi caut copilăria… / Era cu aţă roşie legată, sus, la grindă, / Şi alături de ea, în fire, busuiocul. / Am dat-o jos, – n-am mai rugat pe tata! // Din portalul cerului, flegmatic, Soarele-şi asvârle-n văi săgeata…” (Reîntoarcere).

Orientarea lui Pavel Bellu spre modernism se identifică iniţial în aderenţa sa la estetica argheziană: „Măciuca grea lovise tâmpla-n plin / Şi omul a căzut sdrobit între butuci. / Pe frunte sângele s-a întărit ca logorul de vin / Şi-i vezi spărtura-n tidvă, de-l însuci. // Sticlos i-e ochiul drept; căci pe cel stâng / Aceeaşi lovitură l-a strivit. / Pe creierul ţâşnit, în chită muştele s-astrâng, / Căci mâna i-e-nlemnită pe cuţit.” (Moartea pândarului).

De factură nouă în lirica bănăţeană (rămasă în genere fidelă pietismului tradiţional) este problematica confruntării dramatice a omului cu divinitatea, în încercarea acestuia de a-l convinge pe cel nevăzut să se arate. Deşi lui Pavel Bellu nu-i este străin spiritul mesianic, specific literaturii transilvănene şi refertilizat de Oct. Goga (v. ciclul Golgota din Flori de piatră), poetul nostru se vădeşte a fi un spirit novator, atunci când, determinat de un anume panteism, îl caută pe Dumnezeu în infinita întruchipare a sa în toate formele realităţii:

„Doamne, încerc să Te gust din izul pădurii, / Din ferigi şi din pinii ce-şi risipesc puterea-n Neant; / Vreau vântul genei Tale, să-l prind din piscul înalt, / Şi să Te mestec ca o frunză amăruie-n colţul gurii. // Nu Te găsesc / Nici în zborul vulturilor, nici în platani, / Nici pe urma ciobanului cu sudălmi şi ceartă, / În peştera lui Ioan, acelaşi ceas al stalactitelor , – de piatră – / Sună domol ca şi acuma două mii de ani.” (Căutare”).

Un alt poet inclus în aria de interes a tematicii suspuse este Grigore Popiţi, poet şi istoric de pe Valea Almăjului, este prezentat ca unul din întemeietorii Asociaţiei Scriitorilor din Banat:

„…Participă la viaţa literară a Timişoarei interbelice, numărându-se printre membrii fondatori ai cenaclului „Altarul Cărţii”. Cu merite literare unanim recunoscute, Grigore Popiţi este ales în 1938 vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Banat (înfiinţată la 26 iunie 1936).”

Printre volumele sale se numără şi: Glasul sufletului şi al trupului, Ed. Unirea Română, Timişoara, 1932; Cântece din fluier, I, Ed. Librăriei „Cartea Românească”, Timişoara, 1935; Cântece din fluier, II, Timişoara, 1944; Dragoste, Timişoara, 1945; Cântece din fluier (antologie), cu o prefaţă de Ovidiu Papadima, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968. Acestora li se adaugă un volum de memorii, Pe cărările tinereţii cu o prefaţă de Mircea Şerbănescu, Ed. Facla, Timişoara, 1979, şi mai multe lucrări de istorie şi arhivistică. A tradus din creaţia unor importanţi poeţi maghiari şi germani, între care: Petöfi Sándor, Ady Endre, Arany Iános, József Attila, Heinrich Heine, Nikolaus Lenau.”

Despre înclinaţia sa către poezia tradiţionalistă, autorul Dan F. spune:

„Volumul Cântece din fluier (1935) dovedeşte însă că Grigore Popiţi optează în cele din urmă (fapt anunţat, cum se arată mai sus, în ultimul ciclu al cărţii de debut) pentru o poezie de factură tradiţionalistă, a pământului natal, a rădăcinilor ancestrale de care nu se poate rupe sufletul.„Semenicul, Almăjul, Nera – aici este izvorul talentului nostru”, declara într-un interviu confratelui mai tânăr, de aceeaşi obârşie, Ion Marin-Almăjan. „El devine […] poetul universului ţărănesc, al celui păstoresc înainte de toate, univers caracterizat prin simplitate, gingăşie şi puritate sufletească.”) Expresia lui urmăreşte îndeaproape limba şi imagistica populară. Poetul exaltă viaţa păstorească, iubirea, bucuriile curate, transpuse în limbajul simplu al ciobanului de pe Semenic: „Flori din lună şi din stele / Ţi-am cules în cununele / Şi din codru neumblat / Taina dragostei le-am dat. […] // Dar pe lunga mea cărare / M-am pierdut în depărtare. / Zori de zi pe drum m-au prins, / Floricelele s-au stins.”

Un adept al poeziei chtonice – după remarca distinsului critic Ov.S. Crohmălniceanu, cu o orientare tradiţionalistă este Grigore Bugarin, despre care se menţionează în cartea de faţă: „Chtonismul lui Grigore Bugarin capătă, în consonanţă cu programul revistei „Gândirea” (sau al altora asemănătoare la care poetul a colaborat), nu de puţine ori o tentă  spiritualizată.Poetul reţine perspectiva naivă, populară, care împrumută scenelor de sorginte biblică datele realităţii autohtone: „La gomilă, trei muieri / Pe fum de tămâie suie / Prin descântec să descuie / Nevăzutele puteri. / Din înalturi de văzduh / Vine-n ţarini Sfântul Duh, / Rodul holdelor să fie / Prescură de liturghie / Îngeri aripa să-şi moaie / În roua de pe trifoaie, / Feţi-Frumoşi de lapte uzi / Fie jepi de cucuruz / Şi să fie-n zări poiana / Haina zânei Cosânzeana.” (Descântec pentru rodul livezilor) Interesul de care se bucură în perioada interbelică specia literară a baladei îl determină pe Grigore Bugarin să o cultive cu succes, mai ales că întreţinea strânse legături cu Cercul Literar de la Sibiu, condus de Radu Stanca, autorul Baladelor lacrimei de aur).”

Autorul apreciază că Grigore Bugarin este fidel graiului bănăţean în care uneori versifică: „Atât de ataşat locurilor natale, Bugarin n-a rezistat tentaţiei de a versifica în grai bănăţean. El îşi descrie lumea copilăriei, cu cei care au rămas să-şi ducă acolo traiul lor „ăl păuresc”: „Că satu mi-i ’ntr-o voapină dă muncie / Şi oamenii mai îmblă cu obială, / Muierile îs în opinşi dă frunie / Şi nu prea şciu să-ş’ giăiă cu albială.” (Pr-acasă).”

Un alt poet de aceeaşi factură este Dorian Grozdan, deşi în anumite privinţe lirica sa tinde să adere la postmodernism.

„Pe adevăratul său nume Rusalin Grozdan, el s-a născut la 2 noiembrie 1912 în comuna Gherteniş (jud. Caraş-Severin), aflată pe malurile râului Bârzava, „cel mai chinuit râu din ţară”, după cum îl caracterizează, pe care l-a evocat în multe din creaţiile sale. De aceea, pe drept cuvânt a fost numit poet al Bârzavei.”

Dar, menţionează D.F.Seracin, „La fel ca alţi poeţi de obârşie rustică, Dorian Grozdan suferă din pricina înstrăinării de locurile natale, suspinând după malurile Bârzavei, unde „toamna odihneşte-n culcuşul frunzelor grele”, iar „sălciile-şi scarmănă chica-n adâncuri de umbre şi stele.” (Răspântie).” (…)

Obsesia trecerii ireversibile a timpului şi asocierea imaginii toamnei cu vârsta senectuţii, au devenit înainte de vreme motive dominante în lirica lui Dorian Grozdan: „Prietene, în noaptea asta toamna a chemat o frunză, / o frunză sub puhoaiele de lună, – / ai auzit cum sună / arama şi rugina timpurie-n nuc?… / Taci! ascultă anii noştri cum se duc…” (Preludiu pentru începutul toamnei), sau „Suie-n zare tinereţea, ca o stea, / stropi de promoroacă au căzut pe fruntea mea, // Cine nu-şi apleacă mădularele în lut / când ceasul desfrunzirii a bătut? / Suie-n zare tinereţea, ca o stea, / hai, că ne ajunge toamna grea!” (Fuga).

Poetul se vede în postura eternului peregrin, personaj care a făcut carieră cândva în literatura romantică, asociind-o, nu fără justificare, celei de poet damnat, pe care neoromanticii, altfel spus – simboliştii, Verlaine, Rimbaud, Laforgue, Corbičre şi alţii, au agreat-o atât de mult: „Îmi creşte sufletul pe zări / şi sângele mi-e putregai, / eu sunt blăstăm din veac străbun / să-mi vântur sufletul pe drum…” (Risipa)”.

Următorul poet antologat este Tiberiu Vuia, personalitate marcantă a Banatului.

Tiberiu Vuia a devenit preşedintele Asociaţiei Ziariştilor şi Publiciştilor din Arad, de asemenea, a fost un timp vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat. A publicat un singur volum de Poeme (Timişoara, 1934), suficient însă ca Ion Stoia-Udrea să-l includă în antologia sa 11 poeţi bănăţeni, ed. Vrerea, Timişoara, 1942. Singular între confraţii bănăţeni prin cultivarea poemului în proză, poetul originar din inima fostului judeţ Timiş-Torontal se aseamănă totuşi cu majoritatea acestora prin tematica preferată, specifică literaturii de factură tradiţionalistă în lirica interbelică.”

Capitolul „Modernismul. Tradiţie şi inovaţie este un bun prilej pentru autor  de a radiografia fenomenul  literaturii interbelice care a stat sub semnul disputei dintre tradiţionalism şi modernism. Consideraţiile lui D.F.Seracin sunt de bun simţ şi izvorâte dintr-o documentaţie solidă şi un spirit analitic.

Este necesar de cunoscut această confruntare pentru înţelegerea mersului literaturii pe aceste două paliere: „Ideologia tradiţionalistă, promovată iniţial de gruparea revistei „Sămănătorul” (1901- 1910), având ca principal mentor pe N. Iorga, s-a cristalizat din dorinţa stimulării dezvoltării personalităţii proprii a culturii naţionale. Specific tradiţionalismului românesc este mai cu seamă interesul pentru lumea satului, văzut ca depozitar al valorilor spirituale, pentru folclor, mitologie şi trecutul naţional. El nu respinge asimilarea elementelor unor alte culturi, însă îi acordă un rol secundar şi o condiţionează de stimularea dezvoltării personalităţii culturii româneşti. Linia „Sămănătorului” este continuată în perioada interbelică de revista „Gândirea” (1921-1945), care îi conferă tradiţionalismului autohton dimensiunea religioasă.

În opoziţie, modernismul (termen impus de E. Lovinescu) e o amplă mişcare de inovare a formelor de expresie, după modelul literaturilor occidentale. E. Lovinescu, conducătorul cenaclului Sburătorul şi al revistei omonime (1919-1921, 1926-1927), a susţinut necesitatea înnoirii literaturii noastre prin sincronizarea cu tendinţele identificate în marile centre culturale europene. Se integrează, aşadar, modernismului curentele literare de la simbolism încoace, cu deosebire cele de avangardă, având ca particularitate generală negarea valorilor clasice, tradiţionale, conservatoare, găsirea unor noi formule de exprimare în artă, tendinţa de a şoca etc. Lovinescu a combătut idilismul sămănătorist, precum şi cultivarea unei literaturi exclusiv rurale şi folclorizante, susţinând dreptul mediului citadin de a fi reprezentat în literatură. Adept al primatului esteticului, după modelul lui T. Maiorescu, el a dezavuat eticismul şi etnicismul tradiţionalist. În realitate, lucrurile nu se despart atât de tranşant, ba chiar s-ar putea spune că în multe privinţe diferenţa dintre modernism şi tradiţionalism e greu de precizat, iar încadrarea poeţilor îndeosebi într-o categorie sau alta, aproape imposibilă.”

Aceste precizări sunt foarte necesare şi potrivite înţelegerii noastre pentru punctarea liniilor de forţă ale literaturii acelei perioade. „Fenomenul se poate observa şi în lirica bănăţeană interbelică, fiindcă mijloacele de expresie ale unor poeţi, tradiţionalişti prin temele şi motivele dominante, precum Grigore Bugarin, C. Miu-Lerca, Grigore Popiţi, ca să nu mai vorbim de Pavel Bellu şi Dorian Grozdan, corespund tendinţelor novatoare ale epocii lor. Orientarea spre programul estetic tradiţionalist se explică prin faptul că, aproape fără excepţie descendenţi ai lumii satului fiind, ei s-au simţit cu vigoare îndemnaţi să transpună în literatura cultă bogăţia etnografică a mediului din care provin. „Faptului în sine, demonstrând emoţionanta dragoste a poeţilor bănăţeni faţă de solul originar şi o tot atât de puternică încântare pentru obiceiurile, folclorul literar şi legăturile sufleteşti de tot felul, nu i s-ar putea reproba nimic diminuativ, dacă repetarea fenomenului până la obsesie şi copierea de către epigoni a dispoziţiilor sufleteşti nu ar fi ameninţat cu o ucigaşă monotonie peisajul poetic bănăţean, cu toate că fiecare poet a adus o notă personală în felul preocupărilor.

Tendinţele novatoare s-au ivit în spaţiul literar bănăţean urmare a cunoaşterii şi asimilării experienţelor modernismului autohton şi ale celor din literatura universală.

Mediul citadin, climatul industrial şi-au pus în cele din urmă amprenta asupra liricii bănăţene interbelice, silind-o să ia în seamă şi alte surse de inspiraţie decât cele oferite de lumea satului. „Spiritele evoluate nu pot stărui în repeţirea aceloraşi perspective şi senzaţii – observa Petru Comarnescu – ele trebuie să dea o viziune mai plină, mai dramatică, mai semnificativă.”

Reprezentanţii modernismului sunt:

Ioan Stoia-Udrea, publicist şi editor care: „se simte încă intim legat de lumea rustică în care s-a zămislit şi a trăit primele experienţe de viaţă, deşi constată că „De atunci apele şi-au schimbat albia, / Vânturi au resfirat nisipul / Şi oamenii cu feţe de sfinţi / S-au preschimbat / În cruci de lemn / Sus în ţintirim.” (Reîntoarcere).

Creatori diferiţi, opere diferite, interpretări nuanţate ale fenomenului literar. Din toate răzbate firul roşu al dragostei de meleag, de neam şi limbă, indiferent sub ce mijloace de expresie literară se manifestă.

Traian Ieremici – un alt poet şi publicist interbelic „Spre deosebire de ceilalţi poeţi bănăţeni, Traian Ieremici şi-a publicat cu parcimonie versurile în revistele vremii sale. În 1942 declara că şi-a grupat poeziile în vederea publicării într-un volum, dar proiectul a rămas nefinalizat. Tot în manuscris i se păstrează şi o dramă.”

Un alt reprezentant interbelic al liricii bănăţene este Petru Sfetca „Unul dintre cei mai talentaţi poeţi din vestul ţării, Petru Sfetca, inclus în antologia lui Ion Stoia-Udrea, 11 poeţi bănăţeni, Ed. Vrerea, Timişoara, 1942, precum şi în aceea a lui Virgil Birou Poezia nouă bănăţeană, Editura Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat, Timişoara, 1944”.

Despre acesta, D.T.Seracin spune: „Contactul cu marii poeţi occidentali, din a căror operă a tradus, îndeosebi cu Giuseppe Ungaretti (L’Allegria – 1931, Sentimento del Tempo – 1933 ş.a.), considerat fondatorul ermetismului în literatura italiană, a influenţat poezia lui Petru Sfetca, acesta optând pentru versul liber, tehnică revoluţionară la noi în poezia antebelică, şi pentru abstractizarea expresiei: „Beat de înălţime / spiritul / sbura prin spaţii / liber de amintiri / şi de vârstă / Până când / deodată / Cineva l-a prins / în colivia formelor moarte / ale acestei Naturi / care / lasă Timpul / să se scurgă / prin mine / ca o apă pe fluvii… / De atunci / bat în zidurile de întuneric / să se prăbuşească! / Dar nu aude nimeni, / Satana şi Domnul / încă nu sunt acasă.” (Geneză).

Poet apreciat, înainte de a trece la proză, Petru Vintilă, „A publicat trei volume de versuri: Cinci dioptrii (1945), Oamenii şi faptele lor (1947) şi Zăpezile de altădată (1976).

În pofida remarcabilului său talent, Petru Vintilă nu a perseverat în poezie, dornic de a se consacra ca prozator. Versurile sale nu depăşesc faza căutărilor, tocmai de aceea poetul oscilează pe un registru foarte larg, abordând teme ori motive tradiţionale în egală măsură cu altele de factură avangardistă. Nostalgia anilor copilăriei ca şi regretul îndepărtării de locurile natale era firesc să se resimtă în poezia de început a lui Petru Vintilă: „Nu, nu mai e vreme de joacă, / Lacătul pus de mult e ruginit acuma! / Unde-i ţâncul ce se credea în troacă / Un matelot pornit să cucerească lumea?” (Stampă).Timbrul grav, tonul scăzut, elegiac, dezvăluie nesfârşita tristeţe a rememorării chipurilor dragi în ambianţa casei părinteşti: „Păşesc în curtea casei ca pe oseminte / Ecoul paşilor mărunţi mai stăruie în tindă / Cu fâlfâit de aripi pe morminte, / Ori chipuri dragi în apa din oglindă…” (idem) Deşi nu poate evita suferinţa pecare amintirile o iscă, poetul detestă exteriorizările necontrolate: „Amintirea-i deget ce-ţi ciocăne în sânge / Şi îţi despică rana cum pluguri oseminte, / Eşti slab, Petru Vintilă, numai femeia plânge / Ca trestii-ncovoiate pe jarul din cuvinte.” (Stampă II).

Citatele prezente în acest articol nu fac decât să sprijine şi să confirme însemnătatea lucrării lui D.T.Seracin şi de aceea am considerat că ele sunt utile pentru cititor. Chiar dacă cititorul nu ajunge la lucrarea de referinţă a autorului, el îşi poate forma o părere despre acest fenomen. „Experienţa poeziei novatoare, de factura celei cultivate de Tristan Tzara în perioada predadaistă, sau imagistica bazată pe asociaţii neaşteptate din versurile „prinţului” necontestat al modernismului nostru extremist, Ion Vinea, îşi lasă amprenta pe o bună parte a creaţiei lui Petru Vintilă. Poetul bănăţean recurge la forme antilirice de exprimare, relatând, de pildă, începutul unei oarecare poveşti de dragoste: „Până seara am ajuns un fel de prieteni la toartă, / Ştiam despre tine că vrei să vezi Piramidele şi Marea Moartă. / Tu ştiai că-mi plac florile şi că  nu dispreţuiesc ţuica… / Ai râs fericită că iubesc pisicile şi că am una <Puica>…” (Aşa a fost începutul). Antilirismul se asociază anticalofilismului, în anumite privinţe asemănător celui teoretizat de Camil Petrescu.”

Un alt poet, ziarist  şi editor important  este Alexandru Jebeleanu, implicat, de asemenea, cu toată fiinţa în propăşirea literelor bănăţene din perioada ante şi post belică. „Spirit romantic în genul lui Alexandru Philippide, poetul bănăţean cultivă în lirica debutului un imagism ceva mai ponderat în comparaţie cu „imagismul frenetic” (E. Lovinescu) al poetului din Iaşi. Încă în primele poezii atrage atenţia prin muzicalitatea versurilor, dovadă că experienţa simbolistă nu-i este străină”.

Alexandru Jebeleanu a fost atras în poezia sa de universul oniric. „Valenţele nelimitate ale onirismului au fost descoperite încă de romantici şi  reactualizate de poeţii moderni. Voluptatea cufundării în tenebrele visului o cunoaşte poezia suprarealistă, iar expresioniştii au căutat cu obstinaţie în vis relaţii cu cosmicul, cu transcendentul, cu ilimitatul. Pentru Alexandru Jebeleanu, tărâmul visului este identic cu acela al nefiinţei, aşa cum eufemistic i se mai spune morţii somn.”

D.T.Seracin îi analizează poezia acestui mare creator până la cele din urmă creaţii: „În poezia de dată mai recentă, Alexandru Jebeleanu cultivă lirismul cotidianului generator de sensuri generale, optimismul determinat de certitudini morale, un erotism agonic, prelucrări din mituri eline. Lirica civică şi patriotică, care inundă volumele din 1958 şi 1969 este mai puţin convingătoare.”

Volumul de faţă se înscrie în categoria criticii  şi istoricii literare referenţiale, cuprinzând cele mai de seamă voci ale liricii bănăţene din perioada amintită şi dovedindu-se, pe lângă un instrument util şi o carte plăcută  şi căutată de toţi iubitorii de poezie.  Iar autorului, un cărturar obiectiv, i se cuvin mulţumirile şi stima noastră pentru imensul travaliu documentaristic pe care ni l-a pus la dispoziţie prin Editura Semănătorul, adresa electronică:  www.editura-oline.com – secţiunea critică literară, unde cartea poate fi descărcată şi lecturată.

CEZARINA ADAMESCU,

28 februarie 2010

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: