Nicolae Danciu -Petniceanu:,,Mihai Eminescu–între asasinat şi moarte naturală! – Martir al neamului românesc!”

(CONTINUARE DIN NUMĂRUL TRECUT)

Adevărul despre moartea poetului Mihai Eminescu va ieşi la iveală abia în cursul anului 1926, graţie celor declarate presei de către Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului martir. Iată ce a mărturisit Dumitru Cosmănescu: „Poetul Eminescu m-a chemat pe mine ca să-l servesc şi acolo. Într-o zi, în jurul orei trei, fiind cald în cameră, Eminescu mi-a zis: «Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi „Deşteaptă-te, române!”» Cum mergeam împreună şi cântam, vine pe la spate un bolnav şi-l loveşte pe Eminescu cu o cărămidă în cap. Lovit după ureche, poetul cade la pământ cu sângele şiroind pe haine. Mi-a zis: «Dumitrache! Adă repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât.» Au venit doctorii cu Suţu în frunte. Suţu ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară… E o nimica!…” Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise. În halatul de pe Eminescu s-au găsit două poezii „Stele-n cer” şi „Viaţa”. („Universul”, Bucureşti, 28 iunie 1926, pag. 3).

Se deţin puţine date despre criminalul Petre Poenaru, afirmativ ar fi fost un actor scăpătat, nebun de-a binelea, internat în clinica „Caritas”. Un lucru este cert: în ospiciu bolnavii irecuperabili sunt izolaţi şi adesea ţinuţi în cămaşă de forţă, nicidecum lăsaţi liberi prin curtea şi grădina spitalului, aşa cum fusese lăsat Petre Poenaru. Să fi fost Poenaru lăsat în voia sa în chip premeditat pentru a-l ucide pe Eminescu?! Este o ipoteză credibilă, ţinându-se seama de aversiunea existentă între Eminescu şi oculta evreiască. În orice caz, praful anilor, colbul depus pe fişele doctorului Suţu, ascunde un adevăr, o taină pentru viitorime.

La redacţia gazetei „Vestea”, de la Mehadia (Caraş-Severin), a sosit un text (prin Internetul colegului Costel Vlaicu) trimis de Gheorghe-Gavril Copil, afirmativ romancier, afirmativ deţinut politic sub vechiul regim, în orice caz formularea domniei sale m-a pus pe gânduri şi, reflectând adânc, i-am dat dreptate, Mihai Eminescu este primul mare deţinut politic din istoria modernă a României.

Domnul Gheorghe-Gavrilă Copil face o paralelă şi o similitudine între vremea lui Eminescu şi vremea sa, când opozanţii regimului erau internaţi în clinici de psihiatrie, declaraţi bolnavi mintali, fără să fie bolnavi în realitate.

Într-o viaţă de om, de om bătrân, m-am învârtit printre medici, activişti de partid şi ofiţeri de securitate. Era dispoziţia de sus, de la Partidul Unic, să nu apară deţinuţi politici în România Socialistă şi, în această situaţie, erau două variante: arestarea, judecarea şi condamnarea ca delincvent de drept comun (frontieriştii cândva condamnaţi politic, de data asta erau condamnaţi de drept comun), sau internarea în clinici de psihiatrie. În Banat, Clinica de la Jebel devenise neîncăpătoare. Doctorul Nicolae Enăşescu, epigramist şi folclorist ocazional, abia mai putea face faţă ofertelor organelor de Securitate. Ultimul internat fusese colonelul Gheorghe Popescu, pensionar, fost şef al Miliţiei Municipiului Timişoara, care avea „manifestări necontrolate” la adresa organelor de partid şi de stat! Va deceda în Clinica de la Jebel (Timiş). Incredibil, dar adevărat, registrul de internare are glasul său inefabil.

Dar propun să revenim la starea de sănătate a poetului Mihai Eminescu. Din investigaţiile întreprinse, din lectura unor opuri de specialitate, relevante, rezultă că Eminescu avea depresii, chiar momente de rătăcire, dar aceste trăiri nu erau persistente, erau ocazionale şi trecătoare, căderile sale se datorau unor factori sociali ce-l înconjurau. Stările sale depresive, labile, puteau fi tratate într-o clinică medicală obişnuită şi nicidecum într-un ospiciu, cu mercur, tratament care, de la o zi la alta, i-a agravat sănătatea.

Ajungem la această concluzie, lecturând creaţiile poetice ale Eminescului, concepute şi puse pe hârtie în timp ce se afla internat în cele trei stabilimente. În Institutul Öber-Döbling, Eminescu a compus poeziile: „Diana” şi „Din noapte”, la bolniţa de la Neamţ a scris „De ce nu vii” şi „La steaua” iar în stabilimentul „Caritas” i s-a găsit, cum spuneam, în halat, două poezii: „Stele-n cer” şi „Viaţa”.

Criticul literar Mihail Dragomirescu, profesor universitar doctor la Universitatea din Bucureşti, analizând aceste poezii le consideră pe unele opere de talent, pe altele adevărate capodopere.

Poema „La steaua”, după opinia profesorului, un nume de prestigiu şi referinţă în literatura română, este o mare capodoperă, e vorba de un sentiment înalt de dragoste, unul generalizat, purificat, de-o profundă concepţie abstractă, un sentiment strălucitor, când poetul declamă:

„Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie;

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem şi nu e!”

Chintesenţa unui gând filozofic, extract şi absorbit de ştiinţa astrelor, un gând insolit ce nu putea fi emanat de mintea unui om bolnav cu capul!

Cu privire la „Stele-n cer”, profesorul Mihail Dragomirescu subliniază încântat: „Este o admirabilă bucată în care se vădeşte adâncimea geniului poetic al lui Eminescu”. Criticul literar îl asemuieşte şi-l compară valoric, în materie de creaţie spirituală pe Eminescu cu Victor Hugo, mastodontul literaturii universale. Redăm câteva versuri pentru cititor:

„Stele-n cer

Deasupra mărilor,

Ard depărtărilor

Până ce pier

………………………

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?”

(Adesea profesorul universitar Gh. I. Tohăneanu, de la Universitatea din Timişoara, se apleca încântat asupra acestei capodopere pe care o recomanda studenţilor pentru analiză literară şi memorare.)

Despre poezia „Viaţa”, universitarul Mihail Dragomirescu se rezumă să califice această creaţie ca fiind scrisă sub influenţa ideilor socialiste, diminuând într-un anume fel valoarea artistică a poemei. După opinia mea, de modest filolog, criticul cel mai competent privind valoarea unui lucru a fost şi rămâne Măria Sa – cititorul. Pentru observaţiile sale pertinente, redau câteva versuri din „Viaţa”:

„Acolo, lângă lampă,

într-un mic etac,

Vezi o fată, care pune aţă în ac;

Faţa ei e slabă de-o paloare crudă

Ochii ei sunt turburi,

pleoapele asudă,

De degetele repezi poartă acul fin

Ea îşi coase ochii într-un tor

de in,

Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,

Ochiul ei cel tulbur nu mai

poate plânge.

…………………………………

În această viaţă de mizerii plină

Singura-i amică este o albină.

Deschizând fereastra, să intre

o lasă

Între flori să doarmă şi să-i

stea-n casă.

Se iubiră cele două proletare:

O insectă umană, una

zburătoare.”

Din întreaga poezie se desprinde un cald umanism şi o apropiere sufletească între nefericiţii zilei, cum nefericit era şi el, autorul poeziei în discuţie. În context ideatic, „Viaţa” lui Eminescu a fost şi rămâne şi astăzi, în Anul Domnului – 2009 , de-o stringentă actualitate, când e vorba de proletari şi şomeri.

Să poposim şi asupra poeziei „De ce nu vii”, scrisă în toamna lui 1886, în bolniţa de la Mănăstirea Neamţ. Ea invocă imaginea iubitei, care se lasă aşteptată şi nu se grăbeşte să-l viziteze la mănăstire. Catrenele poeziei sunt de-o muzicalitate frapantă:

„Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşază bruma peste vii –

De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii?

O, vino iar la al meu braţ,

Să te privesc cu mult nesaţ.

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău.”

………………………………

Asemenea creaţii poetice, precum şi altele, le datorăm poetului Mihai Eminescu, un cărturar luminat, naţionalist român în sensul naţionalismului de bun augur şi nu un xenofob, cuvântul de pe urmă a fost manipulat şi s-a uzitat de el de sionism pentru a „acuza” de antisemitism, în realitate „xenofob – xenofobia” înseamnă „teama, frica de străinii” aciuaţi de vânturi şi viforniţe pe la noi şi s-au metaformizat în căpuşe.

Vizavi de falsul xenofobism, recent am lecturat în revista „Lumina lină”, revista românilor americani, de la New York, un text comentariu în ceea ce priveşte una din cele nouă variante ale poeziei „Doina”, testamentul politic al Poetului Naţional, iată un catren, cenzurat de însuşi Eminescu în varianta „Doinei”, publicată în „Convorbiri literare”:

„Din Boian la Cornu Luncii

Jidoveşte-nvaţă pruncii

Şi sub mână de jidan

Sunt românii lui Ştefan”.

Oare, sub ce mână se găsesc urmaşii lui Ştefan Vodă, acum, când comemorăm 120 de ani de la moartea lui Făt-Frumos al poeziei române?! Încotro popor român? Trezeşte-te din somnolenţă! Să bată zi şi noapte clopotele de la Putna. Să bată, rogu-vă…

Bibliografie:

1. Augustin Z. N. Pop: „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei Române, 1962.

2. Augustin Z. N. Pop: „Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei Române, 1969.

3. Lucian Predescu: „Dicţionarul Enciclopedic „Cugetarea”, Bucureşti, 1939/1940.

4. Mihail Dragomirescu: „Poezii” de Mihai Eminescu, Ed. Universul, Bucureşti, 1937.

5. Nicolae Georgescu: „A doua viaţă a lui Eminescu”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2003.

6. George Călinescu: „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Ed. pt. literatură, ucureşti, 1964.

7. Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Eminescu”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1963.

8. Lucian Olaru Nenati: „Doina” – caritate, revista „Vrerea”, Timişoara, 2000.

9. N.D. Petniceanu: „Domnul Eminescu soseşte iarna”, Ed. Mirton, Timişoara, 2000.

10. Dr. Ovidiu Vuia: „Despre boala şi moartea lui Eminescu”, Ed. Făt-Frumos, Bucureşti, 1997.

11. Dicţionarul General al Literaturii Române, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2004.